~Mary Deca: „Plânsul“

PLÂNSUL
Un trist focar în fata unei prispe

Spre geamurile sparte el îşi îndreaptă fum,

O pleată albă purtând sub ea eclipse

Acopera ca val un arbore batran.

Sub el o coama alba se scutura pe-un trup

Ce-nconvoiat isi duce a frunte la pamant,

In spate frunze triste batabd incet se rup

Si cad ca niste pete pe-un paradit mormant!

Trosnesc sub vatra vreascuri si farame

De amintiri care prin foc in fata lui se sting,

Se scutura deodata si genele batrane

Catre mormant se-ntorc pe frunzele ce-l strang.

Franturi de sticla verde par cioburi aruncate,

Din ochii lui priviri sclipind, plesnesc si-i sunt,

Ochii lucind sub apa cand catre plans se duce

A lui lumina toata, doi ochi de muribund.

Aluneca lumina calatorind pe lacrimi

Deasupra unui brat ce se intinde rupt,

Batranul se taraste cu trupul plin de patimi

Si strange ca o ghiara netesalat mormant.

Afara-i noapte, ace de gheata luna

Infige-n ochii lui si ii inchide orbi,

De-atata apa care-i inunda gura

Facandu-i vorba tipat ca sunetul de corbi.

Pe lespedea de piatra, piatra langa piatra

Ridica langa pom altarul ruinat,

Un fir de mir straluce curgand pe o gramada

De amintiri ce ard sub capu-i aplecat…

Cine-i acest batran ce-l scutura adancul

Din al lui trup cu ghiare de otel?

E plansul care inunda cu chinul lui mormantul,

Mormantul e al lui si viata lui e-n el!”

________________

GENIUL IUBIRII

Tu tara mea de glorii eminesciene,

Tu ţara mea de vis imperial feeric,

Eşti dusă mamă dragă şi-ncet mă duc şi eu,

De-oi mai veni vreodată

Nu ştiu de te mai vreu.

Şi dacă paşi mă cheamă

Din nou, din tine să mă-nalţ,

Voi face mamă dragă

Mii valuri să te-ncalţ.

Să te ridice ele mai sus de tot ce-a fost…

Şi dacă clipa aceea e astăzi revenită,

De ce iubită ţară mă ţii părăginită?

Au nu-ţi e frică ţie că este Dumnezeu

Şi că eternitatea e pusă într-un EU?

Zadarnic în pustie mă laşi adânc să ţip,

Te caut de-o vecie şi nu pot să te-ating.

Tu und’ te-ai dus, ah und’ te-ai dus a mumei mele doină?

De ce te-ai stins şi nu te-au înţeles

Că tot cuvântu-i noimă?

De geniu revenit şi aruncat la maluri,

Să moară ca un câne pierdut de idealuri.

Ce numa’n el zăcuta de atâtea clipe vitregi,

Ce l-au ucis ‘ nainte de a se şti că-s întregi,

Braţele de tărie, arme de amor,

La trecutu-ţi mare, mare e al tău dor!

Tu dulce Românie din nou mă ucizi,

Şi doar de himere veşnice te prinzi!

Lasă gheaţa rece să plutească-n larg,

Şi sărută-mi mâna, iat-o peste prag…

Pragul dintre prunduri und’ m-ai lăsat frânt…

Geniul iubirii care zace rupt!

_________________

CYBORG.
Mistere bântuite de lumină

Le plâng anapoda şi trist,

O aripă prea albă de divină

Închide ochiul demonului stins.

O caracudă_om himeric,

Întinde braţul său încătuşat,

Îşi mişcă buzele, nemernic

Fiind închis în searbădul păcat.

Tristeţe năvălită dintr-o lume

În care îngerii sunt negri şi sunt morţi,

Din ochii demonului vine

Şi-nchide lacăte pe porţi.

În stinsul ochi ceva ce nu se vede,

Aruncă-n jur năpraznice văpăi,

Scuipând pe ea otravă verde

Îşi face viaţa neagră de scântei.

E moartea, o scânteie vie

Ce îi străpunge ochiul stins,

Şi-l face-n minte să se ştie

Un luptător ce dur e şi aprins…

Alungă-n sine, nu afară

Esenţa unei lumi fără sfârşit,

Purtând sub piele o povară

Ce milă fierbe fără-a fi iubit!

Paradoxal şi paralel fiind,

Între iubire şi cuvânt,

Străpung din sine spre afară

Demoni sfidând durul pământ.

