~Ion Pachia Tatomirescu: O carte despre autorul „Cânticelor ţigăneşti” (fragmente)

Recenta lucrare dedicată de Artur Silvestri autorului celebrelor «Cântice ţigăneşti», Radiografia „spiritului creol“ – cazul Miron Radu Paraschivescu (Bucureşti, Editura Carpathia Press, 2004), mai la vale de cuvântul „deschiderii“ («Dincolo de „patologia neîncrederii“»), relevă – într-o decadă de aur – următoarele obiective „transmonografice“: Miron Radu Paraschivescu în lumea prin care a trecut, Poezia – către un realism „sans rivages“ (cu subcapitolele „cardinale“: «Doctrina inovaţiei şi sensibilitatea „decadentă“», «Un mit al „spiritului creol“: Cântice ţigăneşti», «Episodul „academist“», «Triumful lui Proteu»), O metodă de creaţie: „tălmăcirea“, „Poemele dramatice“: expresionismul ca necesitate neînţeleasă, Reportajul: de la „sociologia naţiunii“ la iarmaroc (cu subcapitolele: «Efectul „Alexandru Vlahuţă“», «O clipă într-o Românie a străvechimii», «Căderea în timp: „Bâlciul“»), Două nuvele între I. L. Caragiale şi Camil Petrescu.

„Memorii“ documentare şi imaginare, O posibilă gazetărie de „cronicar muntean“, Efigie la „spiritul creol“ (capitole datându-se în orizontul anilor 1980 / ianuarie, Râmnicu-Vâlcea, şi 1987 / august, Mânăstirea Ciolanu) şi Soartă postumă, istorie stranie (capitol „de închidere“, scris la 5 martie 2004, în Bucureşti). „Cazul“ este examinat cu multă fineţe de Artur Silvestri, dinspre modelul Omului Mare (căci Miron Radu Paraschivescu, într-adevăr, «vrednic fuse atunci când era pe pământ» – p. 127), dar şi dinspre creolitate, dinspre ceea ce şochează în istoria literaturii române, acele «nenumărate cazuri de vocaţie biruită şi de biografie supusă apăsării enigmatice, care o striveşte», dinspre «Golgota ce izbăveşte umanul, lăsând divinul să se releveze», dinspre observarea acelei impresii «de incompletitudine», «fără a se susţine totuşi necontestabil, impresia de eşec istoric şi de operă neisprăvită prin dramă personală; când nu sânt de-a dreptul tragedii ce impresionează, curmându-se prea repede talente ce poate ar fi atins genialitatea (precum Labiş, Cârlova şi poate Pavel Dan), aceasta rămâne doar impresie superficială când, de fapt, arată mize prea mari pentru puteri limitate; aici apare geniul pustiu, personagiul dramei naţionale, exponentul dacic sacrificat; el este cel chemat a face mult în timp scurt, convocând energii irosite anterior şi organizând ocaziile risipite; modelul impresionează; Heliade-Rădulescu, Hasdeu, Eminescu, Iorga şi Pârvan, Lucian Blaga, Cantemir şi Stolnicul deschid nesfârşite şantiere ce ar fi reclamat, spre a se încheia vreodată, contribuţii de generaţii, fiind evidentă aci năzuinţa, de nu chiar necesitatea consimţită a individului reprezentativ, a construcţiei peste fracturi…» (p. 3).

…………………………………………………………………………………………………………

Lămurirea sferei semantice a creolităţii, clarificarea conceptelor de tipologie creolă, de spirit creol, solicită, fireşte, un amplu circuit critic-estetic, nu un „scurt-circuit“, cum ne-am propus; Silvestri observă cu atenţie formulările invocate pentru lucrarea lor „împotriva curentului“: «universalism prin difuziune, cultură de import, adopţie de perspective», ori «metodologie nepotrivită», aproape-concluzionând: «Şi totuşi, ar fi greşit a se pune tipologia creolă doar în categoria reacţiilor culturale „satanice“, înţelegând prin aceasta subminarea voită, acţiunea nocturnă, conspiraţia organizată. Chestiunea se poate pune şi în termeni de onestitate. Iluzia protecţiei ca şi năzuinţa către o „civilizare“ văzută drept necesară sânt posibile şi în condiţii de sinceritate morală, fără a se presupune neapărat contribuţia demagogiei şi duplicitatea. La urma urmei, rezultatul contează şi esenţial este a se vedea ce şi cât din ceea ce se produce culturaliceşte în urmarea acestor adeziuni are valoare perenă şi dacă vocaţia nu-i astfel pierdută ori amânată pe căi ce nu duc, în fond, nicăieri. Bineînţeles că talentul ca virtualitate nu este condiţionat de ideologie şi nu decurge din ea dacă nu-i prezent în conformaţia sufletească inefabilă. Nu produci nimic din nimic. Când talentul există, capitală rămâne valorificarea lui în direcţia potrivită, ce îi asigură prefacerea din potenţialitate în act.

……………………………………………………………………………………………………………….

«Iată de ce noi, ca români, ce ilustrăm o istorie de convulsiuni biruite, avem mai mult decât alţii sentimentul datoriei faţă de o cultură ce îşi recucereşte memoria după momente de Artur Silvestri se dovedeşte a fi un veritabil spirit balzacian, nu „creol“, şi de aici, poate, impresia de „descendeţă călinesciană“, pe care i-o dă, în 1981, criticul Nicolae Ciobanu, pe lângă exact-aplicatele „epitetele-binom“, valabile pentru toate anotimpurile-i creatoare, «dezinvolt şi preţios, retoric şi fastuos, graţios şi incisiv – într-un cuvânt, impunătoare alură de critic artist», şi – mai adăugăm noi – un justiţiar incontestabil şi bărbos, ca un adevărat atlet al lui Iisus Hristos. Iar dinspre lumina istoriei veridice a literaturii române, lucrarea lui Artur Silvestri, Radiografia „spiritului creol“…, se constituie într-una dintre cele mai profunde analize ale „întregului“ operei lui Miron Radu Paraschivescu, din câte s-au ivit până în prezentul / perfectul conjunctiv de azi.*

ION PACHIA TATOMIRESCU: Scurt-circuite critice: Opt cărţi – O carte despre autorul «Cânticelor ţigăneşti» (cronică la: Artur Silvestri, Radiografia „spiritului creol“ – cazul Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, Editura Carpathia Press, 2004), în «Rostirea Românească», anul al XI-lea, nr. 1-2-3 / ianuarie-februarie-martie, 2005, pp. 63 – 65.