~Cristina Bîndiu: „La ce-am trăit noi pe lumea asta? (Bădiţa Vasile)“

Motto: Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.

Lucian Blaga

– Bădiţă Vasile, nu mă lăsa aici, bădiţă Vasile! Vreau acasă la mama! Nu mă da la străin… Bădiţă Vasile !…. Bădiţă Vasile….

Plânsul fetiţei se suprapuse peste fluieratul trenului  într-o chemare dureroasă… Vasile tresări din somn leoarcă de sudoare, cu un geamăt adânc… Pe ferestrele largi, lumina cenuşie începea să se prelingă de-a lungul pereţilor…. Se ridică în capul oaselor cu greu şi–şi coborî, cu un geamăt, picioarele de pe marginea patului. La cei aproape 80 de ani nici picioarele şi nici restul  trupului nu-l mai ascultau ca în tinereţe. Patul scârţâi….bătrân şi el….

– Ce ai, măi omule, iar nu ai somn? Floarea se răsuci bodogănind cum făcea de obicei. Şi ea avea pe 70 de ani, dar nu-şi pierduse decât agerimea picioarelor. Limba îi rămăsese la fel de aprigă şi-l ţinea sub stăpânirea ei  de peste 50 de ani…Iar inima… parcă mai neînduplecată ca în tinereţe…

– Am visat-o iar pe soru-mea, Garafina… plângea Floareo, plângea şi se ruga de mine să n-o las la străin….Ce-o fi fost de capul meu să nu-mi fac milă de-un suflet de copil… Pe obrajii bătrânului se scurseră două lacrimi. Le şterse apăsat să nu le vadă femeia …

– Te-ai muiat şi tu la bătrâneţe, ce să-ţi spun! şfichiui bătrâna a dispreţ. Destul că molâu ai fost toată viaţa….Noroc de mine că  altfel….mureai de foame….Ce te mai caini acum….? De 50 de ani o fi şi moartă….măcar taci să nu te audă cineva….bată-te să te bată de nevolnic….

– Lasă, Floareo, nu mai blăstăma, că m-o bătut destul….lasă….nu vezi că suntem sânguri ca nişte cuci….mâine-poimâine murim….la ce-am trăit noi pe lumea asta, măi fimeie?    La ce?….

Riposta neaşteptată a omului ei o lăsă pe bătrână mută de uimire. Aşa ceva nu se mai întâmplase  în peste 50 de ani de când trăiau împreună. Îi plăcea, nu-i plăcea, Vasile punea capul în jos şi făcea cum zicea ea… aşa o fost tot timpul….Cum ai făcut, măi fată, de te-ascultă omul tău şi de-l trimiţi la moarte o întreba des mamă-sa…Doamne,iartă-mă, de zici că nu-i lucru curat la mijloc…ăi fi fost pe la vreo fărmăcătoare ceva….ai grijă fato, ai grijă…lucru necurat se întoarce când ţî-i lumea mai dragă….

Ce grijă, mamă, ce grijă?Ce lucru necurat?…. Las’ că nu i-am făcut nimic….. numa’ am ştiut cum să-l iau, n-am stat aşa ca tine, să-i rabd hachiţele….ce-ai fi vrut… să umblu bătută ca tine… atunci ar fi fost mai bine?

