~Anca Nistoroiu: „Viaţa pe un peron“

„Nu există pustiu; ci doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.” (Octavian Paler)

Nu poţi percepe un om prin prisma sticlei colorate a televizorului, nu-l poţi intui privindu-l fix în ochi sau ascultându-i vocea, dar cu atât mai puţin nu poţi cunoaşte un om citindu-l. Eu pe Octavian Paler nu l-am cunoscut, l-am descoperit, mi s-a revelat în paginile unei cărţi, frapantă fiind nu personalitatea unui om, ci reinventarea acestuia.

„Viaţa pe un peron”… ar trebui să încep prin a o prezenta ca pe un roman, dar ea este mai mult decât atât, este un jurnal, o confesiune, dar nu a eului narator, ci a ta, cititorule, nu este o carte despre lume şi evoluţia ei, sau una ce caută să lumineze caracterul alambicat al individului, este o carte despre mine, despre tine, despre noi…„Modul în care un om îşi acceptă destinul este mai important decât însuşi destinul său” (Wilhelm von Humboldt), aşa îşi începe Octavian Paler incursiunea , o provocare în care aparenţele groteşti şi „măştile de sticlă” se pierd în faţa conştiinţei, care îşi cere cu stringenţă dreptul la supravieţuire. Într-o existentă dominată de cinism şi de ipocrizie, reîntoarecerea eului către sine constituie un mod de existenţă. Este un epos lipsit de rocambolesc, Paler nefiind ispitit de ermetismul cultivat de ceilalţi filosofi sau scriitori care încearcă să aducă în faţa cititorului imaginea reflectată simplu a conştiinţei umane, pe fondul vidului avatar al unei societăţi de aparenţă. Este o carte pe care, paradoxal, nu o poţi asimila citind-o, „un paradox mai mult ingenios decât întemeiat” (Roger Caillois), însă cu care te identifici. Ai impresia că te citeşti pe tine şi rămâi siderat când realizezi cât de complexă, cât de obscură şi insolită este fiinţa umană şi, în ultimă instanţă, chiar tu însuţi.

Paler reuşeşte să stabilească o relaţie extraordinară între vocea narativă şi cititor, relaţie ce exprimă o uimitoare simbioză dintre raţiune şi simţire. Mintea surmenată, intoxicată cu nimicuri care ne seacă zilnic, are tendinţa firească de a refuza, de a se proteja de veridicul dur al fiinţei, de a nu întelege modul în care se manifestă entitatea din spatele „măştilor de sticlă”, dar adusă în faţa intrinsecului, in faţa celor mai bizare temeri şi dorinţe, conştiinţa va dori să exploreze acest univers interior.

„Confesiune şi dialog: acestea sunt formele specifice de existenţă ale literaturii lui Octavian Paler, eseist şi prozator al cărui scris impecabil cadenţat are mereu solemna gravitate impersonală a unui discurs întocmit în respectul deplin al regulilor elocinţei clasice, deşi este încărcat de toate neliniştile sufletului modern pe care încearcă să le analizeze şi chiar să le combată dintr-un spirit doritor.” (Mircea Iorgulescu) Eposul lui Octavian Paler tinde astfel să dezvăluie misterele efemerului în evanescenţa timpului.

Dintre toate lumile şi ipostazele eului, cea mai exhaustivă este pustiul, univers care devine eter, eter care devine fiinţă, fiinţă în care domneşte vidul uitării divine. Într-o lume în care providenţa se pierde în faţa polemicilor eterne şi a identităţilor confuze, gândirii umane îi este refuzat repaosul uitării. Lumile se nasc şi mor, dar gândirea e condamnată să le susţină veşnic, substituindu-se vidului uitării divine.

