~Mary Deca: Poezii

ARTA MEA

Lucru mare este-n viaţă

Să-ţi fie sufletul o artă,

Lucru mare-i acel om

Ce îl pune şi în faptă.

Arta mea este cuvântul

Cel mai neîmpodobit,

Care spune lumii gândul

Despre tot ce am simţit.

Arta mea este frumosul

Sufletului meu cioplit,

Care spune lumii totul

Despre tot ce am trăit.

Arta mea nu-i haina vorbei

Ce-l îmbracă pe urât,

Haina mea e arta vorbei

Ce îl spulberă din gând.

___________

EU

Pasiunea mea de gând

Îmi despică versu-n nouă,

Pe când gândul meu e blând,

Inima-mi se rupe-n două.

Nu voi mintea mea să zacă

Căci pământul meu mi-e drag,

Tot ce creşte pe-a lui faţă

E iubirii mele leac.

A mea inimă-şi împarte

Cu iubirea al meu gând,

Vouă vi le dau pe toate,

Toate-n două părţi pe rând.

Nu vreau versul meu să sune

Doar din coadă ca o liră,

Liră vreau să fie toată

Poezia mea sublimă.

Către Domnul fruntea-mi plec

Căci el îmi ascute pana,

Şi cu toate mă întrec

Căci la multe le iau seama.

Nu sunt geniul luminii,

Nu sunt Vodă Împărat,

Sunt fărâmă de lumină

Strecurată într-un cap.

Şi pe foaia mea pe toate

Le aştern din gândul meu,

Şi aproape şi departe

Am pe bunul Dumnezeu.

Când pe toc îmi întind mâna

Poposesc pe-o albă coală,

Şi apropiindu-mi luna

Vi le pun pe toate-n poală.

Ultim dor pe ultim drum,

Nu vreau să-mi faceţi statui.

Ci să-mi puneţi a Lui cruce

În mormântu-mi căpătâi.

Şi mai am un scump prieten

Al meu suflet nepereche,

Este glasul meu cel geamăn

Ce-l ascult după ureche.

Schopenhauer nu-mi e muză.

Nu-mi e Dante, nu-mi e Goethe,

Îmi e cântecul din frunză

Şi nu-mi e estua morte!

Nu mă laud, nu m-admir.

Nu mă joc cu-a mele gânduri,

Nu voi laur, ci voi mir

Strălucind pe-a mele rânduri.

A mea minte nu-i trândavă,

Nu-mi voi versu-ntunecat

Deşi viaţa mi-i bolnavă

Şi mi-e mersu-mpiedicat.

Din luceferi nu-s venită,

Nici n-am studiat la Praga,

Dar mi-e mintea rumenită

Căci e coaptă precum fraga.

Eu n-am studiat vreodată

Altceva ce n-am în minte.

N-am cătat pe Eminescu

Să-l arăt printre cuvinte.

N-am cătat să ma asemăn

Cu al lui Luceafăr blând,

Nu mă plec şi nu mă rezem

Pe al lui prea dulce cânt.

Nu-mi voi pana mea de plumb

Căci nu-l văd pe-acesta aur,

Nu-mi voi face testament

Să mă-mpodobesc cu laur!

Nu voi să privesc portrete

Ce-mi arată a morţii umbră,

Nu-s de mine acele pete

Căci mi-e viaţa mult prea scumpă.

Nu m-am amăgit cu vorbe

Care alţii mi le-au spus,

Cum c-aş fi un Eminescu

Care astăzi e apus.

Nu mi-am pus în plete laur,

Nu răsar pe vorba lui

Deşi-i am cartea tezaur

Stătător la căpătâi.

Nu am mintea învăţată,

N-am citit nici cum cât el,

Ci trezirea minţii mele

E sub fruntea mea un semn.

Nu dau vina pe o lume

Pentru al meu nenoroc.

Nu-mi clădesc nume pe un nume,

Eu sunt eu şi nu mă joc.

Dacă vreţi cu mintea voastră

Al meu vers să-l răsuciţi,

Simbolism şi modernism

De mine să rătăciţi.

Poezia mea nu-i simbol,

Nu e lacrimă modernă,

Poezia mea e ghiers

Şi lupta mea acerbă.

N-am creeat vreun demiurg,

Nu am scos din mări toiege,

Tot ce-am spus prin lume curg

Printre lacrimi ce-s pribege.

N-am alunecat pe-o rază,

Nici prin colţuri de odăi,

A mea Pasăre Măiastră

Nu poţi mie să mi-o iei.

Surogate multe-n viaţă

A-ncercat sufletul meu,

Dar în mintea mea cea trează

Am rămas acelaşi eu.

Nu mi-e versul gândirism

Ca tradiţie bolnavă,

E sub fruntea mea un vis

Şi la gândul meu o salbă.

Nu mi-e mintea visătoare,

Nu mi-e slova necioplită,

De gândesc gândind mă doare

A mea minte nedormită.

Poezia mea-i lumină,

E un sâmbure de vis,

Adevărul din iubire,

Al meu ţel ce l-am atins.

Nu-s perfectă, nu ştiu tot,

Mă strecor prin toate alene,

Şi din tot adun cât pot

Să mă fac una cu ele.