O aripă albastră ce plăpândă pare

Ce către apus bătând ea pare, vine,

Ca o făclie luminând în zare

Spre demon se îndreaptă să-l aline.

O luminiţă_om himeric

Îl vede îngerul prin ochiul cel de mort,

Întinde mâna sa cucernic

Spre lacăte care iubire port.

Lumină aruncată sub Luccifer

În care oamenii sunt albii şi sunt vii,

Din ochii îngerului pleacă-n licăr

Spre inimile-a doi însinguraţi copii.

Înger şi demon în ei copii port

Şi se ascund sub aripi diferite,

Demon se-arată sub numele de Cyborg,

Numele ei e-n înger şi nu minte!

E viaţa o para care ucide,

Un vagabond ce către moarte urcă,

Şi pe când îngerul în cufăr îl închide,

Cyborg spre munte-n demoni se aruncă!

Gândind la cufăr înapoi se-ntoarce,

În valuri îl aruncă şi ascuns,

Pe fundul marii acesta zace

La care Cyborg încă n-a ajuns!

De-acolo îngerul îl strigă

Străin de tot ce-nseamnă om,

În întuneric i se face frică

Căci simte-n jur cum toate-n mare dorm!

”_Amară îmi e viaţa şi mă-nchide Cyborg,

De tine mă ascunzi tu şi de lume,

Îndreaptă-te spre mine Cyborg,

Sărută-mă şi strigă-mă pe nume!

Lasă sărutul meu să smulgă

Prin tine taina mea din lume,

Iubire-ţi dau să îţi ajungă,

Când vrei, tu strigă-mă pe nume!

Străină îmi e lumea şi mă-nchide Cyborg

Între Lucifer şi iubirea mea de tine,

Închide-te în mine Cyborg

Şi fii iubirea mea din mine!

Îmi storci puterea şi vrei să mă sufoci,

Tu te scufunzi şi vrei în mine moarte,

Tu când la mine vei vrea să te întorci,

Îţi dau pe ”mine” dar moarte nu se poate!

Îmi tremur aripile trist în cufăr,

Sudoare simt pe fruntea-mi ce mă arde,

Tu vrei de frică să ma scutur, sufăr

Căci fără tine moartea ta mă roade!

Îmi tremur ochii, buzele îmi tremur,

Lacrima-mi curge căci vorba ta mă roade,

Tu vrei de frică pierind eu să mă scutur

Dar dragă Cyborg, eu n-am frică de moarte!

Tu demoni spui că-n tine porţi

Şi mi-i arăţi prin tine să mă sperii,

Eu nu te numesc demon ca să nu regreţi

De-aş regreta ce-n tine-am de milenii!

Ce e iubirea? Ştii? Nu ştii!

Să mă săruţi prin cufăr, crezi că ai putere?

Ce e  durerea? Ştii? Chiar ştii!

Şi-atunci…ah, vin la mine…ţi se cere!”

Sahara lumii întinzându-şi braţe

Către ocean în serii lepădând hotare,

Din ea un demon om aruncă să se-nalţe

Mai jos de cer, sub apele albastre!

Căci înălţimile ce lumile ridică

Către apus se-ndreaptă adâncind infern,

Aşa gândeşte Cyborg fără frică

Trăind intens al dacilor îndemn:

” Spre moarte, stânca şi gheţarul lumii,

Priveşte-o-n ochi, zâmbeşte-i şi fii drept,

Striveşte-n lume ramura minciunii…

Iubire nu-i, tu scoateţi-o din piept!”

Se-aruncă Cyborg în marea adâncime

Şi către cufăr îşi croieşte drum,

Nu-l mai găseşte şi ascuns în sine

Îi strigă ei numindu-se nebun:

”_Nu-ţi spun nimic! Căci negru-i universul,

Să tac aleg când către tine vin,

Întunecat eşti înger şi terestru,

Mă lasă rece, viaţa-mi nu-ţi închin!

Mă chemi la tine, străbat prin purgatoriu.

Tu ai uitat că eu sunt cel care te-a’nchis,

Eu tot ce fac este aleatoriu

Şi ştiu că fără tine tot exist!

Trimite-mi fata şi lasă-ţi albe aripi

Să cadă precum bacovianul plumb,

E cufărul mormânt fără de laturi

Şi fata cea-n care eu fără tine sunt!

Eu nu m-ascund sub numele Luccifer!

Luccifer sunt şi am un trup de om,

De-ţi este teamă , înger rupt în cufăr

Tu cheamă-l pe al lumii tale Domn!”

