Al. Florin Ţene: „Poezia religioasă – cupă cu înţelepciune“ (cronică la vol. Olgăi Alexandra Diaconu)

Opera poetică de până acum a Olgăi Alexandru Diaconu presupune precedentul absolut al unei experienţe-vitale şi mentale-a iubirii faţă de divinitate şi oameni, determinând atât fascinaţia ambiguă pe care o stârneşte scrisul unei poete talentate, cât şi acel sentiment de uşoară, dar persistentă, bucurie, înregistrat ca un “văl tandru de lumină” atunci când citim volumul de poeme „Năstrapa nevăzută”,apărut la Editura Semănătorul,2008. Folosind în titlu un arhaism, năstrapă, cu înţeles de vas de lut, cană sau cupă, poeta îi dă conotaţia de înţelepciune a divinităţii din care soarbe lumina iubirii.Volumul este structurat în două cicluri: „Năstrapa nevăzută „şi „Căruţa cu flori” a căror tematică se tangenţiază prin consensul neliniştii, indus stilistic printr-o profuzie de întrebări şi îndoieli: ”Dar noi tot nu te-am crezut , /chiar de viaţa ne-a durut/ şi ne-am revoltat mereu/ crezându-ne Dumnezeu” (Ce e trupul cel de lut) sau „De ce scriu mereu poeme/ ca să vărs al meu pahar/ tot crezând că pe-al meu creştet/ Domnul S-a lăsat cu har?…(De ce scriu?…). Descoperim aici o nelinişte emanată de întrebări simptomatice în ordinea „sincretismului” dintre îndoială şi credinţă , perceput de poetă în spaţiul trăirilor sale. Adresându-se direct divinităţii autoarea încearcă să-şi potolească frisonarea eului prin lumina rugăciunii:”Găseşte-mi o cale de mijloc/ s-accept viaţa mea ca un vers/ în care se-nchide tot cerul / ca mie să-mi fiu univers. (E-atâta lumină pe cale).Freamătul ,dorinţa, întrebările ,constituie lanţul trainic al cauzalităţii şi speranţei, prin care doreşte să urce spre dumnezeirea salvatoare.Acestea sunt semne ale unei treceri imposibile, a unor speranţe care rămân „o umbră de vis sub copaci”, fante spre un înalt a cărui imaginare consumă toate posibilităţile de rugă şi visare ale eului liric , învăluit într-o dorinţă ontologică ,o pascaliană trestie gânditoare. >>>>

Daniela Voiculescu: „Symbol of the power of love“

mi-e teamă că iubitul meu o să rămână cu spanacul din solar… şi eu cu bambusul din vază! viaţa nu mai ţine cont de nimic, ea aranjează cărţile, ea trişează! aşa s-a întâmplat şi cu Felix! a rămas hoinar prin capitală!

uneori, mi-e teamă şi de toamnă, de sacul ei în care îmi strânge anii, jocul prin foc cu timpul… care mă învaţă statornicia deşertului! şi-aş putea spune: “red. am obosit să fac parte dintr-o lume care consumă spaime, taste şi replici robotizate, o lume obişnuită cu supradoze de prostie, de iluzii… o lume care te depăşeşte atunci când vrei să-i vorbeşti despre iubire! ea alege mereu viitorul prezentat ca o tornadă, o bulboană, care te trage prin gura unui diavol!”.

şi balansul meu se întreabă ce iubire să aleagă… reală sau virtuală? “mâine am să mă sinucid între sânii tăi!” sau “noapte bună, fir de busuioc!”, George sau Felix? şi voi alege realitatea, căci sunt inima palmelor lui! şi-l voi învăţa să scrie: “Love never loses its way home”, şi-l voi învăţa să-mi deseneze pe suflet… cel mai puternic simbol adinkras! >>>>

Elena Armenescu: „Noaptea de Sânzaiene“

Noaptea de Sânziene

Să crezi în dragoste

Chiar dacă te îndurerează!

**************

Ramuri înmugurite de noul dor

Mâinile se caută prinse-n adorare

Petrecere, Trecere

Sevă pulsând spre desăvârşire

Vecină cu imperceptibila trecere

A secundei ce bate insistent

La poarta timpului prezent.

**************

Respirul egal, ochiul piedut

În imensitatea înstelată, albastră

Timpul abandonat spre gloria gândului.