Eu sunt eu şi nu sunt geniu,

Sunt un om făr’ de noroc,

De mă criticaţi pe mine,

Eu sunt eu şi nu mă joc.

________________

PORNI LUCEAFĂRUL

Mă-ntorc la tine iar

Căci greu mi-a fost să fiu departe,

Sub teiul blând să îţi recit în dar

Cuvinte neuitate.

Eu spun cuvântul si mă-ntorc

La poezia ta.

Mă-ntorc în gând la teiul, blând

Atins de vânt şi-ncerc să-ţi cânt.

Şi mort şi viu tu eşti acum,

Tot nu te-ntorci din drum

Şi tot citindu-te-nţeleg

Lauda, nu ţi-o neg.

Născuşi Luceafăr printr-un cânt

Din poezie pură,

Făcuşi cu gândul legământ

Să curgă dulce de pe gură.

Te tot gândişi la gândul tău

De-al naşte pe Luceafăr.

Sădişi iubire-n jurul său,

Puseşi în gură-i zahăr.

Privesc în gând la teiul tău

Şi-l văd plângând pe tine

Şi tot privesc la trunchiul său

Şi-i tremur frunzele-n iubire.

Porni Luceafărul de-aici

Şi-l văd plângând pe tine,

Tei, Eminescu-i românul

Ce te-a’nălţat pe tine!………

Şi an de an, el teiul blând

Îşi tot scutură creanga

Şi, tot aşteaptă suspinând,

Pe înserat să murmure talanga…..

Pe tine te născu Luceafăr blând

Poetul nostru care,

Te-alunecă furiş cântând

În dulcea mea visare.

Din astru mare plutitor

Născu pe prinţul gânditor.

Îi semănă-n inimă dor

Şi îl numi cum e-Hyperion.

***************

Din cer, din nori şi ape şi pământ

El te născu pe tine,

El te simţi în inimă şi-n gând

Se-asemănă cu tine.

Privişi iubirea cu ochi reci

Şi mult prea seci de viaţă,

Tu viaţa însă o-nţelegi,

Iubirea pui în faţă.

Ai vrut iubirea să o ai

În schimbul nemuririi.

Tu nu esti mort când astfel ai

Răspunsul fericirii.

Ai coborât Luceafăr pe pământ,

Tu însuţi ai fost la români,

Luceafăr ai acum pe mormânt

Şi pacea din străbuni.

Şi astăzi te recunoscui

Şi poezia-ţi pură,

Întregii lumi eu o spui

Cu propria mea gură:

Cobori în jos Luceafăr blând

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează.

– Cobori în jos Luceafăr blând

Alunecând pe-o rază. . . .

– Ce-ţi pasă ţie chip de sfânt

Dacă oi fi tu sau altul?

– Cobor în jos poet iubit

Alunec prin fereastră,

Ce-ţi pasă ţie chip de lut

Că n’oi fi eu ci altul?

– Hyperion ce din genuni

Răsai precum ţi-e vrerea,

Tu esti un semn ce faci minuni

Şi eşti precum e vremea.

Îţi las al nemuririi nimb

Şi pacea din privire

Şi, pentru ce-am pierdut îţi dau în schimb

Un veac de amintire! . . .

_____________________

VISUL MEU

Te visez mereu prietene ce nu te ştiu

Dar, te cunosc atât de mult si nu ştiu

Ce mai aştepţi, de ce nu vii,

De ce calea nu-mi aţii?

Eşti visul meu ce-n nopţi pustii

Îmi tot alină somnul

Şi în trezirea mea eu strig să vii

Să îmi potoleşti dorul.

Dar tu nu vii şi tot în vis

Îmi mângâi tandru părul,

Iar eu te chem cu glasul stins

De dor, să-mi alini dorul.

Tu mă săruţi cum numa tu

O faci atât de bine,

Mă tot săruţi şi îţi deschizi

Sufletul către mine.

Şi-mi tremur pleoapele sub ochii tăi

Şi le deschid alene,

Privesc cu dor în ochii tăi

Şi-ntind braţele mele.

Şi strâng în braţe lumea mea,

O strâng mereu mai tare.

Aş vrea să o cunun cu dragostea

Ce-o simt mereu mai mare.

Şi-n jurul meu te afli doar tu

Căci tu-mi eşti lumea din visuri.

Eşti cel din vis ce sufletu

Îl sorbi fără ca sentiment să tulburi.

Oprindu-ţi pasul de călător

Mă-mbrăţişezi cu drag şi dor.

Te prind în braţe, tu mă arzi

Cu privirea ce mă scalzi.

Tu mă iubeşti cum doar visând

Eu simt iubirea toată.

De ce în viaţă drumul e închis

Şi nu apari odată?

Şi-n vis îţi dau iubirea mea

În felul ce-l visez.

Şi tot în vis o am pe-a ta

Aşa cum mi-o doresc.

Dar. . . mă trezesc şi visul meu

Se spulberă-n tăcere,

Privesc în jurul meu şi vreau

Să prind visele mele………….

Te tot visez prietene ce nu te ştiu

Dar te cunosc atât de mult şi nu ştiu,

Ce mai aştepţi, de ce nu vii,

De ce calea nu-mi aţii.

MARY DECA