Sahara lumii adunându-şi braţe,

Către limanuri închizând hotare,

Din ea o fată-n înger scoate să se-nalţe

Din adâncimi spre zările albastre.

Ceva ca o năvalnică durere

Uneşte minţile făr’ să se vadă trup,

Ei sparg Sahara lumii cu putere

Şi lacătele închise-n minte rup.

”_Ce-mi dai? îi zise ea prin minte,

Dacă dezgheţ în tine om?

Căci dragă Cyborg, n-am frică de tine

Care-n iubire eşti doar muritor!

Îmi umpli mintea cu a tale şoapte

Prin care chiar Luccifer cade mort,

În mintea ta pătrund iubitule în noapte

Şi orice vorbă ai spune, eu pot să te suport!

Ce faci acum? Te zbaţi în tine?

Să mă alungi prin frică demonii-ţi asmuţi,

Trimite-i Cyborg, adu-i pe toţi la mine

Şi ai să vezi că singur mă săruţi!

Sunt lângă tine…în ochii tăi privesc

Şi-ţi zic: Sărută-mi gura!

Te-ntind pe spate…prin tine mă topesc

Căci mâna ta…pe mine e doar una!

Nu e nevoie să mă tragi spre tine

Căci printre-a tale mâini alunec spre-al tău piept,

Şi stau acolo simţindu-te minune

Căci de atâta vreme eu Cyborg te aştept!

Nu este demonul din tine rece,

Nu e mai rece decât rana mea din piept,

Din care picură durere ce prin tine trece,

Alin-o Cyborg căci astfel e corect!

Nu este-n tine demon ca să ardă

O flacără ce tremură etern,

Cum nu există-n lume gheaţă

Să n-o topească focul din infern!

Şi eu am coborât cu Dante…

Am scris pe poartă la infern:

<<Coboară de pe culmile înalte

Căci viaţa-i jos si tremură etern!

Se zbate, tremură, se-nchide, urcă

Pe când coboară infernal prin chin,

Te duce-n haos şi-n moarte te aruncă

De n-aş veni eu Cyborg să te ţin!>>

Mamona, armură încolăcită-n inimi,

Blestem de demon şi barbar sincop,

Te face să-mi astupi doar gura

Sub care Cyborg eu gura ta îngrop!

Agonizând între iubire şi blestem te caut,

Aş vrea în braţe sub mine să te-ngrop,

Dar fugi de tine ca lacătul de faur…

Şi-atunci… Ah!..unde Cyborg să te-ntorc?”

_Sodoma şi Gomora lumii bat la geamuri,

O sare-n gură mi se face scrum,

Mă arzi în tâmplă şi deasupra-ţi gurii

Aş vrea să am eu gura mea acum!

Mamona, armură descâlcită-n inimi,

Blestem de demon şi lacrimă de sfânt,

Nu este unul entitate-n sinuri

Tu eşti, şi eu la fel ca tine sunt!

Sincer, chiar vreau ca să te am prin jur

Şi-n braţul meu să simt a ta făptură,

Aş vrea să văd cât pot să-ndur

Să nu fiu dur fiind a ta armură!”

_Nu eşti Lucifer, taci acum din gură,

Eşti luminiţă dulce-n al meu vis,

Şi braţul care-n noapte tandru mă adună

În care Cyborg frântă tu m-ai prins!

Eşti punctul material în stare de repaus

Fără să-ţi schimbi poziţia în loc,

Şi uneori te simt un fenomen mecanic

Schimbând poziţii sub care mă sufoc.

Nimic nu-ţi schimbă starea de mişcare

Şi nici când în repaus stai,

De nu acţionează asupra-ţi alte corpuri

Tu nu te schimbi nici când de mine dai!

E masa corpului o inerţie absolută

Ce nu depinde de viteza lui,

Prin interacţiuni mecanice tu vin’ de mă sărută

Să mă propag instantaneu în viteza gândului!

Precum viteza de lumină-n vid

Care la fel e peste tot ce e inerţială referinţă,

Să nu depinzi de sursa de lumină

Ci numai de a sărutului credinţă!

O relativitate generalizată-n tot

Ca doi observatori într-un sistem de o fiinţă,

Să constatăm că timpul trece mai încet

Şi nu în inerţie ci, accelerând dorinţă!

Pe când noi doi accelerăm dorinţa

Să fim precum o ionizare de atomi,

Din starea excitată să fim liberi

Şi prin absorţie de mine prin tine să m-adormi!

În starea liberă dar plină de reacţii

Precum un laser să m-arunci spre soare,

Să n-am în mine însă pic de radiaţii

Şi nici nucleu dezexcitat ce doare!

