~Ana Petrescu: „Visul cubic“

Era gălăgie. Sunete aprinse şi luminiţe ce colorau pereţii şi în exterior. Acest cub, ce-ar putea fi şi o cutie, ce în fiecare seară se transformă în altceva. Adesea m-am întrebat ce este. Cutia neagră a unui avion la mine în cameră? Nu, era imposibil. Poate un ambalaj ciudat? Nici pe departe. Oricum ceva bătăi de cap am avut. Şi încă o să am, în cazul în care nu iau o doză de analgezic.
Ieşise seara, de fapt târziu în noapte, pe o uşiţă ce se deschidea ca în filmele cu extratereştrii, adică brusc. Micuţ şi el, cu capul pătrat sau poate cubic, îmbrăcat festiv, îmbujorat de căldură. Până şi croiala pantalonilor denota eleganţă amestecată cu un gust al culorii ce lăsa de dorit. Micuţul de pe birou, ce fuma ţigări de foi, minuscule pentru ochiul meu, acum de gigant.
-Bună seara, spuse el, sprijinindu-se în baston.
Mă uitam la el, stând pe marginea patului, cu acelaşi viciu între buze, trăgând cu nesaţ o ţigară aproape pe sfârşite.
-Bună seara, domnişoară.
-Nu te aud prea bine.
-De ce?
-Urechile mi se înfundă rapid şi rămân aşa o perioadă bună de timp. Şi-n plus eşti prea mic ca vocea ta să răzbată.
-Dar am tot urlat. Deja am răguşit. Vino mai aproape.
-Bine, zisei, mişcându-mă periculos spre el.
-Nu, nu. Un pic mai departe. Când respiri, mă trage curentul. Sunt sensibil cu plămânii, sinusurile, amigdalele şi cosinusurile.
-Cosinusurile?
-Da, e direcţia inversă a sinusurilor. Eu le spun cosinusuri, pentru că e ceva opus.
-În regulă. Cum spui tu.
-Nu m-aştept să înţelegi prea bine. Nu vreau decât să te invit la petrecere.
-Petrecere? Ce petrecere?
-Cea pe care o ţinem acum. Te văd de câteva zile şi m-am gândit că ar fi frumos să te invit.
-Nu prea am stări sociale în perioada asta.
-Ba ai, doar că n-o ştii momentan sau cel puţin în ultima vreme, spuse el, înlăturând ceea ce părea a fi o scamă. 
-Hmm. Arăţi ciudat.
-Da, poate lumina e de vină.
-Nu, nu. Îmi pari oricum familiar, într-un mod şi mai straniu şi inexplicabil.
-Păi, ne întâlnim destul de des. Numai că tu de cele mai multe ori nu-ţi aduci aminte.
-Foarte probabil şi chiar de-a dreptul posibil. În ultima vreme nu prea mi-am mai luat memoria cu mine. Ocupa prea mult spaţiu.
-Sigur. Ştiu cum e. Să vezi ce dificil este atunci când ai capul pătrat. Bine, partea bună este că te poţi ascunde în colţuri. Partea proastă e că în colţuri stau şi pânzele de păianjen. Dar asta e. Uneori trebuie să plonjezi şi să-ţi învingi fricile.
-Mie îmi spui?! Bine, eu sunt genul care sare şi aterizează, se opreşte, iar sare şi iar stă. Eu păşesc în doze mici, ca să n-am impacte subite. Alea sunt cele mai nasoale. Şocuri paralizante ca şi spray-iurile paralizante. Partea urâtă e că după ce trece şocul, reapare conştienţa şi atunci realizezi ce s-a întâmplat de fapt şi…
-Da. Destul cu pălăvrăgeala. Deci vii?
-Unde?
-La petrecere?
-Depinde. Cine mai e pe acolo?
-Eu şi alte versiuni de ale mele. E amuzant să te dublezi divers. Nu te simţi singur niciodată şi-n plus poţi să-ţi creezi variante de ale tale pe care să le iei în derâdere. Heh. Puţin umor nu strică niciodată.
-Da, bineînţeles. Nu ştiu ce să zic. Eu vroiam să mă mai uit la un film. Ştii, aşa ca leguma. Filme bune, filme gen frecţii la picior de lemn, două ore şi nu rămâi cu nimic. Un fel de spălare de creieri. E ok.
-Nu ştiu când ai să ajungi în punctul în care să te saturi de sportul acesta.
-Nici eu.
-Avem şi muzică.
-Unde?
-Ei, unde!? Acolo, înăuntru.
-Ce mustăcios eşti.
-Da. Când ies din cub timpul trece mai repede. Eu trăiesc pe alt fus orar. -Şi-ţi permiţi des alunecări din astea? Nu ţi-e somn.
-Nu. Cercetătorii noştri au descoperit cofeina. Al naibii viciu. E aşa de bună la gust.
-Normal că e bună. Toate viciile sunt bune în practica lor. De aceea sunt vicii. Bine ele aşa în sinea lor sunt rele. Dar cât le ai şi le exersezi sunt bune. Eh, înţelegi tu. 
-Îhim, zise el pufăind fin şi tacticos din minuscula ţigară de foi.
-Aşa deci. Parcă aş veni. Dar e cam greu. Voi fiind aşa de mici, eu aşa de mare.
-Hei, nu arunca cu discriminări, da?
