~Cezarina Adamescu: „Un tânâr poet condamnat la realitate“

Liviu Perjeru “Lacrimi”, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi,  2001

Deschid cartea şi pătrund fără veste într-un univers romantic, fantast, din care nu lipsesc naiadele pădurii, faunii şi nimfele închipuirii, în rugul de linişte care-şi întinde flăcările lungi către stele, un poet abia mijit dintre lacrimi,  încearcă să ne fascineze cu frumuseţea de netăgăduit a iubirii.

Alergând mai repede decât propriile idei prin hăţişurile umbrei, el ne conduce într-un luminiş în care doar pasărea măiastră a iubirii se ridică deasupra grijilor, coşmarurilor lumii, aşa-zis civilizate.

Deşi e un poet condamnat la ralitate, Liviu Perjeru “arde ca o torţă, ale cărei flăcări sunt sânge”. El se simte exilat pe tărâmul tristeţii fără frontiere unde locuiesc doar muzele,  şi ca orişice poet, râvneşte să atingă cu mâna infinitul. El ştie intuitiv că unicul sprijin e “credinţa în iubire” (alăturarea celor două virtuţi teoelogale nu este întâmplătoare), şi această iubire nu este altceva decât “adevăratul Suflet al lui Dumnezeu”.

Şi pentru că nimeni până acum nu şi-a pus întrebarea cum e “adevăratul Suflet al lui Dumnezeu”, nu-I rămâe decât poetului, care are un ochi special, o ureche specială, un simţ special,  haruri speciale, să descopere, să afle în propriul său suflet, “adevăratul Suflet al lui Dumnezeu”.

Această empatie, acest schimb mirabil între sufletul omului şi Sufletul divinităţii, prin firele nevăzute ale imaginaţiei, străbate întraga carte a acestui tânăr poet, purtător de făclie nestinsă care ne poate duce mesajul mai departe… Un Departe care poate deveni tot mai Aproape, pentru că inima poeţilor bate un ritm divin şi într-o infuzie de speranţe, doar ei, salvaţi de muze pot oferi “iubirea ideală spre păstrare”.

Poeţii, aceşti frumoşi nebuni ai oraşelor  riverane, aceşti mucenici ai Cuvântului,  care devin din ce în ce mai frumoşi, din ce în ce mai nebuni, din ce în ce mai singuri în acest Paradis iluzoriu în care dau buzna îngeri de tinichea şi de staniol, cu nemiluita.

Singurul comandament care ne poate salva este IUBIREA ca “zestre de nemurire a speciei umane” Iubirea care, dacă nu e, nimic nu e” – parafrazând pericopa Sfântului Apostol Pavel din Scrisoarea a I-a către Corinteni, aşa cum frumos a parafrazat Marin Preda, în romanul său magistral “Cel mai iubit dintre pământeni”, şi el veşnic îndrăgostit.

Iubirea, această melodie suavă pe care poetul, încercând să o definească, sfârşeşte prin a se prăbuşi în ea ca într-un adânc de fântână.

În faţa marii eternităţi, ne vom prezenta, fiecare, cu această iubire de mână, dând seamă dacă am irosit-o în zadar sau dacă sufletul nostru a înflorit ca un crin, pe “zidul neputinţei de a iubi divin”.

În hăţişul amintirilor, înfrângerilor inerente, alunecărilor când înainte, când înapoi, al staţionărilor nedorite dar şi al acumulărilor de puncte luminoase, benefice, singurul câştigător, aşa cum declară autorul, este POEZIA!

Să-l declarăm câştigător pe acest tânăr care ne-a făcut surpriza de a ne oferi acest volum care poate deveni pentru poeţii generaţiei sale, unul de referinţă.
CEZARINA ADAMESCU