~Ana Maria Bălaş: „Zile nesfârşite“

[…] A doua zi treceam iarasi prin fata turnului….Am ridicat privirea  spre ceas….era tot la sase fara un sfert, nu se miscase deloc. Insa secundarul parea ca se mutase pe cealalta parte, dus de vant si umbre de gand.

Ma întorceam acasa pe straduta ce cobora la vale de la Curtea Dumneasca, ducea pe la posta si-si facea loc prin înghesuiala caselor care de care mai diferite : batranesti, cu urme de lut si cerdacuri ponosite  pe care vedeai din cand în cand vreun caine flamand si vile pompoase cu masini luxoase la poarta. Pe strada aceasta se afla si casuta misterioasa a copilariei mele. Nu era departe de blocul unde stateam si de locurile unde ma jucam adesea. Avand un etaj, acoperit cu iedera, împrejmuita de castani pensionati de mult, casa asta îmi dadea o senzatie de poveste. La polul sud al cladirii, se afla o portita mica, pe care de abia putea intra un copil de 5-6 ani.  Credeam ca aici , noaptea, ies piticii si uneori chiar pandeam din balcon portita verzuie, sperand sa-i descopar misterul. O numisem „Casuta piticilor„ ….ajunsesem sa cred cu adevarat ca acolo chiar existau pitici…si azi mai cred….ma întreb uneori de ce continui sa cred în ceva ce stiu sigur ca nu exista. Poate ca trebuie sa credem în ceva, sa-l cautam, sa-l gasim si sa-l botezam.

Poate ca m-am înselat crezand ca odata  voi putea ajunge sa ating idealul în aceasta lume perfida, ca o felie de paine mucegaita unsa cu gem pe deasupra. Poate ca lumea se scurge doar între ceasul facerii si ceasul mortii, vreme de o nano-secunda, si chiar în timpul acesteia,  tarana începe sa acopere totul.

Insa, cand stam fata-n fata cu un ego alterat, avem din cand în cand o stare de neliniste

apasatoare, ne vine sa agatam gandurile cu o prinzatoare la uscat, sa curga din ele lacrimile, durerile si strigatele  nedeslusite ce ne tulbura noptile albe. Spre ce ne cheama adancurile subconstientului ? spre ce lumi paralele, aflate la o distanta de cateva strazi, scutcircuitate de orizonturi luminate selectiv, într-o agonie vis-realitate…ne îndreptam flamanzi !~ ?

ne trezim  doar dimineata, ca dintr-un cosmar, fara sa ne  dam  seama ca tocmai l-am  trait. Refulam totul în jurul nostru, adapostim bine în seifuri, ziua în care viata a îndraznit sa-si faca de cap. E ciudat, pentru ca nimeni nu ar recunoaste lucrul acesta. Si totusi…

Si totusi…soarta  ramane indiferenta la mesele noastre neregulate, la somnul scurs prin sifonul de la baie, la manichiurista din colt ce spera sa aiba o clientela mai buna azi, la cornul cu gem cu urme de canini într-un colt,  lasat la învechit langa farfuria murdara de cine stie ce dulceata.

Am obosit stand la cozi la dentist, sau amortind cu gura deschisa sa ne alinam „suferintele„ cauzate de vreo masea naravasa. Nimic nu mai este pur-sange, nimic nu mai fascineaza, nimic nu ne mai trezeste interesul…paginile acestea seamana cu un palimpsest tras la xerox, în care nu poti spune cu nimic mai mult decat ceea ai spus deja, si totusi simti ca acel ceva a ramas la locul lui, nedeslusit înca…

Daca într-o zi,  ni s-ar oferi o a doua iesire dintre coapsele mamei, am refuza-o neputinciosi pentru ca nu am fi în stare sa ne construim o alta viata. Am face aceleasi greseli. Oare de ce? Nu savarsim acelasi traseu din dragoste pentru greseala care ne face sa suferim iar si iar? Suferim…însa traim si simtim acest lucru prin toti porii.  Nu cred ca ne-am dori sa traim altfel.

In clipele grele ce atarna de un secundar zaharisit si grabit, ne dorim sa nu ne fi nascut. Insa inima refuza sa creada acest lucru, mintea doar lucreaza : înmulteste si împarte deopotriva integrala zilei ce tocmai a trecut, trecand la sfarsit doar un cuvant : nedefinita. …. Suferinta ramane nedefinita în amalgamul de trairi ale unei zile roase de soarele fierbinte. Am facut insolatie de atata sentiment refulat !

ANA MARIA BĂLAŞ