~Dragoş Hutuleac: „Învăţătoarea cea frumoasă“

…unei foarte frumoase colege…

Era atât de frumoasă, încât până şi florile îi dădeau bineţe… Trandafirii, mai cu seamă ei, înfloreau de două ori in aceeaşi zi dacă o vedeau, iar soarele, fâsticit cu totul în ruşinea sa de copilandru, uita să mai plece de pe bolta cerului. Noroc de Lună, care rece şi geloasă ca totdeauna, îl muştruluia ca o concubină feroce, plină de reproşuri şi metehne femeieşti…

Ea nu se ştia de vină pentru toate astea. Doar Julea, nebunul satului şi copiii de tâţă, cunoşteau pricina tuturor lucrurilor. Femeile în toată firea nu ştiau, dar simţeau şi grozav ce-şi înfrânau pornirile primejdioase ale inimii. Căci animalul inimii, dacă nu este strunit de preoţii cei mari ai cugetului, o poate lua pe cărari fără de folos sufletului şi grozave nenorociri pot pândi la tot pasul… Ciudat, dar pe bărbaţi nu îi încercau gânduri de cele ruşinoase când o vedeau. O salutau numai şi parcă se simteu oleacă mai tineri, dar numai atât…. Doar popa Ilinca, avea sclipiri necurate în ochi, dar fiind căsatorit de 35 de ani cu preoteasa Safta, îi erau iertate toate păcatele încă din timpul vieţii…

Era învăţătoare în satul lor de 2 ani. Venise de undeva de la munte. Julea socotise că a venit de pe un munte tare mare, că avea ochii prea albastri ca să nu fi stat aproape de cer. Dar pe el nu-l băga nimeni în seamă. Cel mult, îl băgau în….da-i ruşine să zicem unde anume! El era doar fericit că o vedea în fiecare zi, şi că-i zâmbea frumos ca o zi de Duminică.

De când a venit la ei în sat, lumea s-a mai cuminţit parcă. Copiii, mai lăsau deoparte cele zburdălnicii şi aveau o aplecare mai mare spre carte, spre buchiseală şi învăţătură. Până şi al lui Tomegea a învăţat a citi. Lucru de grozavă mirare pentru întreaga obşte a satului, dar mai cu seamă pentru tată-său, care când a văzut minunea, a prins a trage clopotele ca la foc… De ieşise toată lumea care incotro să vadă ce şi cum. Odată ajuns tot poporul în curtea bisericii, numai ce-l scoate pe fiu-su’ la geamul de sus al clopotniţei şi, dându-i o psaltire în mână, zise: „- Ia zi tată de icea, să vadă şi ăştia…!” „Ăştia” au văzut şi şi-au tras pe seamă că bunul Dumnezeu poate face minuni mai mari decât sculatul din morţi…

Pe dânsa, toată întâmplare numai o amuzase. In sufletul ei simtea aşa, o bucurie şi tihna lucrului bine facut. Dar de la întâmplarea respectivă, se uita lumea la ea cu mai mult drag şi respect. Până şi clevetitoarele satului când o vedeau, lăsau ochii în pământ şi-şi vedeau mai departe de-ale lor.

…avea o ie pe care o îmbraca de sărbători… Umbla un zvon că ar fi cusută din aripi de fluri de noapte, prinşi de un călugar tânăr în Săptamâna Mare, când ea avea numai 16 ani şi mergea cu bunică-sa la slujba Deniilor. În seara când i-a dăruit-o, în aer, se simţea miros de copil proaspăt miruit şi de sărbătoare scoasă din pieptul abia mâjit a douăsprezece fete mari. Până şi crucile din cimitir erau pline de primăvară, îmbâcsite de linişte şi vis. Erau poveşti…

…surâde când citeşte toate acestea şi cuminte, prinde a-şi pregăti poveştile pentru ziua de mâine…

DRAGOŞ HUTULEAC