~Daniel Mitru: „Poveste obişnuită“

Ar fi putut să fie împreună şi ar fi putut să trăiască fericiţi. Dar nu e acesta modul în care viaţa este menită să fie. Mai ales în cazul lui Norman.

Locuia împreună cu Creierul dintotdeauna. Împărţeau un spaţiu drăguţ, confortabil de la etajul de sus al unei case din centru. Da, din centru, unde viaţa clocotea. S-ar fi putut spune că nu era tocmai stilul lui Norman, dar el se străduia. Încerca şi el să fie pur şi simplu ca oamenii obişnuiţi şi să se lase pierdut în vârtejul vieţii.

Apartamentul nu era foarte mare, dar era perfect pentru un Norman şi un Creier. Iar ei doi se înţelegeau de minune. Tot timpul împreună, vorbindu-şi unul altuia, de multe ori făcându-se înţeleşi fără cuvinte. Unul împărtăşind gânduri, celălalt sentimente. Unul având idei, celălalt temeri. Unul elaborând decizii, celălalt vise. Niciodată ca un cuplu, ci ca o singură entitate. Amândoi în apartamentul lor de la etajul de sus al unei case obişnuite din centru, unde viaţa clocotea. Convinşi că sunt pur şi simplu obişnuiţi.

Şi poate că erau, înainte de slujba cea nouă. Norman, un om normal care lucra la o linie de asamblare, făcând lucruri de rafinament – stânga, ridicare, dreapta, aşezare. Pauză de masă. Apoi din nou stânga, ridicare, dreapta, aşezare. Schimbarea a apărut când unul din braţele mecanice de pe bandă s-a stricat iremediabil. Iar el a trebuit să îl înlocuiască. O şansă pe care nimeni altul nu o avusese. Norman nu se putea strica iremediabil. El avea să fie mai bun decât braţul mecanic. Stânga, ridicare, dreapta, aşezare.

Acasă, singur cu Creierul. Acestea erau momentele lor bune împreună. Deoarece comunicau. Gânduri, sentimente, idei, temeri, decizii, vise. Şi Norman vorbindu-i Creierului despre Marele Discurs. Îl auzise pe Omul cel Important vorbind despre ţeluri. Omul cel Important predicând angajaţilor despre ţeluri, maşini, împliniri. Marele Discurs. Şi Norman realizând că viaţa lui era lipsită de ţeluri, ca a oamenilor obişnuiţi. Iar Creierul îl iubea pe Norman al lui şi a început să îşi dorească mari ţeluri pentru el. Nu trebuia să mai fie obişnuit. Obişnuit înseamnă fără ţeluri. Acesta fusese momentul când şansa venise din senin: braţul mecanic.

Deseori beau câte ceva împreună. El, Norman cel ce nu vroia să mai fie obişnuit, şi Creierul care nu suporta alcoolul. Dar îl accepta de dragul lui Norman, să îl ajute să se simtă bine. Desfacere, turnare, ridicare, sorbire. Stânga, ridicare, dreapta, aşezare. Povestea obişnuită. Şi paharul spart întotdeauna îl făcea pe Creier foarte trist şi posomorât. Iar Norman nu suferea să îl ştie aşa. Pentru că tristeţea îl transforma dintr-un complex gri foarte rafinat într-o monstruozitate gri posacă. Prea mult gri. Din cauza unei acuzaţii implicite. Din cauza unui sentiment de vinovăţie implicit. Deci stânga, ridicare, sorbire.

În mod exasperant, inevitabil, trebuia să vină a doua zi. Un Norman ruşinat, simţind nevoia să se scuze în faţa Creierului, sau să se explice, sau să pună totul pe seama vieţii, sau a conjuncturii, sau a faptului că nu poate să fie decât un om obişnuit cu purtări atât de obişnuite. Şi o monstruozitate de un gri roşietic doar nerăbdătoare să uite.

