NR. 3/2011

Liviu Florian Jianu: „Mărturisire“

Ce ani frumosi, cand ma rugam, odata,

Hristoase, Tie, pentru Lumea Toata –

****

Ce ani amari, cand Te mai rog, sa-mi fie,

Pe Lumea Toata, bine, intai mie …

****

Cand am ajuns la ani fara  putere,

Tot ce-as fi dat la toti, intreaga miere

****

A vietii – cat mai am in mine crez –

Te rog doar pentru mine s-o pastrez…

****

N-am slugi. Si in afara de puterea

Cu care –mi iau, din lumea toata, mierea – >>>>

Luca Cipolla: „Sunt urzică“

SUNT URZICA

Sono ortica tra le messi

ove un peso languido non mi cinge;

sono sabbia sul selciato

che un carro solca al cavalcare;

pelle ruvida al ritorno

dove il sole è fiele e punisce le mie membra;

ma penso a quella pietra svellersi al contrasto

per il troppo ostro,

per il grande astro.

****

Sunt urzica dintr-o recolta

ce durerea lanceda nu o cuprinde;

sunt nisip pe şleaurile

pe care un car le brazdeaza in trecerea sa; >>>>

Anca Negru: „Milă şi izbăvire“

MILA

Strop de apă

sfântă

în focuri şi arşiţă infernale,

empatie în ger şi crivăţ şi vifor,

iubirea picură ca roua

cea divină a harului

peste sufletele-mii,

peste minţile-mii,

în izvoare şi şuvoaie

de duh ce se

năpusteşte în valuri

de dor,

puntea spre Înaltul inimii,

acoperiş al lumii

şi cer înstelat de senin Dumnezeiesc. >>>>

Anca Negru: „Îngerul“

Le văd chipurile, dar nu îi recunosc. Le văd ochii, îi privesc îndelung în ei, dar nu îi recunosc. Le simt mirosul de stârv şi pucioasă şi simt că se apropie ca să înjunghie Dumnezeirea din Om. Îmi doresc un înger, un înger diafan şi puternic, orbitor în tărie şi în rugă, strălucitor şi aprig în lupta cu demonii, demonii mei. Albul revigorant şi viu de Suflet divin înflorind pur în candelabre de lumină. O rază dalbă, transfigurată în miliarde de licurici, în tonuri de căldură armonioasă şi translucidă. O speranţă cu nimb de sfinţenie în viforuri şi-n crivăţ, un far în furtună, iubire celestă şi omniprezentă pe câmpii şi în munţi de nobleţe umană. Contururi imateriale se îmbină într-un suspin de dor de omenie, aş vrea să mă pot ruga cu toată fiinţa mea pentru o tuşă de culoare angelică, să simt privirea aspră, dar mângâietoare de gardian de spirite şi paznic de suflete. Cum să îmi trimită mie o suavă dantelă de bine, un scut dârz de văzduhuri? În cioburi mi-e inima, sticla în nisip se preschimbă şi cade pe maluri udate de ape. E dus şi purtat de vânt sufletul meu, spiritul luptă o bătălie ce o va pierde, plin de temeri şi tumefiat de vânătăile coşmarurilor, se divide în cristale de gânduri şi oftate de cuvinte. >>>>

Lucia Sava: „Dor“

DOR

Rapsod e Dor.

De când îl duci,

doineşte inima a jale,

ce arde ca atunci,

când făceai o cruce la una din icoane,

când aprindeai o lumânare pentru morţi.

De când îl duci,

s-a transformat în soare.

Şi încălzeşte labirintul unei minţi

nătângă într-o căutare,

de a-şi găsi lumină către sfinţi.

Rapsod e dor,

există într-un vis

ce şi-a tocit coatele sale,

empatic şi smerit într-o cercetare,

să-şi pună viaţa sa în caldă culoare. >>>>

NR. 2/2011

Liviu Florian Jianu: „Mărţişor“

MARTISOR

Iubita mea, iubirea mea

De-i martisor, tu tine minte

C-atat e de saraca ea,

Ca n-are, poate, nici cuvinte –

*****

Ti-ar pune-o lume minunata

Sub pas, dar, oare, ce folos,

De nu ti-a dat, macar odata,

O tresarire de frumos?

