~Valentina Becart: „Ultima toamnă (o pagină de viaţă)“

Mai erau doar două zile până la evenimentul pe care-l aşteptam cu nerăbdare,

eveniment care a reuşit să-mi tulbure liniştea peste aşteptări. Porunceam gândurilor să

se întoarcă liniştite în matca cu ape limpezi până nu demult… Încercam să păcălesc timpul

ce mă pândea cu ochi nemilos… îndeletnicindu-mă cu lucruri mai „lumeşti”. După ce am

răscolit toată casa  – ştergând cu îndârjire fiecare „fir de praf” – şi după ce am aşezat fiecare lucru în colţişorul lui, mi-am pregătit o listă minuţioasă şi am plecat la piaţă. Ştiam prea bine

că sunt simple amăgiri, tertipuri fără fond… sperând că astfel voi reuşi să alung gândul insistent ce mă urmărea ca o umbră răutăcioasă.

Revenind în camera unde îmi petreceam majoritatea timpului, scriind şi răsfoind tot felul

de cărţi, am realizat într-o fulgerare de secundă că motivul real care a adunat în mine atâta

tensiune, zbucium şi chiar revoltă… era cu totul altul.

„De ce a trebuit să plece?” Şi doar m-a avertizat că „ea” a vândut totul la Bucureşti şi s-a

mutat mai spre nord… cât mai aproape de „el”—

„Să ştii, draga mea, că nu vom mai putea comunica atât de des cum am făcut-o de un an

încoace.” Chiar te rog, ca săptămâna care vine să nu suni… să aştepţi telefonul meu. Va veni

la mine pentru câteva zile şi nu vreau s-o dezamăgesc, ţinând cont de entuziasmul şi înflăcărarea cu care şi-a anunţat sosirea. O veste ce m-a lăsat fără grai. Neaşteptată. Imaginaţia a început să-mi lucreze febril. Deja îl vedeam arzând de nerăbdare… nerăbdarea  de a-i mângâia umerii catifelaţi şi rotunzi, mijlocul subţire, sânii fremătând de atâta aşteptare… Şi „ea” – abandonându-se până la uitare în braţele celui îndrăgit. Şi doar m-a „avertizat” şi mi-a lăsat suficient timp pentru a lua o hotărâre:  „Vrem cu adevărat să fim împreună?”. M-am smuls repede din mijlocul acestor imagini dureroase.

„Ai curajul şi mărturiseşte, că această femeie ţi-a sucit minţile!” Nu încerca să te eschivezi.

„Ce să mărturisesc!” A fost mai convingătoare şi mai hotărâtă decât tine. Este o femeie inteligentă, frumoasă şi plină de farmec. Nu pot să neg starea de frenezie, de încântare ce mă învăluie asemenea unei muzici  atunci când sunt în preajma ei.

„Taci!” Nu mai suporta nici un cuvânt în plus. Am trântit receptorul lăsându-mă pradă furiei.

„Ce tupeu!” îmi repetam sugrumată de revoltă. Să-mi povestească cu atâta nonşalanţă despre „ea”… Ce ofensă! Am fost doar la un pas de a-mi mărturisi sentimentele cele mai profunde, mai adevărate. N-am reuşit… în schimb, simţeam cum mă mistui lent la flacăra crudă a neputinţei. Vedeam limpede, cum tot ce clădisem în nopţile de nesomn, se destrăma asemenea unei pânze de păianjen bătută de vânt. Mi-am înfipt unghiile în palme, plină de mânie şi de dezgust faţă de gelozia –  ce-mi strecura în inimă, picătură cu picătură , din veninu-i dăunător – venin care îmi dădea o stare aproape halucinogenă. Umblam furioasă prin cameră şi zâmbeam amar. Nu puteam să mă ascund la infinit sub o mască de sticlă… M-am privit în oglinda mică, aşezată într-un suport metalic,  pe care o ţineam adesea pe pervazul ferestrei. Eram palidă, aveam cearcăne în jurul ochilor şi câteva cute uşor adâncite în colţul gurii. Am ridicat ochi şi copacul din faţa geamului m-a întâmpinat cu aceeaşi tăcere solemnă cu care m-a obişnuit în fiecare dimineaţă – devenind „confidentul” meu cel mai de preţ şi mai statornic…

Lipsit de podoaba verde, acum în prag de iarnă, părea mai trist, mai abătut… Printre ramurile dezgolite sufla un vânt rece, iar cei câţiva fulgi rătăciţi se topeau după câteva minute.

„Oare de ce nu m-am hotărât?” Să mai existe speranţă sau totul s-a ruinat… şi tot repetând am simţit cum ceva nedefinit se prăvăleşte peste mine…

Nu mi-a plăcut niciodată iarna. Poate doar în momentele când, copil fiind, stăteam cu spatele lipită de soba fierbinte, sobă în care trosneau lemnele despicate de tata. Şi mâncarea gătită la plită de mama avea ceva special, ceva ce nu puteam să-mi explic… Momentele acestea unice şi ireversibile s-au întipărit adânc în conştiinţa mea şi, aveam să le descopăr adevărata valoare

mult mai târziu, când nu mai avea cine să aducă braţul cu lemne şi să-l aşeze în faţa sobei.