-Ah, nu. Mă gândeam doar la cum o să pot intra acolo. Atâta tot.
-Eh, găseşti tu o metodă. Doar ai resurse, nu?
-Da am. Numai că uneori mă izbesc în faţă şi nu le văd.
-Prostii. Aberaţii.
-Hei. Ştii cum poate fi asta?
-Cum?
-Un fel de „poveste într-o poveste”. Ce distractiv.
-Cum adică?
-Adică, cubul din care ai ieşit e în camera mea. Tu ai o viaţă acolo în cub, eu una aici afară. Şi acum se combină două poveşti. Nu-i simpatică faza?
-Da’ ce, camera ta are poveste?
-Are, are, are mai multe. Doar că nu am mereu dispoziţia necesară să le spun la toată lumea. Dar tu, oricum, deja le ştii.
-Da, păi de ce crezi că ne-am strâns la petrecere. Suntem cei mulţi şi neterminaţi. De aceea te invităm. De fapt te tot aşteptăm să te hotărăşti ce vrei să faci. Curiozitatea începe să-şi spună cuvântul.
-Curiozitatea a ucis pisica.
-Aoleu. Pisica aia neagră şi înfumurată?
-Ah, nu. Ea e bine. Deşi n-am mai văzut-o demult. Am început să-mi pun întrebări.
-Oricum, era o nesuferită. Nu ştiu de ce ai vrut să scrii despre ea.
-De ce am vrut să scriu despre tine?
-Pentru că eu sunt important.
-Ce atitudine non fairplay.
-Ei da. Ce să zic. Nu-s cap pătrat degeaba, domnişoară. Am trecut prin multe la viaţa mea.
-Multe ce?
-Descrieri, rescrieri, creieri, greieri şi multe cuvinte ce se termină cu ‚-ri’.
-Bla, bla. Mare lucru. Şi eu am trecut prin multe ‚ie’, calomnie, tragedie, stufărie, rufărie, pledoarie, etc, etc.
-Tra la la. Ei şi, ce dacă? Mare scofală. Te întreb pentru ultima oară. Vii?
-Încă nu. Simt că nu-mi place.
-Ce nu-ţi place? De mine? Asta da calomnie.
-Hai, nu interpreta. Îmi pui vorbe în gură şi nu pot mesteca atâta. Tu eşti în regulă. Dar, sincer, nu ştiu să dansez boogie woogie şi nici hanky panky. Chiar nu mă pricep, deşi urechea muzicală o am mereu cu mine. 
-Pentru atâta lucru să nu vii?! Ptiu.
-Dar e important. Nici n-am haine, am şi capul rotund, oval sau ceva de genul.
-Nu-i nimic. Şi noi avem invitaţi cu capete romb, cerc, spirală. Te vei simţi ca acasă.
-Dar sunt acasă.
-Da, da. Ştii ce-am vrut să zic.
-Yup. Şi-n plus mă simt răutăcioasă în noaptea asta. Pentru că mi-ai zis că vă roade curiozitatea. V-aş lăsa să fierbeţi în căldarea cu suspans.
-Ei comedie. Asta nu, că deja ne supărăm. Acum devii haină.
-Am haină. Mi-am cumpărat-o acum de sărbători. E verde deschis. E oarecum de fâş. O jeacă de iarnă, numai bună pentru intemperii şi vedetisme. Sunt în trend, chipurile.
-Da şi eu. Întotdeauna. Haide că trece timpul. Până te hotărăşti tu încep să-mi împletesc barba.
-Nu, că sunteţi răi. Nu mă lasaţi să dorm cu muzica şi lumina voastră. Nah, că am ajuns să găzduiesc şi cluburi de ciudăţei.
-Bine. Cum doreşti. Dar n-o să mai vorbim niciodată cu tine.
-Hmm. În cazul acesta se schimbă perspectiva. Parcă mi-ai răsturnat aşa radical privirea. Da, bine. Vin. N-am încotro.
-De ce?
-Păi, dar ce-am înnebunit să vă pierd. Îmi dai aşa ultimatumuri şi tot tu întrebi de ce? Nu-i frumos să faci pe prostul.
-Scuze. Hai, apropie-te. Intrăm în cinci secunde.
-De ale mele sau de ale tale?
-Cinci secunde de-ale tale.
-Bine. Nu de alta dar îmi făceam griji că n-am timp să mă pregătesc.
-Nu-ţi face probleme, ai tot timpul din lume.
-Ştiu.
-Ah, imediat după ce deschid uşa, ţineţi vreo trei secunde respiraţia. O să iasă un puseu de ceaţă. De fapt toţi înăuntru sunt fumători, dar mie îmi place să cred că este ceaţă. Heh.
-Trei secunde de ale mele sau de ale tale?
-De ale mele.
-Asta e mult sau puţin.
-Depinde din ce unghi priveşti.
-Aha. Sper să nimeresc unghiul.
-Şi eu.
-Hai. Pornim.
Uşa se deschise, ca-n filmele cu extratereştrii, adică brusc. Respirai adânc. Gălăgia, odată difuză, acum era clară. Era ceva instrumental, aproape metalic. Am stat aşa, în prag, având o mică reţinere de a intra. Pe urmă fumul s-a făcut mai gros, mai des, mai alb şi m-am destrămat în visul cubic.
ANA PETRESCU