*****

In primavara care vine,

Adun atunci din manastiri

De muguri, mierea de albine

Ce  ti-am  gustat-o  din priviri – >>>>

Valentina Becart: „Un strop de apă vie…“

UN STROP DE APA VIE…

Când orele târzii

vor lâncezi în agonie

să-mi dai o poezie

cuvântul nesperat…

şi-n candelă

să torni

un strop de apă vie…

******

Când luna se va mistui

de sete…

în adâncuri

şi cerul – de friguri sfâşiat

se va arcui

ca un trup despuiat…>>>>

Camelia Radu: „Cu ochii în ochii tăi de versuri (Scrisoare de departe)“

Cel mai mare poet al românilor nu a avut o diplomă universitară. Nu a participat la concursuri, nu a aspirat la titluri. Cel mai mare poet al românilor a fugit de acasă, a iubit o femeie mai în varstă ca el, pe o alta căsătorită şi cine mai ştie pe care, dar a iubit. A publicat o singură carte şi aceea furată din mâinile sale vigilente de către alţii, iar în afară de gazetărie, nici un serviciu nu l-a putut reţine prea mult. Exigent, exagerat, patetic, misogin, mizantrop, meditând ore întregi fără să îi pese de ziua de mâine, a trecut prin viaţă sfidător şi cu mintea la versurile sale, oglindă a misterelor lumii.

O sălbăticiune deghizată în om. Un bărbat. Un rebel. Un însetat de cunoaştere, nepotolit vreodată. Un înfometat de viaţa înţeleasă de mintea-i strălucită altcum decât după reguli, sisteme, porunci, societate. Un El. Nu a lăsat fotografii, decât prea puţine, a lăsat în schimb câteva lăzi cu mistere, pe care nici azi nu se încumetă nimeni să le dezlege. A venit din dragoste şi a plecat urât, ignorat, minţit, alungat. >>>>

George Petrovai: „Poezia – componentă esenţială a culturii universale“

Este de presupus că prima fază a creaţiei literare, apărută încă din stadiul comunei primitive, revine literaturii orale, însumând producţii ca: mituri, legende, proverbe, ghicitori, cântece de muncă, de luptă, de vânătoare sau de înmormântare. Şi iarăşi este de presupus că poezia nu putea să lipsească din formele de redare ale acestor producţii, chiar dacă ea avea chipul neatrăgător al versificaţiei brute şi stângace, ce însoţea de regulă dansul, muzica şi incantaţiile magilor vrăjitori.

Odată cu apariţia societăţilor împărţite în clase şi a scrisului, producţiile literare încep să fie fixate în scris (pe tăbliţe de argilă, papirus, tăbliţe cerate etc.), transmiţându-se astfel posterităţii. Vechea literatură orală se continuă în noile condiţii. >>>>

Ionuţ Caragea: „Îngeri în lumea tenebrelor“

MÂNCĂTORII DE VISURI

Trăim într-o lume de minuni banale

în care răul devine credinţa cea mai de preţ

şi te întrebi de ce strig?

*****

Trezeşte-te copile de nisip,

îţi dăruiesc suflet de cuarţ

făurit de inima mea, încă nestinsă

de vânturile dorului!