Monocromatică să simt lumina nopţii

Căci stimulată sunt de tine în braţe să te ţin,

Nivelul tău de energie să intoarcă cheia sorţii,

Căci în bine determinat nivel de energie vin!

Natural sau artificial, nu-mi pasă,

Stimuli şi tot ce e în tine-ntâmplător,

Independentă-ţi fie pornirea gurii ce-mi apasă

A mele buze ce fără tine dor!

Precum metalul introdus în câmp extern electric,

Să fiu ca un de conducţie electron,

Tu să mă mişti în sens contrar frenetic

Iar câmpul meu să fii tu, cel cu care dorm!

Să fie precum fuziunea nucleară,

Procesul nostru de unire închizând infern,

Uşor să fii tu cum sunt eu de uşoară

Şi energia vieţii-n noi să fie, cinetică etern!

Un greu nucleu să rupem ca-n nucleară fisiune,

Stabil să facem tot ce va ieşi,

Tu lângă pieptul meu să fii minune,

Reacţionând ca tine şi eu te voi iubi!

Să ne desfacem interacţionând prin noi,

Şi mii nuclee să se spargă-n jur,

Noi printre ele să fim doar amândoi,

Te rog, tu ia-mă-n braţe acum!

Un privilegiu să ne fie, repausul cel absolut

Şi din nimic să facem o singură dorinţă,

Pe când spre tine mă-ntind să te sărut,

În absolut să fim o singură fiinţă!”

Ea tace, îngerul se zbate,

A lui aripe şi le mişcă-n cerc,

Iar Cyborg îşi întinde braţe

Şi zice:”_Eu lângă tine vreau să fiu, încerc!

Aici pe-acest pământ pustiu şi vitreg

Este infernul precum dacii-au zis,

Aici e orice lemn ce-i putred

Precum o stâncă ruptă în abis!

Şi mai e una ce fărâmă pare

Dar prin respect ce-i port e tot ce am nevoie,

E poate lumea ce încă nu mă doare

Sau poate coasta ruptă-n corabia lui Noe!”

_”Ah! Cyborg, era deajuns să spui aceasta

Ca să rămân în cufăr unde tu m-ai pus,

Aş fi văzut că ţi-e-nchisă fereastra

Deasupra marii-n care doar frigul a pătruns.”

_”Prin tot ce-am zis n-am vrut îndepărtare

Să simţi de mine şi-n tine să te-nchizi,

Aş vrea să fii cu mine dar nu-ţi cer ce te doare:

Să vii la mine şi trist să te deschizi!

Prin tot ce-am spus în nopţi pustii şi negre,

N-am vrut să înţelegi că eu vreau să te pierd,

Am braţe goale ce pot să te aştepte,

Şi vreau în ele eu plânsul să-ţi dezmierd!

Nu pot să îţi promit ceva şi-apoi să nu pot

Să duc la bun sfârşit cuvântul meu,

Decizia îţi aparţine-n întregime,

Ce vrei să faci, acesta-i dreptul tău!”

_”Ah! Nu vrei în braţe să mă ţii, să plece

Acest infern pe care-l simt în piept

Atât de gol încât mi-e lacrima pe faţă rece,

Mie rece trupul, cât să mai aştept?”

_”Ba vreau, ţi-am spus că vreau şi vreau

Să-ţi dau mai mult decât orice îţi zic,

Dar tu nu vrei, nimic nu pot sa-ţi iau

Pe când deasupra-ţi eu fată mă ridic.”

_”N-am spus că nu te vreau dar arca

Pe când din ea m-a aruncat,

Tu m-ai înlocuit Cyborg cu alta

Şi făr’ să ştii, tu frântă m-ai lăsat!”

Verdict: E uneori femeia demon

Şi alteori bărbatul ei un înger trist,

E peste tot în trup acelaşi hormon

Ce fierbe-n ea la foc nestins!

Verdict: E uneori bărbatul demon

Şi alteori femeia lui înger închis,

E peste tot în trup acelaşi hormon

Ce fierbe-n el sub jar aprins!

Verdict: Câteodată…soţiile sunt demoni,

Câteodată prietenii-s la fel,

Câteodată şi soţul tău e demon

Şi tu devii asemeni precum el!

Câteodată…ce-i lângă tine-i demon,

Câteodată demonii ingerii-n sine chem,

Şi-ntotdeauna fierbe-n lume hormon

Iar demonii sunt îngeri sub blestem!