„Două personaje, un bărbat şi o femeie, se întâlnesc într-o gară părăsită, uitată de lume şi de trenurile pufăind liniştitor. Conturul realităţii care îi hăituieşte şi îi îngrozeşte pe cei doi este destul de şters. Ameninţarea rămâne surdă, undeva în fundal, retrasă, ca în teatrul modern, dincolo de spotul proiectat asupra „eroilor „. « Viaţa pe un peron » este un roman al angajării şi dezbaterii morale, cu întrebări fundamentale splendid formulate şi răspunsuri din toată gama, prin care individul se defineşte. Reacţionând într-un anumit fel, fugind sau rezistând, luptând sau colaborând, el e scăldat – în oricare dintre aceste ipostaze – în lumina rece a unei singurătaţi esenţiale. ” (Daniel Cristea Enache)

Parafrazându-l pe Octavian Paler, dintre toţi călăii şi asupritorii, dintre toate regimurile şi dintre toţi dictatorii, pustiul este cel mai complex, este desăvârşit. El te sfarmă, te aplastează asemenea unei gânganii, fără să clipească, opera sa este fără cusur, pustiul nu are slăbiciunile umane, nu este predispus greşelii, este implacabil. Nu are orgoliu sau vanitate, nu face concesii sau graţieri, nu-şi alege victimele şi nu acţionează determinat de o idee sau de un sentiment, este ca o nalucă oarbă pe care nu o vezi, nu o simţi, dar care te bântuie cu neantul ei până te sfarmă şi te transformă în praf. Indiferent că se manifestă sub forma unei gări, a unei grote sau a unui deşert, a unui peron pustiu, abandonat de trenuri, de călători şi, într-un final, până şi de timp, neantul, abisul solitudinii absolute pot constitui o lume sau chiar o fiinţă, a cărei existenţă îşi găseşte pustiul până şi în mijlocul unei societăţi locvace şi aglomerate.

Timpul îşi continuă goana sa spre veşnicie, fără să aibă vreo influenţă asupra gării, asupra peronului, asupra eternei aşteptări, minutarul grăbit al ceasului ilustrează impactul timpului ce are efect doar asupra celor doi, ca simbol al mişcării asupra inerţiei, ca simbol al metamorfozării acestora în ţărână, valorificând parcă teoria unui ilustru gânditor german – „eternul pare imuabil, dar se împrăştie şi se spulberă când încearcă să persiste în fiinţă. ” (Goethe)

Singurătatea mistifică omul, îl macină, îi dă existenţei sale o aură doloristă, nu are un caracter cathartic, ci, din contră, devine gheena oricăror iluzii, a oricăror speranţe sau aşteptări. Două feţe ale aceluiaşi chip ce ascund în acelaşi cuget două gânduri, acesta este omul, nu reprezintă nici demonul, nici îngerul, nici fiara, nici sfântul, este îmbinarea hibridă a tuturor acestor entităţi. Pustiul îl seacă de viaţă, de dorinţă, de speranţă, „aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin. ” (Octavian Paler) Când disperarea ajunge la paroxism, ne domină şi scoate la iveală fiara ce reuşeşte să ne stăpânească asemenea unui îmblânzitor de cobre. Cu toţii ne naştem oameni, dar câţi dintre noi reuşesc să-şi găsească curajul şi tenacitatea de a străbate deşertul pustiului din noi, de a înfrunta demonul pentru a regăsi empireul ispăşirii, de a renunţa la mască pentru a revela chipul, de a accepta provocarea şi de a nu se refugia într-o grotă ?

„Să nu laşi lumea în pace. Prin simplul fapt că eşti ceva, ca ştii ceva, să incomodezi şi să obligi.” (Constantin Noica) Adoptând o atitudine pasivă, încercând să te sustragi realităţilor crude şi să întorci capul atunci când acuzatul este decapitat pe eşafod, fără să te întrebi dacă este vinovat, fără să te întrebi dacă îşi merită sau nu cu adevărat soarta, înseamnă că tu însuţi faci o nedreptate, că tu însuţi faci parte din sistemul totalitar şi rece. Ucigaş sau victimă, îmblânzitor sau înfricoşat ? Uneori nu există alternativă, ezitarea sau amânarea răspunsului înseamnă că ai ales… Dacă ai ales sau nu ceea ce trebuia, acesta este un proces al cărui verdict doar conştiinţa ta îl poate da. Inechitatea şi maliţiozitatea se pot manifesta prin diferite modalităţi, mai mult sau mai puţin previzibile, dar nihilismul şi nepăsarea nu sunt căile prin care poţi ajunge la destinaţie. „Cel care aşteaptă ca pe lumea aceasta diavolii să umble cu coarne, iar nebunii cu clopoţei, va fi întodeauna prada sau jucăria lor.” (Arthur Schopenhauer)

„Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conştiinţa.”(Kant). Temerile, antinomicul care se naşte din judecăţi sau din idei aprioric stabilite, contrariul dintre teamă şi cutezanţă, confuzia şi însăşi incapacitatea personajului de a delibera, toate creează imaginea conştiinţei umane şi a complexităţii ei, iar adevărurile etern valabile, ce stau la baza formării şi dezvoltării individului ca structură umană, nu sunt decât aspecte relative ale existenţei. Precum filozofia încearcă sa înglobeze într-o singură propoziţie toate adevărurile, aşa universul a încercat să creeze în om perfecţiunea şi armonia edenului zeificând paradisul, în schimb nu a creat decât o himeră etern amăgitoare. Personajul atât de bine conturat nu constituie un prototip, el ne reprezintă pe toţi şi, în acelaşi timp, pe fiecare în parte. Pasiunile, viciile sale, refugiile sau manifestările, uneori bizare, nu sunt exacerbate de autor, ele îşi păstrează caracterul firesc şi natural al fiinţei care uneori nu se înţelege pe sine însăşi, dar aspiră să fie înţeleasă de ceilalţi.

Romanul lui Octavian Paler nu este o carte psihologică, ci mai degrabăa un flux istoric şi un reflux omenesc, autorul se întemniţează în atemporalitate, urmărind destinul tragic al unui individ peste care timpul şi istoria au trecut implacabile. Este excepţional simţul arhitectonic ce organizează o materie epică densă într-un context bine motivat şi argumentat, marcat de o multitudine de semnificaţii şi simboluri. Romanul scris de Octavian Paler este o carte consistentă şi unitară, a cărei notă de distincţie necesară autenticităţii este dată de imaginea desenată ferm şi cu un relief caracteristic.

Condensator la scara individuală a esenţei şi a relaţiilor sociale, Octavian Paler este un scriitor modern prin construcţie şi formaţie, revelând prin opera sa valoarea unei demonstraţii a perenitaţii clasicismului sub haina ţipătoare a mondenitaţii. Aflat la graniţa dintre aspiraţiile individului conştient de raporturile sale cu lumea şi nevoile societăţii, dominate de teroarea timpului şi vitregia istoriei, scriitorul creează eroi ce sunt confruntaţi nu numai cu propriul destin, ci şi cu istoria însăşi. Impactul epocii terifiante şi obscure a comunismului, lipsa de alternativă si teama devenită o a doua natură a omului sunt ilustrate perfect în personalitatea şi mecanismul de gândire a personajelor. Dorinţa de a evada, de a se îndepărta chiar şi cu preţul însingurării, recriminările neputincioase în faţa îmblânzitorilor de cobre, dorinţa de a înfrunta teama şi de a torpila sistemul se confruntă apoi cu forţa şi subterfugiile acestuia de manipulare, urmărire şi, în ultimă instanţă, de tortură. În acest joc bizar, în acest război în care sinele se răfuieşte cu lumea incapabilă de înţelegere sau de concesii, care se răfuieşte într-o anumită măsură chiar şi cu el însuşi, individul nu reprezintă decât o „mangustă imperfectă”, căreia îi lipseşte imunitatea în faţa veninului cobrei, dar are cutezanţa de a o înfrunta. Această confruntare are loc nu dintr-un idealism prostesc, ci dintr-un impuls natural al fiinţei care luptă dintotdeauna împotriva pieirii şi a descurajării.

„Viaţa pe un peron” nu reprezintă o intenţie de răspuns la vreo întrebare, pentru că însuşi romanul este o întrebare retorică, al cărei răspuns nu trebuie să-l cauţi în lumea din jur, ci în adâncul conştiinţei tale. „Cine se caută pe sine, găseşte lumea, cine caută lumea, se găseşte pe sine.”(Octavian Paler)

ANCA NISTOROIU