**************

Sublimă-nălţare pe tărâmul devenirii

Noaptea de veghe

În efemera noastră trecere

Pe pamânt! >>>>

Petre Bucinschi: „Cuvântul scris şi vorbit“

Cuvântul, racordat la tehnică şi progresul comunităţii, şi-a descoperit noi virtuţi. Astfel, în scris sau vizualizat, poate face înconjurul lumii stocând informaţia culturală, politică, sociologică.

El devine un reper subtil, un personaj controversat pe scena unui Teatru Mundi, căpătând o perspectivă multidimensională în mişcarea ce transformă percepţia şi înţelegerea. S-a afirmat adeseori despre cultura mass-media că deplasează câmpul gravităţii sistemului nostru de referinţă, că pune problema în termeni de realitate şi de pseudorealitate.

Că astăzi trăim mai multe realităţi o simţim din plin, dar impresia celei mai puternice realităţi aparţine radioului şi televiziunii. Filmul, teatrul, literatura, deschid calea de acces spre real prin intermediul cuvântului scris sau rostit, prin rapiditatea şi modalitatea lui de transmitere, transformând chiar comunicarea la care se mai adaugă plusul şi aportul imaginaţiei.

Avea dreptate Baudelaire când o saluta pe regina facultăţilor: imaginaţia, „divin înrudită cu infinitul.” Dacă o carte scrisă se adresează în primul rând naţiunii, o pagină rostită din aceeaşi carte îşi mai adaugă şi puterea auditivă care subminează sensibilitatea şi afectivitatea. >>>>

Aurel Avram Stănescu: „Un liceu la malul mării“

Vă  atrag atenţia că personajele sunt imaginare, nu e vorba de noi!

Domnului profesor Vodă
Ca de obicei un nor cenuşiu zdrenţuit pe margini, fugărea alt vălătuc compact şi îl lăsa în urmă pe un cer mov-violet de speranţă, scenă ce se repeta la nesfârşit şi în destinul oamenilor.

În dreptul străzii unde era aşezată şcoala ca un U imperfect, malul se termina brusc descoperind o faleză înaltă îmbrăcată  în verdeaţă, castraveciori de mare ţepoşi, arbuşti minusculi, sălcii pitice şi buruieni. Din ierburi apărea pe neaşteptate ca într-un film, o scară nesfârşită parcă a timpului şi oboseai numai coborând zigzagurile cenuşii de beton până pe plajă.

Cam aşa au fost acele dimineţi liniştite când eroul nostru Stani se ducea la şcoala Mircea; totul se repeta gradual începând exact de la mijlocul lunii septembrie în fiecare an când vedeai oraşul agitat în fiecare dimineaţă de copiii care veneau de-acasă cu capul încărcat de vise şi temeri.

Clădirea uriaşă cu zidurile extrem de groase îşi arăta temeinicia, de multe ori copiii îi spuneau Bastilia dar orice clădire poartă amprenta oamenilor care vieţuiesc în ea şi niciodată nu a avut motive s-o numească astfel, cu toate că de multe ori supărările lui trecătoare de elev îl îndreptăţeau. >>>>

Adina-Cristinela Ghinescu: „Controverse existenţiale – Despre Har“

Dacă Dumnezeu ar face ca toate lucrurile să le înţelegem pe deplin şi ni le-ar da pe înţelesul nostru, dacă ar îngădui să ne pună la dispoziţie toate cele pe care dorim să le cunoaştem şi mai ales, să ne şi placă descoperirea făcută despre ele, dacă acestea s-ar încadra armonic stilului nostru de viaţă şi s-ar include categoriilor la care am aderat: (conştient sau nu) principii, încredinţări, religii, definiţii, etichete, şabloane, dogme, etc… atunci, unde ar mai fi harul lui Dumnezeu? Toate acestea sunt bazate pe lege şi nu pe credinţă, toate acestea ar fi date exacte şi studii, nu credinţă şi nu har. Totul ar fi logic şi firesc… acceptarea şi iubirea n-ar mai curge din har şi gloria Domnului… ci ar decurge din fapte cercetate şi studii amănunţite şi îndelungi, ar fi automat şi firesc valabil să iubeşti ce îţi place şi să faci ce iubeşti… ori legea lui Cristos este străină de cunoaşterea prin lege.

