~Dan Tanislav: „Lozul câştigător”

Motto: Când pierzi sau câştigi e, de fapt, (cam) acelaşi lucru; pentru că, atunci când pierzi înseamnă că ai de unde pierde, căci altminteri, cu mult timp în urmă ai avut şi de câştigat. – Deci: Nu câştiga şi nu pierde!                                                                                  

    Omul de la etajul nouă a câştigat, nu de mult, la lotto. A câştigat o sumă modestă, oricum, destul de frumuşică pentru el. A plecat bucuros spre casă gîndindu-se cam ce-şi poate cumpăra. Era fericit! “În sfârşit, am cîştigat la lotto”, exclamă el – pesemne juca de mult timp. Până să ajungă acasă începu să se însereze, cerul era încărcat cu nori. “Acum! în ziua mea bună se nimeri şi cerul (ăsta?) să mă calce pe nervi. Nu puteam să am şi eu fericirea unui asfinţit mai bun!”

Mergea cu paşi repezi începând să dea semne de disperare. Din cauza întunericului, în loc s-o cotească la stînga, o coti la dreapta, şi ajunse într-un fel de parc, cu puţini pomi şi cîteva băncuţe răzleţe. Se opri mirat de locul acela. Un verde – pământiu se aşternu în faţa lui. Omul nostru îşi căută în zadar cu privirea locurile mult ştiute pe de rost, căci nu recunoscu nimic, nici măcar un pumn de pământ. Se uită apoi de trecători. Nici unul! Locul era pustiu şi rece în miez de noapte. Nu se mai putea întoarce înapoi că îi era teamă, dar nici de înaintat nu putea înainta că nu ştia unde ajunge. Omuleţul nostru a rămas în acel parc verzui – pământiu, dus pe gânduri. Fericirea se transformă în tristeţe, tristeţea în teamă, iar teama într-o adevărată frică. Cu sufletul la gură îşi strânse biletul câştigător la piept şi începu să plângă. Cu fruntea asudată şi cu ochii holbaţi spre pământ îşi făcu cruce în semn de răstignire – “că numai Dumnezeu mă mai poate ajuta!”-, apoi între dinţi, tot mai strâns, îşi ţinea biletul câştigător, iar cu mâinile tremurânde scormonea în pământ ca un apucat. Apucă repede biletul cu ambele mâini punându-l cu grijă în groapa făcută – adânc scormonită – de el. Astupă cu toate braţele groapa, de parcă s-ar fi transformat într-o caracatiţă, la repezeală, pînă nu se mai observă nimic. Se trânti, cu inima împietrită de frică – sau frig – cu gând să adoarmă, exact în locul unde-şi îngropase prada. Dis-de-dimineaţă, la primul zâmbet al soarelui-răsare, începu să dezgroape cu mâinile transformate în copite, având obrajii încremeniţi de frig. Curios! Dezgropa tot mai adânc şi nu găsea nimic! Aşa, omul nostru de la etajul nouă, făcu gropi de jur-împrejur, stând zile întregi în acel loc şi negăsind nimic.

Nici o speranţă!

Zile şi nopţi veghea, asemeni corbului, în preajma prăzii sale. Slăbea puţin câte puţin, şi în cele din urmă, el însuşi îşi lăsă trupul să cadă la voia întâmplării, între gropi. C-o ultimă suflare, spuse:

Dă Doamne! lozul meu câştigător primului sosit în cale, printre gropi!

Dar, iată!: într-o rază de lumină el văzu în depărtare, în bătaia vântului, biletul său câştigător. “Să fie adevărat sau am halucinaţii ?”, îşi spuse, dându-şi duhul cu zâmbetul pe buze.

    (2Ian.’97)