~Oana Oţelea: „Teama“

E noapte şi lumina lunii se răsfrânge deasupra străzilor pustii şi umede de zăpada aproape topită. Un aer rece îţi trece prin tot corpul trezindu-te la viaţă. Răcoarea serii apare încetul cu încetul. Totul e pustiu şi umed, rece şi mort.

Mă îmbrac repede cu blugii mei preferaţi, apoi îmi pieptăn părul şi îmi iau bluza mea movă în care mă simt cel mai comod. După asta începe partea care îmi solicită mai mult – machiajul… Cotrobăi repede prin toate fardurile surorii mele şi găsesc un mov, care se potrivete de minune cu bluza mea! Dupa ce mi-am conturat ochii cu negru, m-am dat cu rimel şi mi-am pus tot ce aveam de luat în gentuţa mea cea mică. Când eram pregătită de a ieşi din cameră apare mama mea care mă întreabă dacă nu ar trebui să meargă cu mine tata, pentru că afară e cam întuneric… Normal că pentru a ajunge în siguranţă la 3 blocuri distanţă aveam nevoie de: însoţitor, mai ales că era doar ora 6, iar pe străzi era destulă lumină şi puţini oameni. Iar cei care mişunau pe străzi erau oamenii grăbiţi ce veneau de la servici cu o viteză incredibilă spre casă. Aşa că se înţelege toată exagerarea din partea mamei…

Ii zic lu’ tata să meargă cu tine?

Ce? Nu e nevoie!

Dar e târziu şi deja s-a întunecat, ar fi mai bine, hai îi zic?

Nu!! Nu e nevoie!….Acuma înţeleg cu cine seamănă sor’mea!! Numai ea e paranoică!

Nu e paranoică! Ea e realistă! Cu capul pe umeri! Se cunoaşte că ea se mai uită la T.V. şi vede ce se întâmplă în lumea asta, nu e cu capul în nori ca tine!!

Da’ cre’că…

Apoi iese din cameră şi se îndreaptă spre sufragerie:

Gicu’le! Nu te duci cu Ana? S-o conduci până la Dana? E noapte afară şi ar fi mai bine să te duci cu ea!

-Bine.

Iar eu în cameră ceva de genu:

-Aaaaaa!!!! Ufffffffff!!! Chiar trebuia????? Doamne!!!!!!!!

De ce atât de multă frică? De ce nu trăim cum ar trebui? De ce ne poticnim în această frică stupidă?? De ce totul se rezumă la această frică care nu ne lasă să fim noi înşişi? De ce ne oprim doar la stadiul de a supravieţui şi nu încercăm mai mult de atât? De ce uităm ce înseamnă viaţa până la urmă…???

Atât de multe întrebări…şi motive stupide, în cele din urmă…

Trebuie să înţelegem că există o diferenţă în a trăi şi a supravieţui! Trebuie să facem o distincţie între ele şi să încercăm să menţinem un echilibru. Pentru că noi, oamenii, avem obiceiul de e îndrepta balanţa spre „supravieţuire” şi uităm aproape complet de „trăire”.

Cel mai mult ne este teamă de moarte. Această mare teamă care îl defineşte pe om. Până la urmă, dacă nu ne-am teme de ceva nu am mai fi oameni.

Aşa cum în „Povestea lui Desperaux”, micuţul şoricel care nu se temea de nimic a fost exclus din comunitatea soriceilor. Acest şoricel, pe nume Desperaux nu se temea de pisici, capcane şi tot ce însemna „pericol”, aşa cum se întâmplă cu toţi şoarecii. Aşa că l-au trimis la şobolani, unde singura soartă era să fie mâncat de aceştia. Dar, aşa cum se întâmplă în toate poveştile, Desperaux nu a fost mâncat de nimeni şi a realizat fapte măreţe!

Dar, această poveste reflectă foarte bine oamenii. Dacă ar exista un om care să nu se teamă de nimic, probabil ar fi expulzat dintre oameni şi considerat o ciudătenie care ar trebui să stea cât mai departe de noi, pentru a nu ne atrage spre convingerele sale sau l-am omorî pe loc, considerându-l nefiinţă! Aceasta este realitatea şi nu trebui să ne ruşinăm cu ea. Aceştia sunt oamenii şi nu e nimic de mirat.

