~Cezarina Adamescu: „Mănăstirea-ntr-un cuvânt sau un om bun pe marginea prăpastiei“

A.G.SECARĂ, „De veghe şi de slăbiciune în mintea lui secară”, Editura Opera Magna, Iaşi, 2006

Nu-mi îngăduiam să închei periplul spiritual prin inima Cuvântului fără să iau act de recentul volum, cu totul remarcabil al originalului poet şi exeget, prieten râvnit al scriitorilor – A.G. Secară, „De veghe şi de slăbiciune în mintea lui secară”, apărut la Editura Opera Magna, Iaşi, 2006, cu trimitere vădită şi recunoscută la volumul de referinţă al lui J.D. Sallinger, „De veghe în lanul de secară”.

Citindu-i cartea lui Adi George Secară te cuprinde o stranie râvnă să intri în competiţie într-o olimpiadă a cuvintelor sacre, iluminate de flacăra purtată de maratonistul elen, să porţi făclia albă a sportivului de cursă lungă, pe segmentul tău de umanitate, pe palierul, pe fâşia ta de viaţă şi s-o duci mai departe cu răsuflarea întretăiată şi altul o va prelua din mâna-ţi cu alonjă subtilă, tremurând imperceptibil de efortul responsabil de a nu da greş, până ce, din mână în mână, lumina va ajunge în punctul cel mai înalt, pe Olimpul cunoaşterii desăvârşite, care e „viaţa noastră cea de toate cuvintele”.

Şi astfel, mereu într-un sprint, într-un efort continuu, scrijelat de cristalul propriei sări lăcrimându-ţi prin pori, formând stalactite, până ce împleticit, beat de damful năduşelii precum mustangii tineri spumegând după ce-au străbătut o pădure virgină, cu privirile împleticite, să fii gata să te prăbuşeşti în genunchi şi pe greabăn, dar să te ridici numaidecât, sufocat de spaima numărătorii inverse şi a dangătului de gong sau a fluieratului de ţignal care abia aşteaptă să vestească învingătorul. Nu, nu ţi-ai terminat alergarea, îţi reiei cursa cu  puterile sleite în uralele celor de pe margini, nu ştii dacă te huiduiesc ori te aclamă, oricum nu are nici o semnificaţie, tu îţi fixezi numai ţinta ca pe o Fată Morgană dansând în nisipul din ce în ce mai fierbinte, când limpede, când înceţoşată.

Şi deodată îţi răsună-n auz : „Ce rost are să mori/ când nu crezi în perfecţiune/ ce rost are să zâmbeşti/ când nu crezi în plâns” (Stăpânul poemelor nescrise, 5).

Dureros de neînţeles e faptul că „fiecare dintre noi este toţi ceilalţi” – adevăr de la care nu te poţi sustrage şi că „oricât ţi-ai ucide ticăloşia slăbiciunea/ urâţenia ele vin înapoi de la ceilalţi/ de la cei nesfârşiţi şi străini şi dornici de/ sânge(le) cuvintelor noastre” (Viaţa şi alte vicii, 9).

Din toate acestea martore rămân „doar cuvintele aceşti copii ai nopţii/interioare” (VII, de mi-ar fi fost mamă angela marinescu).

El poetul ştie că : „a iubi înseamnă să ştii/ să nu distrugi nici o speranţă/ nici măcar a celui pe care nu-l poţi iubi” (Styx).

În ipostaze diferite, când Borges, când Dante Alighieri, când Scaevola ori Brutus, uneori Spartacus, uneori Strigoiul Poeziei universale, ori „k. hamletizând întâlnindu-l pe Svejk, adevăratul său tată” (Exordiu III), când reîncarnarea marelui Will, căutând-o pe Doamna brună din sonete, ori Casanova, ori Vergiliu, ori un gladiator revoltat, omul-incunabul care urlă cu tăcerea, Stăpânul de poeme, aşa cum se autodefineşte, A.G.Secară ştie că „fiecare sunet fiecare literă e un imperiu” (Stăpânul poemelor nescrise, 9).

„Toate poemele care nu vor fi scrise vreodată sunt/ oştirile mele prin ele respir eu istoriile avortate cu ele mă apăr/ de realitate/ adică de mine tăişul nu se atinge/ eu cad fără a mă zdrobi şi mă zdrobesc/ fără să mă arunc de pe turnuri de televiziune/ eu am declarat război iubirilor/ care nu vor fi trăite vreodată iubirile conduse de marea zeiţă preoteasă/ eu sunt în război şi am platoşă acest poem” („Stăpânul poemelor nescrise, 9).

„Aştept lupta pe care nu o pot da/ fiindcă nu cred nici în victorii şi nici în înfrângeri” – mai spune autorul în acelaşi (Stăpânul poemelor nescrise, 10). El mărturiseşte : „stătea într-un cuvânt./ stăpânul de poeme şi încerca/ să pescuiască aruncându-şi umbra/ apusul de soare/ toate stelele îi erau cicatrici/ şi între dinţi toate plajele/ îi scrâşneau a toamnă frunzele/ se machiau/ iar el din ochii timpului/ îşi invita iubita şi moartea la cină.” („Stăpânul poemelor nescrise, 6).