Mi-am amintit de după-amiaza aceea de toamnă caldă şi blândă, când m-am întors de acasă cu sacoşe cu struguri, cu mere şi zarzavaturi sănătoase crescute în grădina casei părinteşti.

Drumul de la gară până în faţa  uşii apartamentului în care locuiam mi s-a părut  nesfârşit. După ce am descuiat uşa am abandonat sacoşele pe hol, lângă cuierul cu haine, şi din câţiva paşi am fost lângă telefon.

„Alo!”. Bună ziua. Am ajuns acum câteva minute. În vocea mea se simţea emoţia, nerăbdarea comunicării.

„Bună ziua, draga mea!”. Mă bucur să te aud. Simt în vocea ta ceva nedefinit… ceva care mă încântă şi-mi răscoleşte sufletul.

„Şi eu care m-am străduit să fiu cât mai „neutră”! Da… Voiam să-ţi citesc poemul pe care l-am scris stând pe băncuţa de lemn din faţa casei. Ţi-am povestit, nu de multă vreme, de bolta cu viţă-de-vie ce se întinde de lângă gard până sus pe acoperiş. Toamna, când se coc strugurii şi frunzele capătă nuanţe atât de variate, îmi place să-mi las sufletul legănat de nostalgie, şi mai ales,  îmbătat de parfumul strugurilor ce aşteaptă mâini dornice la cules. Această atmosferă de basm m-a inspirat. Vrei să-ţi citesc ce-am notat?

„Da!”. Te ascult cu atenţie şi nerăbdare.

„M-am întâlnit cu toamna // în poarta casei de la ţară…”

……………….

„Alo!”. Mai eşti prin apropiere? Sper că n-ai avut cruzimea să mă laşi să vorbesc singură. Şi am făcut-o cu atâta patos…

„Sunt aici!” şi m-am lăsat purtat de fiecare cuvânt prin toamna colorată a gândurilor tale. O toamnă atât de minunată că nu am putut să-mi opresc lacrima ascunsă de atâta vreme… Mi se pare, că ţi-am mărturisit, cât  de mult iubesc toamna  cu încărcătura ei de taine, de bogăţii, de chemări în braţele-i melancolice…Nici un alt anotimp nu reuşeşte să smulgă sufletului atâtea nuanţe ale sensibilităţii, aşa cum reuşeşte toamna cu nemărginita-i metamorfoză, cu întregul ei alai gătit de sărbătoarea culesului. Ţi-ai imaginat vreodată – în ce tăcere solemnă – se învăluie pădurea când simte paşii delicaţi ai toamnei apropiindu-se?

Renunţarea la podoaba verde se face cu o regală resemnare…

Mă simt legat de toamnă, ca şi cum, doar pentru mine aşterne covoare de frunze, de flori, de…

… Ascultam cu respiraţia tăiată acele gânduri izvorâte din adâncul trăirilor ce se lăsau greu „mărturisite” şi, dintr-o dată, am avut revelaţia faptului… că amândoi suntem jumătăţile unui

întreg ce-a „rodit” la sânul aceleaşi toamne generoase, un adevărat izvor de iubire…

„Scuză-mă!”

M-am lăsat furat de miracolul pe care îl aştept în fiecare an cu nerăbdare, dar şi cu o anumită tresărire de suflet…”Să fi bănuit în acel moment că aceasta era ultima….”

M-au trezit din visare crengile desfrunzite, care erau izbite de vânt – cu înverşunare –  de geamul lângă care rămăsesem cu privirile pierdute în depărtare. Am aprins lumina şi, după ce m-am strecurat sub pătura aflată pe canapea, am mai lăsat o vreme gândurile să rătăcească în voie printre amintiri.

„Ce se va întâmpla cu toate?”  Primăvara promisă… Livada înflorită unde ne-am fi lăsat inimile să vorbească într-un limbaj al renaşterii, al contopirii…

„Şi totuşi, mâine va avea loc marele eveniment: lansarea celor două volume de poezie semnate de mine.” Şi numai gândindu-mă, simţeam cum  mă sugrumă emoţia, cum încep să-mi tremure mâinile şi picioarele. Era prima lansare şi nu ştiam cum să procedez, spaima era mai puternică decât mine.

„Fie ce-o fi!” Mi-a spus că pot suna la „ea” fără nici o problemă. I-a povestit despre mine, despre scrierile mele şi despre prietenia sinceră, deosebită care s-a legat până la urmă între noi. M-am îndreptat spre telefon cu gândul încăpăţânat că nu e totul pierdut. Nu puteam să mă opresc la jumătatea drumului.* …

După ce am fumat o ţigară am revenit lângă telefon şi am sunat.

„Alo!”. Bună ziua. Vă rog, dacă nu deranjez, aş vrea să vorbesc cu B…, mă numesc A.

„Da!” îl voi anunţa îndată… La telefon era o voce feminină, suavă ce se dorea a fi amabilă, dar iritarea făcea ca unele note să fie  uşor mai stridente decât altele.

