~Cristian Lisandru: „Coridorul“

Pe măsură ce înainta, coridorul îşi micşora lăţimea şi trăia certitudinea că două fălci de beton îl vor strânge, până la urmă, mistuindu-l dureros, rupând cu dinţi uriaşi şi ascuţiţi bucăţi mari de carne sau de oase, trimiţându-l fărâmiţat corespunzător într-un stomac imens în care sucul gastric urma să termine grabnic toată treaba începută prin procesul de masticaţie…

Vru să se întoarcă din drum, dar fu incapabil să-şi ducă gândul salvator (era doar o ipoteză) până la capăt. Dacă ar fi întins braţele, ar fi simţit cu siguranţă răceala de gheaţă a pereţilor zugrăviţi în alb de spital care se apropiau de trupul său, însă nu o făcu. Cum este să mori strivit între doi pereţi ai unei case pe care de-abia ai cumpărat-o, prin intermediul unei agenţii imobiliare al cărei site lăuda ofertele inegalabile şi pretindea că fericirea este la doar un pas de tine?

Plăcile mari de gresie semănau cu o tablă de şah, iar el îşi închipui că va ajunge la capăt, pe ultima linie, şi va striga din toţi rărunchii am învins, ha, ha, am învins, acum pot să mă transform în altă piesă şi o iau de la capăt! Se văzu ridicând pumnul în aer, desfăcând degetele şi arătând semnul victoriei pereţilor traşi pe sfoară. V-am făcut, degeaba scrâşniţi cu măselele de cărămidă, înciudaţilor!

Ideea îl făcu să râdă. Ce absurditate, pereţi înciudaţi. Înciudată putea să fie doar Amalia, atunci când el uita să mai ajungă acasă, preocupat la modul extrem de deranjant (pentru ea) de pariurile sportive. Sau în serile în care urmărea meciurile de fotbal american şi bea bere după bere, poate din dorinţa nerostită de a se trezi, la un moment dat, cu o burtă de baron Münchausen. Ei, da, Amalia era înciudată atunci, strângea buzele dezaprobator,  ţuguindu-le aproape indecent, bătea tactul din piciorul stâng, încălţat în papuc cu puf albastru şi ochi de Mickey Mouse (privirea era crucişă), şi ofta resemnată, ridicând ochii către lustra din tavan, parcă implorând mila divină sau intervenţia bruscă a vecinilor de deasupra, cei care loveau  cu un băţ în podea de fiecare dată când sonorul televizorului era peste limitele admise impuse chiar de ei. Lustra aceea nesuferită avea cinci braţe, ca nişte tentacule de caracatiţă metalică (ardeau doar două becuri, celelalte erau arse, iar el nu se sinchisise să le schimbe), şi reprezenta nici mai mult şi nici mai puţin decât cadoul de nuntă primit din partea familiei. Familia ei, compusă dintr-o mamă de două tone, cu părul vâlvoi vopsit într-un roşu aiuritor, de matroană expirată, convinsă că are parte de un ginere handicapat mintal, tată astmatic şi pus pe harţă din te miri ce, plus o soră bosumflată şi acră precum o gogonea din butoi, cu pistrui, tunsă  a la Mireille Mathieu şi complexată fiindcă era încă fată mare la douăzeci şi… de ani.

Continuă să meargă, iar distanţa dintre cei doi pereţi deveni şi mai mică. Ar trebui să existe nişte pârghii în spatele pereţilor, nişte agregate extrem de silenţioase, inventate de o minte bolnavă, diabolică şi înţesată cu perversiuni, altfel nu poate fi explicată această mişcare ciudată, ilogică şi aducătoare de moarte. Nu lăsă ideea să se piardă în neant. Şi mai mult ca sigur că cei de la agenţia imobiliară – fericirea este la doar un pas de tine, ce minciună, dar fraierii cad întotdeauna în plasă, sunt ca fluturii ameţiţi de razele soarelui, şi pe urmă unii îşi freacă mâinile, nu doriţi şi o casă care să vă turtească atunci când faceţi amor cu nevasta? Poate chiar un conac cu arhitectură înzorzonată care să vă scuipe între ochi atunci când ajungeţi la uşă, home, sweet home… – erau mână în mână cu proprietarul clădirii.

Firesc, nu se putea altfel, iar creierul începu să prelucreze rapid toate informaţiile. Trăseseră, pur şi simplu de el, cu siguranţă că exista un plan pe undeva, unul macabru, fără îndoială, văzu cu ochii minţii o mulţime de trupuri făcute chiseliţă între pereţi muţi pe care nu-i putea chema niciun judecător să depună mărturie (juraţi să spuneţi adevărul şi numai adevărul, he, he…), foşti clienţi  creduli atraşi de oferte extraordinare şi de plecăciunile unor indivizi cu figuri de băieţi simpatici, pe care îi poţi invita la ceai fără să-ţi fie teamă (dacă eşti fată, să zicem) că-ţi bagă mâna sub fustă după câteva minute. Da, murmură, asta poate fi explicaţia logică, comportamentul lor ar fi trebuit să-mi dea  de gândit de la bun început…

Nici nu-şi putea imagina altceva, prea se guduraseră pe lângă el (suntem onoraţi să devenim partenerii dumneavoastră în afaceri imobiliare, se vede că aveţi nevoie de un loc în care să vă simţiţi cu adevărat acasă), prea îi oferiseră cafele şi fursecuri (cafeaua avea prea mult zahăr, ceaşca era ciobită, iar fursecurile-steluţă aveau un gust ciudat, o combinaţie respingătoare de acru şi iute care îi întorsese stomacul pe dos), prea îl conduseseră  amabili şi slinoşi până în parcare, după ce semnase contractul cu stiloul aurit oferit chiar de unul dintre ei (şi nu uitaţi să ne sunaţi, stimate domn, suntem convinşi că veţi dormi ca un prunc chiar din prima noapte, felicitări pentru alegere, încântătoare perspectivă!)…

Îi înjură câteva secunde. Regretă că fusese de la bun început un tocilar de care râdeau toţi colegii şi că pierduse timpul prin biblioteci prăfuite, studiind marii scriitori ai unei lumi în care tocmai scriitorii nu aveau ce să caute (părerea lui, susţinuse şi o conferinţă pe acea temă,  şi chiar avusese spectatori, spre surprinderea Amaliei), în loc să bată maidanele, să tragă fetele de sfârcuri şi să înveţe toată gama de înjurături spumoase.

Pereţii îi atingeau acum umerii. Gândi că a fost şi a rămas un prost care nu şi-a scris nici măcar testamentul, poate că ar fi trebuit să facă asta încă de când se mutase în noua casă (he, he, poate în mormânt, ia uite cum te presează realitatea, la propriu!). Se întoarse într-o parte şi se sprijini cu spatele de perete. Peretele din faţa sa îi presa, deja, pectoralii, iar plămânii încercară să încheie un iluzoriu pact de neagresiune şi respiraţia deveni sacadată, pentru a nu bomba mult prea mult pieptul.

Curios, dar peretele acela îl fascina. Înainte de a închide ochii, şi-o imagină pe Amalia în doliu, presărând o mână de ţărână peste sicriul acoperit, ştergându-şi nasul cu o batistă mare, albă, şi aruncând ocheade preotului grăbit. Vru să înjure din nou, dar pereţii făcură în aşa fel încât să se apropie cât mai repede unul de celălalt. Se auzi un sunet care semăna cu o clefăială, apoi fu beznă…

CRISTIAN LISANDRU