Dar până la urmă… de ce această stupidă teamă? Moartea…este până la urmă un lucru inevitabil, care se va întâmpla într-o zi… toată lumea va muri într-o zi, pentru că nimic nu îi va duce pe oameni la găsirea nemuririi… Asta se ştie foarte clar!

Deci… Ne naştem şi apoi murim… şi până la urmă, dacă din cauza fricii uităm să trăim viaţa şi ne poticnim numai în supravieţuire, pentru ce ne mai chinuim pe acest pământ? De ce ne e teamă să murim când reducem totul la o viaţă monotonă de supravieţuire de pe o zi pe alta, fără pic de fericire, iubire şi pace interioară? Aş înţelege această teamă în momentul când te gândeşti că totul va dispărea prin moartea ta…. Cea mai orbilă moarte, prin urmare, este aceea care apare în momentul când trăieşti cu adevărat, când ai ajuns la acel punct maxim de fericire, iubire şi pace interioară. Căci ce înseamnă „a trăi” până la urmă, dacă nu toate aceste elemente contopite???

Oricum, ştim cu toţii că după ce ajungi în vârf apare coborârea…. orice urcuş are şi un coborâş, nu? Urci şi coborî…dar până la acest moment al vieţii noastre… se poate ajunge doar o dată, pentru că el este esenţa vieţii şi dacă nu ai ajuns la el înseamnă că viaţa a trecut pe lângă tine… Totul s-a scurs fără motiv… ai avut o şansă să simţi toate acestea şi ai ratat-o… şi a fost atât de aproape de tine… la o fracţiune de secundă… dar tu nu ai vazut-o… e atât de frustrant!!

Astfel, am lămurit ce înseamnă viaţa, ce facem noi cu ea şi că noi continuăm să ne temem de moarte, fără nici un motiv… De ce ne e teamă că la un moment va apărea cineva lângă noi pe stradă şi ne va pune un cuţit la gât cu care ni-l va tăia….??? Dacă tot ce facem e să supravieţuim acestei vieţi pe care ar trebui s-o considerăm un cadou pe care ni l-a făcut Dumnezeu, care deşi are foarte multe momente când o urâm şi o considerăm imposibil de trăit, (pentru că trebuie să recunoaştem că viaţa este foarte grea… dar şi răsplata este pe măsură, pentru că nimic nu este mai de preţ pe acest pământ decât aceste sentimente… sentimente pe care omul le poate simţi şi trăi, oare de ce? Pentru că aceasta reprezintă răsplata sa… a tuturor suferinţelor şi momentelor când nu am mai vrea să fim aici…) de ce am mai prelungi această suferinţă? Supravieţuirea este grea şi sălbatică… chiar de neîndurat…deci? De ce vrem ca acest lucru să se prelungească la nesfârşit? De ce suntem masochişti cu proria noastră soartă? Sperăm poate… că vom atinge acel punct maxim dacă avem la dispoziţie sute de ani? Că vom fi capabili să realizăm ceea ce nu am reuşit ? Că vom reuşi şi noi să învăţăm să trăim şi nu doar să supravieţuim în această sălbăticie? Hmmm…….. o dată ce ai învăţat un drum, nu vei ocoli pe un alt drum care îţi este total necunoscut. Ai mers pe el toată viaţa… ai învăţat fiecare stradă, e atât de uşor… îl ştii pe de rost… de ce să te chinui pe un altul? Care o ia şi pe nişte străzi lăturalnice, uneori pustii… şi din care ieşi cu greu la lumină…. Destinaţia e mult mai departe când totul e necunoscut… deşi e poate…la un pas depărtare…

Iar, după cum am spus, dacă am trăit cu adevărat viaţa şi am ajuns la acel punct maxim… de ce ne-am chinui tânjind la acele vremuri demult apuse? Niciodată nu va mai fi ca atunci… totul se pierde… cu fiecare minut care trece… Ar trebui să învăţam să ajungem la acel grad de înţelepciune şi să nu ne mai amăgim… Să ne mulţumim cu faptul că am ajuns acolo unde nu toţi pot… să ne păstrăm în amintiri toate acele momente şi să ne pregătim pentru următorul pas… la fel de important ca acesta din urmă…moartea…

Ne-am născut, am trăit viaţa şi apoi am murit…mai mult nu ştiu… Nimeni nu ştie… dar dacă ai îndeplinit aceşti paşi cu succes, de ce te-ai mai teme?

OANA OŢELEA