O mască încornorată se se-arată

Pe faţa unui om ce către moarte urcă,

Ascunde sub blestem o faptă minunată

Ce pe toţi îngerii mascaţi îi scuipă!

Verdict: Nu căutaţi infernul sub pagina lui Dante!

Plătiţi păcatele acolo unde în semeni le-aţi făcut,

Este infernul gol şi-aşteaptă moarte

Unde nu-i drac, ci omul care-i prefăcut!

Nu e Mamona crăpătura din adâncuri

Ci Talpa Iadului pe care demon calci,

Nici un şaman nu te aduce din adâncuri

Ci numai tu, cel care cu şi sub tine zaci!

Nu e Sahara a mare de nisipuri

Care îţi scoate ochii şi-ţi asanează trup,

Este pustiul mare de pe chipuri

Ce seacă suflete arzându-le pe rug!

Din astă mare de abis şi duhuri

Se adânceşte-n om sălbaticul infern,

Şi iese demon din adâncuri

Străin de tot şi fără viaţă-n el!

Sodoma şi Gomora Lumii bat în tâmple,

Înger mascat pe demon la scuipat,

Dar omul încă mai poate ca să lupte

Şi iată-l azi înger şi demon, e om evoluat!

***********

Mascatul îşi arată coarne şi se-apleacă,

Sub pasul lui se crapă întinderi de pământ,

Când către el se-ndreaptă fata

Şi-arată chipul lui ce-i imitat din lut.

Ea plânge, îngerul se zbate,

Ale lui aripe de cufăr se izbesc,

Un lanţ de spini se-ntoarce către moarte

Şi mările la mijloc se pleznesc.

O aripă albastră ce plăpândă pare,

Zvâcnind în lanţ cutremură pamânt,

Ca o furtună din adânc de mare

Răstoarnă mal şi spumegă pe prund.

Bucăţi din cufăr ţâşnesc deasupra marii,

Aripe albe din lanţuri se desprind,

Cu mările deasupra zării

Deasupra fetei triste se intind.

O luminiţă_o lacrimă în suflet

O vede îngerul prin masca ei de lut,

Rămasă acolo ca un zâmbet

Care a plâns dar nu s-a prefăcut.

Lumină răsărind peste Luccifer

În care oamenii sunt oameni fiind fii,

Din ochii îngerului pleacă-n licăr

Spre viaţa lumii cea dintâi.

Înger şi demon se zbat în trupul morţii,

Sunt arătaţi sub numele de om,

E Cyborg un fugar în faţa sorţii

Şi fata  mister arătător de Domn.

E viaţa o pară de lumină care arde,

Un ideal ce moartea o învinge,

Şi pe când fata în iubire zace

Cyborg un spin în inimă-i înfige.

Gândind la fată, el om i se arată

Străin de ea şi-n suflet fiind dus,

Închide drum frângându-şi soartă

Pierzându-i lacrima-n apus.

Pe lanţul spinilor îngerul strigă

Prin fată alintându-şi răni,

Din dor de el îi piere frică

Şi îşi face aripe cărări.

”_E dulce viaţa şi-ţi deschide Cyborg

Un drum pe care tu îmi eşti lume,

Străbate drumul ăsta Cyborg,

Sărută fata şi strig-o tu pe nume!

Lasă sărutul ei să smulgă

Prin tine taina vieţi-n lume,

Iubirea ei o ai să îţi ajungă

Să-ţi salte trupul din genune!

A ta e lumea şi-ţi deschide Cyborg

Un drum către iubirea ei de tine,

Deschide-te din tine Cyborg

Şi fii lumina ei prin mine!

Tu ai putere, nu poţi să te sufoci,

De te scufunzi tot n-ai în tine moarte,

Iar când la fată ai să te întorci,

Să fii în viaţă căci mort nu se mai poate!

Îi tremur ochii, buzele ei tremur,

Lacrima-i curge căci lipsa ta o doare,

A sale tâmple de gânduri se cutremur

Şi singură-n durere, tăcerea ta o arde! ”

Sahara lumii pustie de pe chipuri

Pe sub albastru cerului deschis,

Ca o furtună de nisipuri

Arată fetei demon din abis.

Se-ntoarce Cyborg în marea adâncime

Şi către fată el îşi face drum,

Nu-l mai închide şi ieşind din sine

Îi strigă ei numindu-se nebun:

”_Într-o lume fără minte, cine altul e înţelept,

Cine te înţelege,

Că poţi face mult mai mult

Chiar de eşti om rece?

Tu vrei la fată să mă duc s-ating

A ei gură plăpândă

Ce tremură de frică că mă sting

Şi că o las flămândă?

