~Monica Trif: „În goana timpului“

Adrian a ieşit în grabă din casă, repezindu-se în gerul necruţător, a luat calul şi trăsura şi a pornit către sat. Ningea fără întrerupere şi abia vedea drumul ascuns în zăpadă.
Era în Decembrie, în Ajunul Crăciunului şi acolo, la munte, vremea era mai rece ca în orice altă parte. Muntele parcă îngheţase. Drumul era ascuns în troiene iar frigul era insuportabil. Adrian Lupescu locuia împreună cu soţia lui în mijlocul munţilor, departe de sat, departe de lume. Cunoşteau fiecare stâncă, fiecare colţ, fiecare sunet şi fiecare sunet al copacilor. Aveau o casă frumoasă dar singurii vecini pe care îi aveau erau copacii înalţi şi stâncile abrupte. Prietenii le erau animalele lor. Măreţia muntelui era pentru ei realitatea crudă a vieţii de zi cu zi. Apusul soarelui era doar timpul de a-şi hrăni animalele iar răsăritul, momentul dur când se trezeau pentru a-şi reînceapă treburile gospodăreşti. Vârfurile munţilor acoperite de păduri erau perdelele care-i izolau de lume. Iar florile de munte, doar buruiene şi hrană pentru animale.
Acum, iarna, frigul necruţător le înăsprea şi mai mult viaţa. Iar Liliana, soţia lui, era bolnavă şi mai erau şi în Ajunul Crăciunului.
‘Cine ştie dacă o să găsesc doctorul? E sărbătoare şi nimeni nu lucreză în seara aceasta’.
Înaintând cu greu prin zăpadă, gândurile lui Adrian erau ca un tablou spart şi găsea mereu câte un ciob, o amintire pierdută. Amintiri încurcate îi veneau în minte şi sufletul îi era tot mai întristat.
‘Ce repede a trecut timpul! Câţi ani au trecut!… Aveam atâtea planuri, atâtea visuri… Dar n-am făcut nimic. Am lucrat tot timpul. N-am avut timp nici măcar să facem un copil. Am făcut casă, am cumpărat pământ, animale… Ce repede a trecut timpul!’
Mai lovea calul din când în când fără să-şi dea seama de ceea ce face.
‘Ce frumoasă era când ne-am căsătorit! Cu părul şaten deschis, cu ochii verzi, zveltă şi înaltă, era ca o floare de Mai. Iar acum… nici nu ştiu cum s-a îmbolnăvit. Ce repede a trecut timpul!’
Afară se înserase şi nu mai era nici o mişcare. Calul nici nu mai protesta, mergea cât putea de repede. Era cam pe la ora şase şi mai era mult până în sat.
‘După ce se va face bine, vom merge în acea lună de miere pe care i-am promis-o dar nu am mai avut timp să mergem. Şi o să mergem să ne vizităm rudele. Poate vom merge şi noi să vizităm oraşele. Am putea cumpăra un apartament într-un oraş… am sta acolo iarna, mai aproape de lume’.
Pierdut în gânduri, nici nu simţea gerul ce mai că-i îngheţa picioarele.
Într-un târziu când a ajuns acolo, la spitalul din sat, a găsit doar o asistentă de gardă.
-Nu cred că domnul Doctor va veni cu dumneata la această oră, într-o zi ca aceasta. Nu ştiu de ce aţi venit până aici! (a spus asistenta pe un ton destul de aspru)
-Oricum, aceasta e adresa domnului doctor. E aproape de aici.
Asistenta i-a înmânat o foaie de hârtie pe care era scisă adresa doctorului. Adrian a ieşit în grabă şi s-a dus la locuinţa acestuia.
O casă impunătoare, cu acoperişul înzăpezit şi copacii din jurul casei învăluiţi în zăpadă, arăta fermecător.
Cum se apropia de intrare, mirosul cozonacilor i-a pătruns în nările îngheţate. Sărbătoarea era în toi.
S-a apropiat de uşa de la intrare, a bocănit de câteva ori dar nimeni nu i-a răspuns. Gălăgia din casă era prea mare ca cineva să audă sau să-i deschidă uşa.
A deschis uşa, a intrat dar nimeni nu l-a observat. Din holul mare de la intrare se vedea o uşă mare deschisă, un salon mare plin de oameni de toate vârstele. Cântecele de petrecere se auzeau, iar oamenii râdeau şi vorbeau în voie bună. Masa era plină de prăjituri şi cozonaci, vinuri şi băuturi care toate arătau îmbietor.
Pentru un moment gândul lui Adrian s-a dus iar la Liliana care sta singură, nu putea să-şi ia nici un pahar cu apă.
‘Oare ce face acolo singură?’

După câteva momente l-a zărit cineva, încet, muzica s-a oprit, oamenii vorbeau doar în şoaptă şi toate privirile erau îndreptate spre el. Un bărbat înalt, cam de 50 ani, cu un aer aristocratic, a venit spre el la uşă.
-Pe cine căutaţi?
-Pe doctorul Alexandru Pop.
-Eu sunt, pot să vă ajut cu ceva?
-Soţia mea e bolnavă şi nu ştiu ce să fac, iertaţi-mă că vă deranjez la această oră şi într-o astfel de zi, dar soţia mea e foarte bolnavă.
-Şi unde e? Ai adus-o la spital?
-Nu, e acasă. Aş vrea să veniţi cu mine să o vedeţi.
-Acasă?! (a întrebat doctorul indignat)
-Trebuia s-o aduci la spital! (a continuat doctorul)
-Dar locuim departe, pe munte, şi e prea frig, iar ea nu poate nici să stea în picioare. Ar fi murit pe drum de frig!
-Nu-ţi face probleme, poate nu e nimic grav, nu pot să-mi las musafirii acum, dar mâine dimineaţă poţi s-o aduci la spital.
Doctorul a dispărut. Adrian a rămas nemişcat lângă uşă. Nu-i venea să creadă că a venit până aici degeaba. Au trecut momente lungi şi Adrian nu se mişca din loc.
Puţin iritat, doctorul s-a întors la Adrian
-Cu ce ai venit până aici?
-Cu trăsura.
-Aşteaptă puţin să mă îmbrac.

În câteva minute se aflau în drum spre casă. Doctorul a luat un aer superior care nu permitea nici o replică. Din când în când, doctorul se mai plângea de frigul necruţător. Era o tăcere apăsătoare şi o atmosferă încărcată. Luna era aşa departe pe cer că se părea doar un punct pe cer.
Drumul a fost lung şi greu. Nu mai ningea. Dar era tot mai frig.

Casa părea pustie la acea oră. Totul în jur era dureros de tăcut. Au intrat în casă fără ca unul din ei să spună ceva. Adrian l-a condus pe doctor în camera unde a lăsat-o pe Liliana.
Era întinsă în pat cu ochii închişi.
-Probabil că a adormit. (a spus doctorul, ca răspuns îngrijorării lui Adrian)
Adrian s-a apropiat de ea, a atins-o cu frică.
Inima i s-a oprit. Era rece. Ca muntele îngheţat de afară. S-a stins. Nu l-a mai aşteptat.
L-a privit pe doctor dar nu mai era nevoie de cuvinte.
‘O… de-ar mai fi aşteptat măcar o oră… de-aş fi avut timp s-o mai privesc odată în ochi… de-aş fi putut măcar să-i spun că am iubit-o…’

MONICA TRIF