*****

Te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa

în fântâna dorinţelor,

numai acolo

oamenii sunt fără măşti,

o mie de ochi nemişcaţi

în o mie şi una de nopţi. >>>>

Tania Ramon: „În afara legii“

privesc aiurit vrăbiile

poc! poc! scurt cu ciocurile

ciugulind

din aceeaşi firimitură

*****

poc! poc! se aud si frunţile norilor

porţelan alb dantelat

atingînd acoperişul

*****

în clopotniţa aceluiaşi gînd

vîntul face la fel piruete

copacii ajunşi boschetari

cerşesc primăvară >>>>

Victoria Encica: „Despre metastaza unei literaturi“

1. Gândirea aluziţionistă şi spaima de a scrie

„Pe măsură ce se ridică vălul necunoscutului, se depopulează imaginaţia oamenilor”[1], spunea Maupassant într-una din nuvelele sale, sintagmă care mi-a resuscitat interesul pentru literatura fantastică, după o lungă perioadă de Anton Holban, Octavian Paler, Mircea Eliade (proza autobiografică!), Marcel Proust etc. Meditând asupra frazei, am realizat subit forţa realităţii referenţiale cuprinse în expresia scriitorului: literatura contemporană permanentizează un segment obscur al existenţei, un sentiment expatriat până la 1940 (data este aproximativă) la noi, şi anume agresivitatea, violenţa, abuzul actelor umane. Violenţa, însă, nu afectează doar aspectul pur lingvistic al literaturii, ci pătrunde în undele tainicelor referinţe, în abisul contenutistic, în „sufletul” literaturii. De aceea, această exprimare nu trebuie să se confunde cu simpla violenţă sau abuzul verbal. Conştientă de multiplicitatea domeniilor supuse violenţei umane (emotiv, lingvistic, fizic, sexual etc.), îmi asum dreptul de a trata aici, pe scurt, doar violenţa aluzivă, cu substrat sexual, a operelor de după anii 60. Este, aş spune, mai degrabă un abuz de natură sexuală care tinde să invadeze încet şi cert toate arterele literaturii, toate genurile şi speciile ei, consacrate sau în devenire. >>>>

Cristian Lisandru: „Turistul“

Galopul năucitor al norilor negri se desfăşura netulburat pe deasupra crestelor agăţate de cerul contorsionat. Tunetele se împlântau fără milă în versanţii năpârliţi, iar fulgere cu zeci de gheare ascuţite torturau retina, scrijelind prin dâre lungi de roşu întreg decorul care dădea senzaţia că se chirceşte înfricoşat în faţa stihiilor. O răbufnire de orgoliu atmosferic, încă o dovadă evidentă din care eşti obligat să tragi concluzia rapidă că, atunci când alămurile celeste declanşează sarabanda infernală, tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să bagi capul între umeri şi să aştepţi încheierea impetuoasă a spectacolului. Zgâlţâit de mâini nevăzute, cortul sălta spasmodic, agăţându-se disperat de pământ prin punctele de ancorare,  iar Turistul îşi privi ceasul, ca şi cum ar fi numărat cu teamă nerostită ultimele secunde de dinaintea unui deznodământ anticipat. Ghidul acela pe jumătate beat a avut, totuşi, dreptate, până la urmă, murmură…  >>>>

Sava Lucia: „Patimi“

PATIMI

Nopţi le-am privit,

ne-au apropiat.

Am văzut amândoi pârâiaşul din stâncă.

Luna mistică ne-a înfăşurat în mantia ei lungă.

Teluricul miraj ne-a contopit îndată.

A înălţat un foc,

furnalul de nestins,

gonind bezna  sălbatică din cercul nostru.

Reazem ne-a fost frunza de ariniş.

Şi doi am stat

pe cioata care mai broda bungeagul  gros şi cetina sub talpă.

Umbre de pe cer s-au dus speriate.

În edenic plai ne-am apropiat.

Întuneric blând şi-a manifestat grija pentru noi,

ne cânta din flaut. >>>>

Ionela Voicilă Dobre: „Secvenţe în alb şi negru“

CUM M-AI IUBI?

Cum m-ai iubi?
Cu sufletul,
mi-ar fi de-ajuns, să ştii!
Tu, palmele ţi le-ai bătut,
întâi când m-ai văzut
de parcă-n ele,
ai fi prins,
întreg

*******

al meu cuprins.
Ochi blânzi şi scânteieri, divine
ţintit-ai către mine!
Ce bucurie-n
firea lor
şi câtă dragoste şi dor! >>>>

Vasilichia Sinescu: „Lăutarii izvorului“

Râurile toate
Cu nestinsele pietre
Vor fi lăutari
La primenirea luminii
Pentru că va sosi o vreme
Când vom fi copaci
Cu flori înţepenite de rouă
Ori rug aprins pe creştet
*****
De cumpăna lunii.
întotdeauna noi vom fi
Datornici fideli numai izvorului
Nostalgica chemare e legea cugetării
într-o cântare veşnică ,divină. >>>>