Inserţii livreşti prin epopeile homerice, prin dantesca Divina Comedia, prin universul sonetelor marelui Will, căutându-şi Doamna brună şi în genere în marea literatură universală, din care se adapă şi se nutreşte cu setea şi foamea cărturarului rasat şi elitist, cu răsfrângere subtilă în adâncul de sine, apar aproape în orice text al lui A.G.Secară.

Poetul urcă noaptea pe genunchii Luminii şi priveşte prin ocheanul întors lumea, aşa nudă cum se înfăţişează dioptriilor forte ale căutătorului de comori de har, nu cele adânc împlântate în viscerele ţărânei, dar în tainiţa celor patru cămări vitale şi intime ale omului. O dată comorile găsite, le încearcă, aşa cum încerci auru-n flăcări şi argintul în apa de băut pe care-o purifică până la cristal. Aşa cum caută fântânarul cu nuieluşa de alun locul de naştere al izvorului sacru, cel care va potoli arşiţa pelegrinului.

De la neliniştile lumii la pacea lui Cristos care ne îmbracă într-o aură sacră, drumul străbătut, nu lipsit de hârtoape, e de natură să-l transforme pe om, fie şi pentru un timp, într-un altul.

Şi această metanoia poate avea loc sub acoperişul de rugă denumit generic biserică : „În biserica aceea blând ne răpeam sufletele acolo/ stăteam ca pe-o faleză şi priveam îngerii/ făcând valuri-valuri/ spărgându-se de umbra Cuvântului/ în jerbe de artificii // în biserica aceea ne dădeam palmele unse cu pace/ ca untul pe pâine ne mânjeam cu ea/ peste tot peste nimic pe gură pe urechi pe gât/ obraji/ pe iluzii/ şi ca nişte copii pe malul mării/ ne ridicam z(m)eu moş crăciun de nisip/ necrezând în viclenia decăderii,/ în vârstele valurilor.  28 ianuarie 1998 / Biserica Romano-Catolică Galaţi.” (Din altă viaţă).

Autopersiflant, poetul declară „eu cel mai scump om de pe faţa ascunsă a/ pământului valorând cât tot ce-a fost/ înainte de a fi cuvântul şi încă un pic”. (Aşadar eu nu sunt altceva decât viaţa mea).

O poezie densă, populată de himere-dorinţe, priponită-n realul-oniric, atât cât poate suporta ochiul şi urechea până la maxima limită, ori depăşind fruntariile imagisticii, abundând de metafore, sintagme îndrăzneţe, metafore proaspete, antinomii, oximoroni, un adevărat corn al abundenţei din care se răsfrâng mai toate figurile de stil cunoscute şi altele inventate, o poezie care te incită şi suscită la întrebări fără a aştepta totuşi un răspuns explicit, valsând pe gheaţa naturală a lucidităţii.

E ceea ce ne oferă autorul care are „ambiţia discutabilă” de a nu fi decât „un om bun pe marginea/ prăpastiei care este fiecare dintre noi” (Viaţa şi alte vicii, 9).

Un poet care spune cu nonşalanţă : „Mă opresc şi aş striga că nu vreau să fiu cehovian/ nici nietzschean nici kierkegaardian nici nici/ vreau să fiu doar visul celui care sunt/ eu de fapt vişinul primordial din paradis/ să nu fii decât zborul pescăruşului nici foame/ nici sete nici eros nici trup nici suflet (…) inima mea cât un pumn arătat nefiinţei.” (Cehovieni).

El mărturiseşte : „ştiu că-i o nebunie dar aşa vrea să fiu/ altceva care să aibă grijă de cel care sunt acum/ cel care riscă uneori să moară de grija altuia (în sensul bun al/ zicalei) şi parcă întotdeauna nu aş fi vrut să scriu ceea ce am/ scris ci ceva mult mai frumos mult mai seducător decât jertfa/ anei” (Viaţa şi alte vicii, 10).

Din falanga poeţilor tineri şi nonconformişti şi totuşi neîncadrându-se în nici un tipar, valoroşi prin spiritul de frondă şi curajul de a-şi deschide toracele pentru a primi aer de zbor spre adâncul de Sus, A.G. Secară  este o voce cât se poate de distinctă, nuanţată, timbrată şi catifelată totodată, cu un ambitus care se  prelungeşte dinspre zenit înspre nadir şi ca o săgeată ţâşneşte dezinvolt înspre piscuri.

Exeget, publicist, eseist, deja un nume de referinţă în cultura euromânească şi nu numai, acest poet cât se poate de original, cu rădăcini adânci în marea poezie universală, a ajuns la notorietatea pe care nu neapărat a râvnit-o, prin creaţia sa remarcabilă, din care, ne-a oferit şi nouă crâmpeie de har, spre împărtăşire, fapt pentru care îi suntem recunoscători, că  ne „este şi îi şi va fi de bună seamă”.

Ceea ce îi dorim cu toată sinceritatea şi dragostea.

Galaţi, 8 ianuarie 2007

CEZARINA ADAMESCU