O las flămândă de amor

Întunecându-i slova?

Că eu sunt om şi-s muritor

Ce nu cred în Iehova?

O! Înger, m-am plictisit de tine

Dar drag îmi e de fată,

Tu las-o singură cu mine

Şi n-o mai ţine moartă!

Nu vezi că lângă tine plânge

De dorul meu suspină?

Nu vezi că viaţa ei se stinge

Şi fără de lumină?

Himere ale lumii sunteţi

Noi îngeri şi noi demoni,

Lumina voastră n-o mai plângeţi

Şi nici ai lumii hormoni!

Înger sau demon…om sunt

Şi de nimic nu-mi pasă,

Să fac ce vreau e just,

Te rog înger mă lasă!

Trimite-mi fata şi lasă-ţi albe aripi

Să cadă precum bacovianul plumb,

În mintea ei eşti lacrimă ce-o clatini,

Eşti un nimic pe când eu om sunt!

Eu nu m-ascund sub numele Luccifer,

Un demon am în mine sub trupul meu de om,

De vrei cu tine ca să sufăr

Arată-mi pe al lumii tale Domn!”

Sahara lumii adunându-şi braţe

Către limanuri închizând hotare,

Pe ea lumina lumii cheamă să se-nalţe

Peste pământ din zările albastre.

”_Ce-ţi dau? Îi zise glas prin minte,

Dacă m-arăt spre tine Domn?

Îţi dau iubire şi-ţi dau minte

Care sub talpa mea e-n om!

Tu lasă-mi fata şi lasă-ţi false aripi

Să cadă peste imitatu-ţi trup,

Ţi-e trupul ăst mormânt fără de laturi

Şi fata cea în care Eu fără diavol sunt!

Tu ai putere, nu poţi să te sufoci.

De te scufunzi, tot n-ai prin Mine moarte,

Tu când la fată vei vrea să te întorci,

Să vii în viaţă că-n moarte nu se poate!

Nu îi las viaţa-n a ta mână!

În vene-i curge sânge!

Nu-i curge apă nici minciună

Şi pentru tine plânge!

Tu vrei ca dintr-un munte să ridici

Pentru Luccifer trup?

A făcut ăsta oare vreun pământ să-mi zici

Că el din om e rupt?

Tu dacă din ţărână eşti făcut,

Cum poţi să faci ţărână?

La fel Luccifer care din cer a fost născut,

Cum poa’ să facă mumă?

Priveşte fata, priveşte-i ochii-n lacrimi

Şi zi-mi, plânge Luccifer?

Priveşte-n tine şi vezi de ce te clatini

Şi zi-mi, râde Luccifer?

Nu ştii! De unde să ştii copile?

Căci nu mai simţi nimic ca om,

Şi vrei ţărâna de pe tine

S-o faci un trup nemuritor?

Eşti tu Luccifer sau mai rău ca el?

Oh, nu! Tu eşti unealtă!

Şi tu eşti cel ce intri-n el

Prin marea lumii poartă!

Unealta lui ce-o poartă-n lume

Sub faţa ta ce e numită om,

Şi care duce suflete-n deşertăciune,

Nefericit e el şi el e muritor!”

Sahara lumii deschizându-şi braţe

Către abis în serii lepădând himere,

Din ea doi oameni scoate să se-nalţe

Deasupra de abis călătorind din ele.

Un unghi format sub cer către apus

Arată poarta ce se deschide spre infern,

E unghiul morţii ce tremură răpus

De-acea iubire ce-o are ea de el.

Ea zise: ”Să vin la tine trup de lut

În moarte nu se poate!

Cât ai Lucciferu-ţi sub trup

De mine stai departe!

Ai ochi de om dar mori sub ei

La fiecare vorbă zisă,

Ah! Demon, piei din ochii mei

Căci n-am să fiu învinsă!

Să vină omul ce din el m-a rupt

Şi m-a pierdut din arcă,

Să salte trupul meu de lut

Şi să mi-l pună-n barcă.

Să umfle pânzele în vânt

Şi amândoi din moarte,

Să ieşim având sub frunte pus

Stindardul _libertate!”

El zise:”_Planeta mea e trupul meu ce-l apăr,

E trupul tău din mine rupt,

Sărută-mă ca să-l recapăt

Pe el şi tot ce n-am avut!”

Ea zise:”_Eşti un om rar şi azi te numesc Rareş,

Prin glasul inimii tu eşti înţelept,

La poarta vieţii tu eşti vameş,

Ţi-am spus dar nu m-ai înţeles.