Harul lui Dumnezeu stă tocmai în a iubi şi a accepta ceea ce nu înţelegi şi ceea ce nu cunoşti în întregime, ceea ce nu se aplică tiparului tău de viaţă şi de viziune, deoarece tocmai prin aceasta tu recunoşti Infinitatea lui Dumnezeu în creaţia Sa, puterea şi suveranitatea Sa absolută.

Unde ar mai fi harul divin dacă  iubeşti pe cine te iubeşte şi placi numai ce îţi face bine, dacă  accepţi doar ce îţi serveşte şi aprobi numai ce ţi se potriveşte ţie?… >>>>

Oana Oţelea: „Continui“

Nu e nimic ciudat în a purta văl pe cap şi aţi respecta religia şi obiceiurile. Dar e interesant să vezi pentru prima oară  o astfel de femeie mergând liniştită prin dreptul magazinelor.

Îmi târâi picioarele pe acelaşi drum obositor de la liceu acasă.

Sper să trec cât mai neobservată.

Ziua de ieri a fost îngrozitoare, iar noaptea nu am reuşit să dorm prea bine. M-am trezit tot obosită şi cu o durere ce m-a chinuit jumătate de zi.

E premierea. I-au premiul I.

Nu-mi pasă.

În unele zile de şcoală mă mai aranjam un pic, dar acum nu am de gând.

Nu-mi pasă.

Sunt prea extenuată de viaţă.

Aseară  a fost o vreme urâtă. Oare acum e cald sau frig?

Mă  uit pe geam. Simt aerul… Nu ştiu.

Toate simţurile îmi sunt amorţite. Mă uit după lume pe stradă… Nimeni. Oare cum să mă îmbrac?

Îmi iau până la urmă pantalonii negri lungi şi subţiri. Dar în sus?

Nu ştiu.

Am pantaloni negri, mă voi încălţa cu balerinii albi. Mă  uit în dulap după un tricou. Amândouă tricourile pe care le văd sunt roşii. Hmmm…. atunci îmi zăresc bluziţa mea preferată. E albă, subţire, cu mâneci lungi.

Nimic deosebit.

M-am decis. E posibil să mor de cald, dar nu contează.

Papuci albi, pantaloni negri, bluză albă…  >>>>

Cosmin Ştefan Rădoi: „Evadare din Odesa“

Trezirea “Maximus Patya”

I

Şedea ghemuit pe canapeaua tare, de lemn. Era acoperit cu un palton vechi, gãurit, al tatãlui sãu, plin de pete de sânge şi noroi. Visa, se vedea singur, alergând pe o câmpie. Da, îşi amintea locul din copilãrie, era undeva lângã casa bunicilor. Se vedea pur, liber, aproape sacru. Simţea cã avea sã zboare, pur şi simplu sã se ridice de la sol şi sã-L întâlneascã, sã se contopeascã cu El. Deodatã îşi vãzu bunicii, aceştia zâmbeau, erau fericiţi, ca şi el. Au început sã râdã, haotic, fetele li se inegrisera, se transformau în cenuşã, vântul îi lua şi îi imprăştia peste pãmânturi necunoscute. Începuse sã lacrimeze uşor, erau lacrimi de cristal venite dintr-un suflet insangerat, îşi amintea de copilãrie, de morţi şi de vii, de fraţi şi de surori. Avea frisoane, genul care numai un om pe moarte le poate avea. Deodatã se trezi, ii era frig şi foame, nu se putea mişca. Auzi pe scãrile hanului sunetul cizmelor. Erau cel puţin şapte, dupã modul în care cãlcau realiza pentru ce veniserã. Veniserã pentru el şi ştia asta dar îşi acceptaserã soarta, era resemnat, nu avea scãpare. Deja bãteau la uşã, cu fiecare lovitură în uşa firava de lemn simţea inima cã-i bate mai tare. O luase la goanã, ca un cal sãlbatic fugind de captivitate, dar tot n-avea scãpare. Intraserã în odaie, încãperea gemea de acei oameni înarmaţi, necunoscuţi, nedoriţi. Unul dintre ei citise rapid ceva, nu-şi dãdu seama ce anume iar apoi simţi cãtuşele reci prinzându-i braţele la spate. >>>>

Interviu cu Lucretia Berzintu din Israel – „La Festivalul Nopţile României în Yafo, ţara noastră a demonstrat că nu şi-a schimbat tradiţiile populare“

