~Menut Maximinian: „Între cer şi pământ“

Sunt oameni pe care zorii îi prind visând cu ochii larg deschişi.
Sunt oameni ce zugrăvesc cu pensula minţii imagini inedite sau doar banale, dar cărora apoi le dau viaţă. Scriitori, pictori, cameramani sau doar simpli fotografi poartă un singur nume: artişti!

Dar dintre toţi… A fi poet este , fără doar şi poate, ochiul care soarbe profunzimea ideii adaptând-o în timp şi spaţiu. Reflexia gândirii separă fărâma de ostilitate şi puzderie de imagini se derulează în mintea artistului . Uneori, scandalizat de duplicitatea firii umane sau de zgomotul unui râs ironic, îşi încrucişează mâinile cu un vag sentiment al pierderii, al goliciunii. Apreciezi valoarea deosebită a omului ce imortalizează imaginea ideii în câteva cuvinte înşirate cu dibăcie în rânduri suprapuse.

” E viaţa mea în toate . . . ! ” pare să spună ultimul vers dintr-un poem, înainte ca tu să-ţi dai seama că mintea şi imaginaţia vor deschide ochiului tău imaginea vie a unor cuvinte.
Poetul, descătuşat parcă de orice constrângeri, se dedică libertăţii şi magiei cuvântului. Mărturiseşte în poezie sentimentul durerii sau al frustrării întemniţat cu bună ştiinţă de zbuciumul unui suflet însetat.
Poezia poate fi comparată cu un bărbat tânăr, şarmant şi … liber, sau cu o femeie frumoasă uşor frustrată de tendinţele modei. De ce, de unde şi până unde, chiar dacă avem de-a face cu “Versuri târzii”.
Poezia este o gradină botanică cu o splendoare stranie. Şoaptele ei îţi gâdilă sufletul sibilinic ca cântecul de sirenă. Îţi dă senzaţia că pluteşti pe valurile adevărului – fals ce produce o stare de nostalgie extraordinar de plăcută. Străfundurile sufletului se încarcă de energie şi parcă inima îţi bate în cadenţele ceasului cu cuc, sau ale pasării de acolo de la acasă.
Pendularea între cer şi pământ a spiritului poetic, atitudinea de răzvrătire şi orgoliu sau de adâncire în sine, este căutarea de înnoire a ceea ce ne înconjoară. Poezia nu are limite de raţiune .

Aflat în căutarea „rostului poetic”, alege calea dialogului: un timp al Prezenţei, al instituirii, constituirii şi reconstituirii expunerii, adecvat unui plan care vizează un scop conturat pe măsura asigurării între ţepuşele celor mai potrivite întrebări pe care poate să şi le pună Fiinţa. Poetul alunecă în lumea conexiunilor (din cele existente, în cele posibile) pentru a găsi un model al lumii, o paradigmă operaţională a fiinţei, capabilă de o schemă ontologic-topologică.

Naşterea operei e o relaţie mediată de Poet – subiectul, conceptul unei acţiuni şi morfologii divine: lui i se revelează, el găseşte „ferestre” şi “pe calea astfel luminată” aglutinează cuvintele rigide şi elastice, pînă izbuteşte să le aducă la un maximum de „imitare” a precuvintelor, a vibraţiei lor proprii”. Ca şi în cazul muzicii, aici trebuie să cânte golul, tăcerea dintre cuvinte, ca şi culorile pe o pânză, cuvintele trebuie să înceteze de a mai fi identice cu sine, începând să fie.
Cu clopul lui mare, sub care se ascunde narcisismul, scriitorul vine să-şi laude opera. Că doar e cel mai mare şi mai tare. Cu câţiva marafeţi reuşeşte să cumpere criticii avizaţi. Funcţia înaltă din cultură, luată pe criterii prosto-politice îi permite să creeze legături. Un lanţ nesfârşit, în care dă premii şi primeşte premii. Dincolo de cartea scrisă în umbra discipolilor, el, omul închipuit de cultură, taie cu catărul tot cea ce înseamnă condei, talent, artă…Că doar de ce mai e nevoie de alţii? E suficient el. Şi aşa opera unora rămâne nescrisă, în atelierul de creaţie, neizbutind să ajungă la public, marele judecător…Ha, ha, ha ce mai balivernă, de parcă ceva ar răzbate în grosolănia zilei de azi.

Întristat, tânărul se retrage în matca bacoviană, pentru a se feri de ploaia cu venin a marelui nul…Cu credinţa din ce în ce mai puternică în Divinul Creator, cel care a făcut Cerul, Pământul, Apele şi…Cuvîntul. Care era de la El şi El era Cuvântul…

MENUT MAXIMINIAN