Sărutul meu e poarta ce-ţi deschide

Către iubire un drum nemărginit,

Străbate-l alăturea de mine

Şi ai să vezi cât eşti în absolut iubit.

Într-o lume din doi oameni

Cine e cel înţelept?

E iubirea care-mi sameni

Şi iubind este respect!”
***********

Un glas răsunător şi clar în simţuri

Din ei se-aude cristalin şi ferm,

O mână se întinde către alta

Făcând un nod ce zguduie infern.

Ţipau adâncuri clănţănind de frig

Cuprinse-n recea moarte,

Se făcu nodul din ce în ce mai mic

Şi dispăru în noapte.

Mistere acoperite de lumină

Nu mai sunt negre căci nu mai e abis,

O inimă curată şi senină

Închide ochiul demonului stins.

Iubire năvălită dintr-o lume

În care oamenii sunt oameni fiind vii,

Se-arată-n ei ca o minune,

Misterul ei şi lumea lui!

Înger şi demon în rău fiind sau bine

Nicicând în lume casă n-au făcut,

Înger stă azi deasupra de genune

Iar demon sub ea, e rece şi pierdut!

Doar Omul a rămas în însuşi el,

Sub coasta lui având minunea,

Minunea_învăluind în el mister

Cu numele Femeia!

El nu e drac, nu e nici sfânt,

E fiu din nemurire,

Altarul lor e un întreg pământ

Şi pruncul lor iubire!

El zise:”_Femeie, te ţin în braţe-acum,

Te rog, sărută-mi gura,

Suntem la mal, întinde-ţi trupul peste prund

Şi spulberă-mi furtuna.

Sămânţă-n tine să presar

Şi s-o hrăneşti cu sânge,

Şi să răsară un altar

De Viaţă ce nu plânge!

___________________

NĂPASTA IUBIRII
Într-o zis spre mine te-apleacă

Şi plete să-mi atingi,

Să simţi prin ochi cum curge apă

Cu foc de iubire s-o stingi.

Pe valul pătimaşei mele iubiri

În foc întreaga-mi făptură se scaldă,

Transpir de efortul gândirii pustii,

Pustie mi-e casa şi viaţa întreagă.

Din foc de iubire lacrimi atârn

Din mine pornind către coastă,

Deasupra de inimă prin ochi mă străpung

Şi-atârnă sub eu ca o mare năpastă.

Şi dacă din foc această apă mă-nfrânge

Când atârnând mă trage în jos,

Vino cu foc de iubire de-o stinge

Să cadă din mine căci totul mi-a ros.

Mă joc cu cuvintele lumii,

Temeri le înving şi stâncile crăp,

Dar ard în mine mocnit ca tăciunii

Iubirea o plâng şi steiuri mă toc.

Crăpatele stânci spre mine se-nalţă,

Se bat între ele şi mă prind la mijloc,

Degeaba sunt ”sus” căci viaţa-mi întreagă

E o mare bătaie de joc!

Deasupra de geniu înaltul se crapă

Mă ” ridic” în ”genunchi” ca în sus să privesc,

Dar simt sub mine pământ cum se cască

Şi văd ”adevărul” dar tot mă ”lovesc” !

Într-o zi, spre mine te-apleacă

Şi fruntea să-mi atingi,

Tu geniu al iubirii mele ce mă seacă

Cu nemurirea durerea să-mi stingi.

Într-o zi spre mine te-ntinde

De mână să mă prinzi,

Să simţi cum tremur când mâna-ţi mă prinde

Mi-e frică iubire că iarăşi mă minţi.

În poala înfricoşatei mele iubiri

Cad lacrimi şi straiul mi-l udă,

Mi-e straiul din văl de-amintiri

Mă face să par o mumie urâtă.

Atâta vechime pe strai

Mă arată ponosit ca un ţol,

Mă simt în lumea asta cobai

Forţat să-ncerc surogate să mor.

Atâtea decoraţii sub ţol

De s-ar vede aş străluci ca un rege,

M-am săturat de ele, sunt grele şi dor

Luaţi-le voi şi lăsaţi-mă rece!

Într-o zi spre mine apleca-veţi

Al vostru ochi ca versul să-mi citiţi,

Şi voi trăi prin voi venind din lacrimi,

Abia atunci veţi şti că mă iubiţi.

Am fruntea-ncruntată şi trist

Sunt un geniu umbrit de un om,

Mă aşez pe o piatră de viaţă învins

Îmi şterg din ochi durerea şi dorm…

__________________

AGONIA
Spintecă tu cerule povara ce o port turbat

Pe fruntea mea unde sudoarea-i sânge,

De sus în jos să crăpe acest mare păcat

Care mă face tot o patimă ce plânge.

