~Cristina Maria Şandru: „Dacă…“

DACĂ…

Dacă  ar  putea  vorbi  Timpul ,

câte  ar  avea  de  spus!…Dacă  trecutul

şi-ar  murmura  tainele , câte  zâmbete

dulci  şi  amare  ar  înflori!…Dacă  nopţile

s-ar  metamofoza  în  dimineţi,

câţi  sori

ar  răsări  pe  oglinda  cerească!…

Toate  visurile  ar  înmuguri

dacă  s-ar  putea  înălţa  sufletul!…

______________

DESTIN  DEŞERTIC

Întâlnirea  propriului  destin  e  izvorul

maladivelor  întrebări…

Rănile  implacabilului  sângerează

când  le  priveşti  cu  sinceritate;

lacrimi  neplânse

se  pierd  prin  deşerturi  lumeşti,

dunele  tăcerii  îţi  umbresc

visele –

acele  vise  zădărnicite, trăite  în  alt  gînd;

pe  un  alt  câmp  al  sorţii

dorm  amintiri,

ca  nişte  file  rupte  din  calendarul

cerului  neînţeles…

***

Pe  un  alt  tărâm  al  neliniştii

sălăşluiesc  încă  făpturi  de  nisip!

______________

AMURG  NEUITAT

Priviri  fără  margini

adastă-n  exil, tăceri  biruinde  se-ascund

uneori  în  uitări, apoi

la  ora  târzie  din  neştiutul  lăuntric  se  revarsă

fluviul  solarian  al  clipelor  stinse…

***

O  geană  de  cântec  acoperă  munţii  din  oglinzile

văzului  risipit, când  un fluier

se  pierde  solemn

în  amurgul  ciudat  al  rostirilor…

Priviri  fără  margini… Apoi  liniştea  uită

că-n  sine-i  o  vistierie  de  glasuri

se-aţine…

_____________

LUMEA  CAPTIVĂ

Printre  sclipirile  zăpezilor  din  alt  necuprins,

străbat  oceanul  de  gheaţă

al  uitărilor  ştiind  că  lacrimile  sunt  cristale  zdrobite

în  vânt,

iar  privirea-i  ascunsă  în  geana  umbrelor  rătăcitoare…

***

Am  trecut  peste  Puntea  Risipelor, pecetluind  noaptea

în  sufletul  taciturn, naivitatea

a  rămas  suspendată  de  piscul  din  nori, căzând

în  răstimpuri

pe  întinderea  vastă  a  cugetării  sortite…

Doar  speranţele  au  înviat, recăpătând  şi  mai  vie  dorinţa

de-a  atinge  acalmiile  interioare,

până  când

regăsirea  de  sine  a  spiritului  reveriac  a  devorat

muntele  cu  piscul  în ceruri, şi  a  salvat

sinceritatea  din  lumea  captivă…

***

Acum  ştiu  că  nici  un  munte  nu  e  destul  de  înalt

încât  să  nu  poată  fi  escaladat

de  temerari…,

nici  un  munte  nu  e  destul  de  tare, încât  să  nu  poată  fi

răsturnat  de  voinţa  sufletească!

______________

CĂDERE

 

Cad  suflete

în  adâncul  tristeţilor  nescrise,

întunecarea  gândurilor  pândeşte  la  orizont;

privirile  apocaliptice

se  îndreaptă  spre  lăuntricul  ungher  luminat…

Florile  arar  înţelese

înmuguresc  în  tăcerile  celeste, pe  când

deşertăciunea  învăluie

preacurata  lumină, şi  o  iarnă  eternă

se  aşterne  în  lumea  melancoliilor…

Culmile  singurătăţii

cuceresc  liniştea  aparentă; fiorul  îngheţului

sădeşte  spini  în  taina  speranţei;

izvorul  întristărilor

îşi  sapă  vaduri  de  dor  spre  purităţi,

când  florile  arar  înţelese

înmuguresc  în  tăcerea  celestă…

_____________

SECVENŢE

Amintirile?

Un  mănunchi  de  clipe  arse, sfărâmate

de  moara  de  piatră  numită  Timp!

Speranţele?

Reverii  paradisiace  ale  comorilor

sufleteşti, acoperite  de  mantia  întunecată

a  nedreptăţii!

Tăcerea?

Izvor  al  misterelor  şi  al  liniştii

aparente!…

____________

FLORILE  GÂNDULUI

Florile  gândului

sculptate  în  cleştar, răsar  peste  verile

parfumate… Aripi  de  lumină

însoţesc  visul  alb  când  umbrele  veghează

din  tenebre…

E  o  şoaptă  de  tristeţe  pretutindeni,

un  murmur  al  somnolentelor

reverii,

a  sufletului  dorinţă  frântă  care  renaşte

din  cenuşa  uitării

şi  triumfă  precum  mireasma  ambrei

dincolo  de  răscrucile

vieţii…

***

Florile  gândului

sculptate  în  cleştar, răsar  peste  verile

parfumate…

CRISTINA  MARIA  ŞANDRU