Inocentul meu Norman, bineînţeles că te iert…

Simţeam eu că în cele din urmă ai să o faci…

Dar de acum înainte ai să te schimbi.

Sigur că am să mă schimb.

Pentru că nu trebuie să fii obişnuit. Nu trebuie să fii ca ceilalţi. Tu eşti Norman şi eşti mai bun.

Sunt şi am să o dovedesc.

Şi viaţa se întorcea pe făgaşul ei obişnuit. Stânga, ridicare, dreapta, aşezare. Un Norman motivat, ridicând şi răsucind şi aşezând, conştient că schimbarea trebuie să înceapă de la nivel mic. Un Norman care detesta braţul mecanic.

Fii cel mai bun în ceea ce faci, Norman.

Voi fi… Dar ce fac???

Stânga, ridicare, dreapta, aşezare. Să fie cel mai bun operator de pe linia de asamblare. Mai bun decât un braţ mecanic. Asta chiar este un vis frumos. Ridicare, răsucire, aşezare. Ridicare, sorbire, aşezare. Bineînţeles că te iert. Tu eşti Norman al meu. Şi ai ţeluri înalte. Viitorul îţi aparţine. Stânga, ridicare, dreapta, aşezare. Desfacere, turnare, ridicare, sorbire. Stânga, desfacere, turnare, sorbire, dreapta, ridicare, aşezare, sorbire, turnare.

Norman era în plină ascensiune când a întâlnit-o pe Eveline. Şi din nou a uitat despre dorinţa de a deveni cel mai bun operator de pe linia de asamblare. A uitat de dispreţul faţă de braţul mecanic. Dorinţa fizică era mai puternică. Dar acesta era un aspect de care trebuia să se ocupe Creierul.

Eveline e o femeie drăguţă.

Oh, da, categoric este.

Care sunt visele ei?

Păi nu sunt sigur… Cred că vrea o viaţă obişnuită, o familie…

Mda… ăsta da viitor, ce să zic.

E o fată obişnuită, nu poate să aibă vise complicate.

Dar tu nu eşti un om obişnuit.

Eu sunt Norman.

Şi ai să fii cel mai bun operator de linie de asamblare.

Mai bun decât un braţ mecanic.

Deci nu ai nevoie de o fată obişnuită.

Dar am nevoie de dragoste.

Dragostea este meschină.

Dar tu întotdeauna îmi ceri dragoste.

O cer doar ca să o reflect asupra ta, într-o formă sublimată. Pentru că tu eşti Norman al meu.

Şi trebuie să fiu special.

Ura braţul acela mecanic. Vroia să îl urască.

Şi stânga, ridicare, dreapta, aşezare. Şi turnare, sorbire, cădere. Eveline este o fată drăguţă. De ce nu pot să fiu cu o fată drăguţă obişnuită? În loc să iubească o fiinţă, ura o maşină. Stânga, dreapta, turnare, sorbire, cădere.

Dacă nu pot să fiu cu ea, nu vreau să fiu nici cu tine.

Aşa neaşteptat şi aşa nedrept. Creierul era surprins. Logica lui infailibilă nu prevăzuse o asemenea reacţie a dragului său Norman. Acel Norman care merita mai mult.

Şi până la sfârşitul zilei, Norman era mutat.

S-a mutat într-un apartament din aceeaşi casă, la acelaşi etaj. Totuşi un alt apartament, fără Creierul acela al lui în el. Dar nu avea să fie o despărţire definitivă. Chiar frecvent, Norman rătăcea pe coridoarele încâlcite până la uşa Creierului. Iar acesta nu putea să fie decât încântat să îl aibă înapoi pe Norman al lui, chiar şi pentru câteva momente. Dragul lui Norman, acum doar un musafir. Un străin în propria lui casă.

Dragul meu Norman.

Hmm.

Sunt bucuros că eşti aici.

Da, aici, cu atât de mult gri în jur.