În mine frig, sub mine gheaţă

Şi întunericul lumina prăbuşind,

Cad peste mine secătuindu-mi viaţă

Aripi ruinate ce prăbuşit mă ţin.

Balaur pe deasupra înghite zări şi scuipă

Un foc care-n blesteme se zbate fumegând,

Înăduşit şi el şi sec de-atâta sete

Trosneşte cu putere sudoarea rumegând.

Pe fruntea mea se varsă văpaie ce mă arde,

Pe nări îmi intră fum, m-astupă, mă plesnesc,

Încrengături de mii de încurcate joarde

Ce ca un duh turbat din mine se pornesc.

Deasupra mea văd soare cum se stinge

Şi cum cenuşa lui se scutură-n văzduh,

Mă simt un mort dar simt pe mine sânge

Cum curge cald agonizându-mi duh.

Deasupra unui lac m-arunc ca apucatul

Ca acest iad să îl arunc la fund,

Să-mi spele chipul ăst sau să-mi dea altul

Şi-o lume goală în care cu totul să m-afund.

O fi Apocalipsa sau moartea repezită

Nebună ca o fiară şi plină de blestem

Ce-aleargă după mine de fulgere trăsnită

Şi urlă ca un haos că nu vreau să o chem?

Eu nu-s totemul fiarei şi nici a ta unealtă,

O! Moarte care spumegi sub negru tău catarg!

Disperi cu coasa ta şi spurci o lume-ntreagă

Cu braţul tău cel negru care se-ntinde larg.

Infernul te-a scăpat din lanturi, cerberi

În urma ta se-arată, ei gonesc turbaţi,

Să fie iadul sigur că eşti plină de neguri

S-arunci în ele fiaro mii vieţi de mutilaţi!

Totemul tău păgâno e coasa ta întoarsă

Spre pleata ta cea neagră care-ţi îmbracă gât,

Nu-ţi e sortită lumea, tu-ţi eşti sortită ţie

De-aceea spumegi fiaro, căci eşti goală de lut!

Agonizezi păgâno şi-arunci spre nemurire

Licoarea ta, venin, de şarpe otrăvit,

Ţi-e croitor Satana care-ţi îmbracă fire

Sub ochiul lui ca smoala de înger osândit.

Deasupra mea îşi scurg stele lumina

Şi ţes prin joarde şiraguri de mercur,

Mă ard acestea mărindu-mi agonia

Şi pân’ la rădăcină încet simt că mă scur.

Agonizând spre tine, agonizezi prin mine,

Mă cauţi ca o haită de lupi înfometaţi,

Mă rup de rădăcină şi mă îndrept spre tine

În cercul tău de foc cad paşi-mi seceraţi.

Rămâi ca mută, a ta umbră se scurge

Căci semn ce am, pe fruntea mea e pus,

E sânge sfânt ce ca un mir mă unge

Şi ca o taină-n lume, deasupra mea-i de sus!

Sunt eu din lut, adâncul meu mister şi-ntunecime,

Pe faţa mea o lume întreagă ţin pe brânci,

M-aplec spre soare să fac o-nchinăciune,

Din mii de părţi mă-nţeapă osuţele de prunci.

Bucăţi din mine rupte ce răsărind la viaţă,

În poala mea din mine spre tine au crescut,

Agonizez prin moartea lor, din mine ţipă gheaţă

Şi-n faţa lor spre moarte m-arăt un jalnic scut.

Îmi văd pădurea zdrenţe şi apa năclăită,

Din mine spre afară ţâşnesc tăciuni încinşi,

Scuipă din mine setea de viaţă în afară

Un sânge fiert şi negru şi doi plămâni aprinşi.

Spintecă tu cerule povara ce o port mâncat

De sângele vărsat când moartea mă cuprinde,

Să crăpe ochiul morţii din sticlă retezat

Care loveşte sec şi în fărâmi mă vinde.

Scutură tu cerule albastrul tău curat şi-o apă vie,

Deasupra mea să fie o pulbere de dor,

Dorinţa mea din veacuri dea fi iubirea glie

Să fie-n lumea toată şi eu să fiu uşor.

Să piară vânzătorul, negre aripi să-i cadă

Şi pentru niciun preţ n-aibă cumpărător,

Dansând să-mi oglindesc eu faţa mea curată,

În fiecare ochi de om nemuritor!

MARY DECA