~Anca Negru: Teoria „paradoxiilor” la Lucian Blaga în Eonul dogmatic

Paradoxia la Blaga defineşte o structură de concepte antinomice, o formulare sintetică de concepte contrare sau contradictorii, o îmbinare metalogică de concepte concrete, fundamentale într-o unitate sintactică abstractă. Această sinteză metalogică se referă la real sau la aparent, la transcendental sau ideal, la absolut sau la concret. Ontologia paradoxiilor este, prin urmare, oscilantă, rezolvându-se în planuri diferite în funcţie de tipologia lor.

Lucian Blaga aplică termenul de paradox propoziţiilor revelate în teologia dialectică, definind şi distingând în acelaşi timp lumea noastră de lumea de dincolo, obiectivul, concretul şi empiricul de divin şi sacru transcendental. În schimb, paradoxiile sunt utilizate ca terminologie în gândirea magică, în dialectică, în metafizică şi în dogmatic cuprinzând şi delimitând o sferă mai vastă şi cu aplicabilitate mai mare şi mai aprofundată.

Paradoxia gândirii magice se raportează la prelogic, la raţionalul neformulat, neclasificat, neierarhizat şi nesistematizat, un raţional înnăscut şi primar. Aceste paradoxii sunt de regăsit în animism, în asumarea şi identificarea totemică, în asumarea şi identificarea părţii cu întregul. Ele presupun o întreagă structură a magicului, a sacrului latent şi imanent Universului imediat şi a Universului lăuntric, al lumii înconjurătoare în deplinătatea ei.

Paradoxia dialectică este acea structură de concepte antinomice ce se rezolvă logic, este adunarea şi îmbinarea sintetică a tezei şi a antitezei hegeliene (existenţă-neexistenţă egal devenire). Ele pornesc de la concepte concrete contrare sau contradictorii şi se unesc într-un alt concept mai vast ca sferă concret sau abstract (devenirea). Ele urmează îndeaproape şi cu stricteţe logicul, concretul şi empiricul.

Paradoxiile metafizice îşi găsesc exemplificare, la Blaga, în filozofie indică, chineză sau occidentală. Ele se referă la acategorial, la Absolut sau Dumnezeire cu imposibilitatea umană de a conota, de a califica esenţa şi substanţa lui. Aceste îmbinări de pozitiv-negativ, abstract-concret, empiric-transcendental se rezolvă pe căi logice, metaforice sau mitice.

Paradoxiile dogmatice sunt empiric indisolubile, ele pornesc prin conceptele fundamentale concrete şi primesc soluţii transcendentale. Aceste soluţii refuză, neagă cu vehemenţă concretul şi empiricul. Soluţia autentică, vie, propusă de Blaga este „transfigurare”, adică sciziunea termenilor sau conceptelor inerente formulării antinomice. Antinomicul dogmatic exclude sinteza concretuală, este metalogic, deşi se foloseşte de categorial. Această sciziune terminologică poate fi implicită sau explicită.

Prin urmare, paradoxiile lui Blaga denotă în esenţa şi fiinţarea lor o depăşire, o transgresare a logicului de concret şi empiric. Numindu-le „concretul intraductibil”, el afirmă misterul imanent lor fie logic, fie dogmatic, fie metaforic sau de oricare alt tip.

Plasarea imanentă paradoxiilor între-logic-şi-concret este definirea lor supremă, esenţializantă şi con-substanţială. Antinomiile se rezolvă perpetuu adoptând căi şi mijloace intelectuale, abstracte, concrete sau transcendentale.

ANCA NEGRU