Gri şi dragoste.

Dragoste înmărmurită.

Dragul meu Norman, nu vezi că este singura dragoste constantă pe care o primeşti?

Ce ştii tu despre dragoste? Am încercat eu şi alt fel de dragoste?

Suferi din cauza ei?

Sufăr fără ea.

Creierul îi refuzase dreptul la dragoste.

Creierul îl împiedicase să aibă sentimente curate.

Creierul îl făcuse să dea dragostea în schimbul urii.

Creierul îl făcuse să dea fiinţa în schimbul maşinii.

Sufăr fără dragoste.

Dar nu îţi lipseşte, atâta timp cât o ai pe a mea. Doar crezi că suferi. De fapt, te pui la adăpost.

Mă pun la adăpost sau mă ascund. De ce oare?

Pentru că ai un vis.

Nu, nu e visul meu. De ce să concurez contra unei maşini?

Deoarece trebuie să dovedeşti că nu eşti un tip obişnuit.

De ce aş vrea să fiu diferit?

Pentru că eşti Norman al meu.

Nu mai vreau să fiu Norman al tău.

Desfacere, turnare, ridicare, sorbire. Şi un Norman nefericit. Şi un Creier gri, nefericit din cauza stării lui Norman. Sorbire, cădere.

A fost o surpriză teribilă pentru Creier. Dragul lui Norman, stând acolo cu o carte de identitate nou-nouţă în mână.

Dragul meu Norman.

Nu mai sunt Norman al tău. Vezi?

Era o carte de identitate ciudată. Poza lui Norman, dar un nume diferit.

Sunt un alt om: Kurt. Un om nou. Nu Norman – Kurt.

Creierul rămăsese împietrit. Vocea dragului Norman parcă răsuna continuu. Nu-nor-man-kurt… man-kurt… man-kurt…

Ce ai făcut???

Dragostea ta gri. Mult prea gri. Mă despovărez de ea.

Totul se învârtea aşa de repede. Stânga dreapta sorbire cădere sorbire rotire turnare dreapta rotire turnare. Coridoare gri încâlcite. Şi afară viaţa clocotea.

Kurt avea un nou mod de a urî braţul mecanic. Stânga, ridicare, dreapta, aşezare. Lucra mai repede pentru că vroia să întreacă braţul de metal rece. Stânga, ridicare, dreapta, aşezare. Să îl umilească drept răzbunare. Stânga, ridicare, dreapta, aşezare. Răzbunare pentru un vis greşit. Răzbunare pentru dragostea înmărmurită. Stânga, ridicare, dreapta, aşezare. Nu-nor-man-kurt.

Creierul era într-o aşteptare permanentă. Împietrit în solitudine, radiind dragoste gri, înmărmurită. La capăt de coridoare gri încâlcite. Rareori, un străin pe nume Kurt trecea pentru o scurtă vizită. Un străin fără vise şi fără dragoste. Un om sătul de gri. Desfacere, turnare, ridicare, sorbire.

Petreceam clipe frumoase împreună.

Nu mai am să îţi spun nimic.

Dar eu vreau doar ce e cel mai bine pentru tine.

Am fost ceea ce m-ai făcut tu.

Ţi-am dat tot ce am avut.

Sunt un om nou. Nu Norman – Kurt.

Coridoare gri încâlcite. Încremenire înăuntru. Şi – totuşi – afară viaţa clocotea.

Nu mai suport atâta gri. Tu faci totul gri.

Creierul era încremenit. Avea presimţirea unei catastrofe.

Plec. Mă mut într-o căsuţă cu perdele albe.

Aşa de rece, aşa de brusc. Fără rămas bun, fără remuşcări, fără priviri înapoi.

Frumos circumvoluţionat, Creierul rămăsese împietrit la fereastră, urmărind o siluetă incertă ce se îndepărta în sus pe stradă, învăluită în tăcere.

DANIEL MITRU