Octavian Curpas (Arizona) in dialog cu Lucretia Berzintu (Israel)

Daca ar fi sa poata da timpul inapoi, Lucretia Berzintu ar alege sa isi faca din jurnalism o profesie. A practicat toata viata gazetaria ca pe inca o pasiune, alaturi de fotografie si calatorii. Nu ii displace nimic in ziaristica si daca ar fi sa spuna ce o atrage cel mai mult, ar fi interviurile. Poarta intotdeauna cu ea aparatul de fotografiat si reportofonul… Pentru ca nu stie niciodata cand se iveste prilejul sa intalneasca oameni deosebiti. Iar cand sansa ii scoate in cale asemenea persoane, le propune imediat o discutie ad hoc.  De-a lungul timpului, Lucretia Berzintu a relatat printre altele, despre evenimentele revolutionare din Basarabia din perioada 1990 – 1991, dar si despre framantarile ce au marcat Chisinaul in aprilie anul acesta sau despre pregatirea Romaniei pentru intrarea in NATO. A purtat dialoguri pe diverse teme cu personalitati precum Ala Mandacanu, Presedinta Comunitatii Moldovenilor din Quebec, scriitorul Al. Mirodan, dramaturg, publicist, editor si directorul – proprietarul revistei lunare israeliene de limba romana ”Minimum”, Dumitru – Dorin Prunariu, primul si singurul cosmonaut roman din lume sau Eduard – Ovidiu Ohanesian, fost ziarist la Romania Libera, rapit in Irak. Lucretia Berzintu locuieste din 1997 in Israel, stat pe care l-a ales pentru ca aici are numerosi prieteni, evrei originari din Iasiul copilariei ei, ce s-au oferit sa o ajute. Israelul a surprins-o frumos, tara este minunata, iar faptul ca a calcat pe locurile mentionate in Biblie a emotionat-o in mod deosebit. In patria mama, i-au ramas o fiica maritata la Oradea, o nepotica si trei surori –  una la Botosani si doua la Bacau, plus alte rude si prieteni. Ea insasi afirma ca nu a parasit definitiv Romania, ci doar pana cand va sosi momentul ca si la noi sa se poata trai in coditii de normalitate. Lucretia Berzintu s-a nascut in judetul Bacau. >>>>

Rădoi Cosmin: „Poem de noapte“

Ochii-mi stau culcati,

In vazduhul rosu de vara.

Imi sunt sclavi induplecati,

Sa te priveasca par sa-mi ceara.

************

Si imi par sa nu-mi mai para,

Caci noaptea vine, de departe.

Si imi par sa planga ceara,

Peste gandurile desarte. >>>>

Revista de cultură FAMILIA şi Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea, anunţă lansarea romanului „DAVA“, de Raluca David

Revista de cultura FAMILIA si Muzeul Tarii Crisurilor din Oradea, anunta lansarea cu succes a romanului DAVA – roman fantasy ce reprezinta debutul tinerei oradence Raluca David. Autoarea este eleva in clasa a XII-a la Colegiul national “Emanuil Gojdu”. Evenimetul a avut loc in Cetatea Oradea si au participat peste 100 de invitati, oameni de cultura, iubitori de literatura si jurnalisti.

Ioan Moldovan, redactor-şef revista Familia: „Raluca David este încă adolescentă şi îşi trăieşte fanteziile imaginaţiei şi tot orizontul purităţilor vârstei cu bucuria şi entuziasmul unui suflet îndrăgostit de idealitate şi chemat de aventurile visului. Dar face această experienţă cu o seriozitate ce ne face să credem că scrisul acestei ore a vieţii sale nu este decât promisiunea unor experienţe mult mai adânci pentru care cucerirea acestei Dave aurorale în romanul de debut nu se arată decât începutul unei lungi serii de cuceriri literare.”

Raluca David:„Am ştiut întotdeauna că noi, cei de pe-aci, ne tragem din nişte zei bătrâni cu bărbile lungi, lungi, stufoase şi pline de poveşti. Pe la 15 ani am început să scormonesc în încâlceala de fire albe şi am scris un roman despre asta. Am clădit o cetate. Haideţi înăuntru!”

Romanul e disponibil în librăriile Diverta din ţară si pe www.dol.ro >>>>