~Menuţ Maximinian: „Coaja de nucă“

Lumea asta mare încape într-o coajă de nucă. Iarba, florile, copacii, clădirile, oamenii fac parte dintr-o lume minusculă în marea lume. Odată demult trăiau cu toţii, ca într-o membrană protectoare într-o coajă de nucă. Ei erau miezul. Cât de frumoasă este viaţa când eşti apărat de toate, în nucă. Aveau belşug pentru fiecare categorie, sau rasă, sau specie. Oamenii, aproape invizibili aveau un primar al lor. Care nu era condus de anumiţi gansteri, sau de forţele de dreapta, stânga, centru, sau dreptul în stângul. …

Primarul ăsta era acolo din generaţie în generaţie, de sute de ani familia lui fiind cea care conducea destinele picilor. Veselia se împletea cu bunăstarea, astfel încât toate mergeau strună. Era fericit. El, primarul, era un exemplu pentru ceilalţi locuitori ai lumii mamut. Avea 20 de odrasle, care mai de care mai gălăgioase. Însă, îşi făcea timp pentru fiecare în parte pentru a le asculta problemele. Fata cea mai mare, Mimişor, era cea care trebuia să-i urmeze la tron. Sau, mă rog, mai bine spus la fotoliul de primar. Nu era bătălie pentru această funcţie pe viaţă. Nu erau campanii electorale în care să-şi scoată unii altora ochii precum şoimii în pustietate. Nu erau banere afişate prin tot oraşul. De ţi se fracturează gâtul de atâta uitat pe sus. Era doar legea strămoşească. Şi atât. Şi era de ajuns. Vorba strămoşilor era vorbă. Pe pereţii sălii de consiliu zeci şi sute de portrete erau afişate. Cu fosţii primari. De la stră, stră, stră…bunicul, nu chiar, dar aproape maimuţă, până la tata.

Însă Mimişor nu dorea o carieră în acest fel. Lumea de buzunar s-a modernizat. Nu mai vorbim de un canon respectat de toţi. Şi aici maşinile au invadat piaţa, lăsând praful în urma dârelor de cauciuc şi a ambalării motoarelor. Pe Mimişor o fascinau aceste minuni pe patru roţi. S-a înscris în toate cursele auto din orăşel. Şi întotdeauna a câştigat. Să nu vă gândiţi cumva că a trişat sau a dat mită. Nu… Era bună, foarte bună, încât juriul rămânea întotdeauna cu ochiii pierduţi pe pistă, unde maşina bolid se învârtea odată şi încă odată, până la linia de sosire.

Cum, nu v-am descris-o pe Mimişor? Nu-mi vine să cred. Blondă, păr lung, manechin, deşi nu profesa, decât când era obligată de împrejurări să îmbrace rochia de mireasă la finalul penibilelor prezentări de modă ale la fel de ingratei, dar cunoscutei creatoare. Am uitat de picioare. Atât de lungi, încât orice divă ar fi fost invidioasă pe ea. Capul, adică mintea…S-o lăsăm baltă… nu o prea avea, că doar de unde? Până şi Dumnezeul lumii minuscule nu avea de unde să pună atâtea calităţi la un singur fiu, sau fiică…

Episcopul, ales odată la 4 ani prin vot democratic de către celelalte înalte feţe bisericeşti, era vecinul lor. Doamne ce de lume venea la el să îi citească. De la oamenii simpli, la bogătani. O Doamne, Doamne, câtă tămâie şi lumânări se consumau…. Linia roşie dintre popa popilor şi şeful şefilor, funcţiona perfect. Era aşa de secretă încât nici mai marii securiştilor nu reuşeau să audă niciun zumzet. Şi dacă ar fi aflat ceva, ce? Că doar erau ai primarului şi primarul era al lor. Şi uite aşa, popa citea toate canoanele sfinţilor pentru ca fiica risipitoare să se întoarcă pe calea cea bună şi să aibă dorinţa de a urma pe tatăl ei la primărie. Că doar aşa se cădea. Epitete şi metafore, hiperbole şi comparaţii între strămoşi degeaba. Nici dacă era extraterestru nu era mai tutulucă, sau mai nălucă, sau mai încuiată. Ea nu şi nu… De la motoarele ei nu o puteai clinti… Acolo era cu nasul toată ziua. Cât de lungă putea fi ziua piticilor. Îngerul zămislit pe trupul gol al universului decăzuse din drepturi.

Însă într-o nefastă zi, vaca mătuşii mele, dusă la păscut de Petre, călcă cu copita nepotcovită nuca cu miezul plin de suflete. Coaja se sparse, vraja dispăru, soarele intră prin craterul gigantic şi pângări pe Mimişor. Totul se surupă…Lumea minusculă dispare…

MENUŢ MAXIMINIAN