Am încercat să fiu cât mai scurtă şi mai distantă aşa cum se străduia şi el… A rămas să discutăm dimineaţă câteva aspecte privind lansarea şi spiciul ce avea nevoie de unele îmbunătăţiri. Ce mai era de spus?

Am reflectat mult la „noua situaţie” care mi-a smuls parcă aripile şi liniştea. Somnul îmi pierise în ultima vreme. Mă chinuiam zadarnic să aşez genă peste geană. Cuvintele lui mi se strecurau în suflet ca un ecou dureros: „Crezi că ştii ce vrei cu adevărat?” Nu! Nu trebuia să mă gândesc la un „cer pe care nu voi reuşi să-l ating niciodată cu mâna” dacă doream să mai găsesc blândeţea dimineţilor de altă dată… Cine ştie?!

Am adormit târziu. Visul m-a aruncat, undeva, pe o stradă întunecoasă ce ducea spre o fundătură sumbră. În urma mea auzeam zgomotele ritmice a unui baston ce pipăia… Am întors capul şi am zărit chipul fantomatic al unui orb ce căuta o ieşire… M-am trezit înspăimântată rătăcind cu privirea prin odaia în care – lumina difuză a veiozei se răsfrângea cu blândeţe asupra lucrurilor din jur.

Înăuntru fiinţei mele se cuibărise teama –––-

Dimineaţa, m-am trezit ceva mai devreme, şi încă buimacă după coşmarul ce m-a bântuit, am deschis fereastra pentru a mă înviora puţin. Ce feerie! Copacul era împodobit cu o broderie albă de fulgi strălucitori. Ningea ca într-un vis. Fulgii se roteau într-un dans alb, fascinant, apoi se aşterneau tăcuţi pe stratul ce depăşea 15-20 cm.

„Se anunţă o zi minunată!” mi-am spus în gând… am inspirat adânc albul pur al fulgilor de nea şi, dintr-o dată mi s-a părut cum totul se luminează în jur. Am privit ceasul. Era trecut de ora 9.00.

„Da!” pot suna… pentru a pune la punct unele aspecte legate de lansare.

„Alo!”. Bună dimineaţa. Fiţi drăguţă, am stabilit ieri cu B. să revin cu un telefon… Sunteţi bună să-l anunţaţi?

„Regret, stimată duduie!” nu pot să-l anunţ deoarece… B. a decedat astă noapte în somn…

Un răspuns scurt, rece şi plin de duşmănie. Am paralizat în primul moment şi nu am putut asimila informaţia crudă pe care o primeam… Am refăcut numărul.

„Alo!”. Mă scuzaţi! poate am format din greşeală în altă parte…

„N-ai greşit, dragă!”. Acesta este adevărul…

„Nu se poate!” şi am început să plâng în hohote, repetând continuu „nu se poate”, „nu este adevărat”… e o farsă! Şi plânsul devenea din ce în ce mai dureros, mai strident, mai isteric…

„Linişteşte-te, duduie!”. Puţină cumpătare nu ţi-ar dăuna. Te rog, vorbeşte cu pastorul. Şi tonul vocii „ei” a devenit brusc agresiv, veninos… Abia când am auzit vocea blândă, duhovnicească a pastorului care încerca să mă tempereze – şi să mă facă să înţeleg că totul este efemer pe acest pământ şi că B. a fost „chemat la dreapta Creatorului” – abia atunci am realizat „marea pierdere”, definitivă şi fără loc pentru speranţă…Simţeam cum forţele răului mă pândeau – aşteptând momentul să pună stăpânire pe sufletul meu ce devenise vulnerabil şi neconsolat.

O zi a înfrângerii!

O zi în care toate muzicile au trebuit să tacă. Doar furtuna putea să se dezlănţuie liniştită sub ploaia de lacrimi şi întrebări. Sfârşitul nu va oferi niciodată, cea mai gingaşă îmbrăţişare. Dimpotrivă. Îţi va flutura prin faţa ochilor un drapel zdrenţuit pe care vei distinge – într-o lumină crepusculară – semnele învinsului.

Şi, gândindu-mă la acest adevăr nemilos, am simţit cum o „iarnă” se cuibăreşte în mine, cum fiecare părticică a corpului începe să-mi îngheţe… culminând cu sufletul ce nu putea să accepte… După câteva minute de la primirea neaşteptatei veşti… îmi clănţăneau dinţii în gură, fiind nevoită să mă ghemuiesc sub plapumă pentru a scăpa de acel „delirum” –

Plângeam cu lacrimi amare şi muşcam din pernă, repetându-mi că este o glumă stupidă, o nedreptate pentru care voi cere socoteală…

Am adormit cu dorinţa să nu mă mai trezesc decât, într-o după-amiază blândă de toamnă, stând la poveşti cu B. pe băncuţa din faţa casei părinteşti. Doar mi-a promis… că o să vină să culegem struguri şi, mai apoi, seara să ne găsească admirând împreună – amurgul încărcat de taine….

VALENTINA BECART