Floarea n-ar fi spus nici pe patul de moarte de femeia ciudată cu care se întâlnise la târg. O oprise fără nici un cuvânt şi-i scormonise ochii cu  nişte săgeţi verzi până începuse s-o ardă la inimă. Lasă-mă, mătuşă, că ţi-oi da de-o basma, numai lasă-mă! se rugase cu o fărâmă de glas, dar femeia continuase s-o privească cu ochii ei verzi secătuind-o de puteri. Nu te teme, măi copchilă, că nu ţ-am făcut nimica… Numai te-am cătat până în fundu sufletului… ţî-i drag tare, aşa-i? Ţî-i aşă de drag, că te-i pune cu tătă lumea numa ca să-l ai! Gre patimă pe tine! Dacă vrei să-ţ fie bine, ia-ţ lumea în cap şi pleacă unde-i vedea  cu ochii! Femeia plecă fără altă vorbă, iar Floarea rămase pe loc ca trăsnită. Umblase apoi vreo doi ani la rând pe la toate târgurile doar-doar s-a întâlni din nou cu femeia aceea. N-o mai găsise… până într-o seară de vară. Venise de la secerat şi se oprise la gârlă să se spele de praf şi soare. Când ieşi din apă aproape că se împiedică de ea….N-o cunoscuse la început…. Femeia îmbătrânise în doi ani cât altele în douăzeci….Părul alb îi ieşea pe ici acolo de sub basmaua prăfuită şi decolorată de soare, iar pe faţa încreţită se citea o tristeţe cumplită….

– Am venit, mai copchilă, ştiu că m-ai chemat. N-am vrut să vin… Lucrul la care te gândeşti tu e cu primejdie….mare primejdie….. Şi mare durere ai să aduci tu la casa omului pe care-l vrei….. Mai gândeşte-te….Nu e bine…..Ţ-am  zis că n-am vrut să vin…. Da puterea sub care stăm noi, tu şi eu, e mai mare decât ce vrem noi…. Amu du-te acasă…du-te…şi să te întorci când s-a lăsa noaptea bine…..să-mi aduci o bucată de mămăligă cu brânză…ca n-am mâncat de vro trei zile şi nu mai pot…..ş-o cană de apă rece…. Da să nu uiţi…ai să ai tot ce vrei pe lumea asta…. Omul pe care-l vrei…casă…avere … da grea plată ai să ai de dat…asta cere cap de om….

Floarea îşi strânse hainele pe ea şi o luă la fugă de parcă o alungau demonii din urmă. Întrase gâfâind în curte…. Şi se oprise direct în odaia cea bună… scoase  din ladă o basma nouă şi-o ascunse în sân… Din colţul dinspre răsărit Maica Domnului o privea cu ochi mustrători … Fata  se strânse o clipă în ea ca un arici, apoi se scutură îndârjită şi  o luă spre bucătărie să pregătească mâncarea pentru străină…

Spre apus, soarele părea că varsă lacrimi de sânge. Femeile, ieşite pe prispe, făceau cruci mari, rugându-se  pentru pază de necazuri şi boală…. Tot aşa apusese soarele şi când  venise războiul cel dintâi, bată-l Dumnezeu să-l bată, povesteau bătrânele…Nu era lucru curat… Aristiţa lu Petrea Tanasă văzu şi ea cerul roşu. O presimţire neagră îi pătrunse inima şi-o făcu să se rezeme de stâlpul cerdacului. Privi lung spre casa vecinilor care şedea neagră şi ameninţătoare la adăpostul nucului uriaş… Ehe…închipuiri de femeie…

– Mamă, mi-e frică, se ghemui lângă şorţul ei  o fetiţă de numai şase anişori. Garafina venise pe lume la vreo 18 ani după Vasile. Ruşinată, că de-acum trecuse de 40 de ani, era femeie bătrână, Aristiţa îşi ascunsese sarcina o vreme cum ştiuse mai bine de ochii femeilor din sat. Doamne, măi fimeie, – o dojenise omul ei când aflase – slabă de minte mai eşti! Cum să ascunzi un copil? Ce, un copil e-un sac de grâu să-l pui sub fânul din hambar? Un copil e binecuvântare la casa omului! Ce dacă suntem bătrâni? De gura femeilor nu mai poţi tu? Dacă e al nostru ce treabă au ele? Dacă aşa o vrut Dumnezeu, e bine… Să avem zile să-l creştem… Frumoasă ca un înger, cuminte şi veselă,  fetiţa le luminase casa…

Noaptea deveni din ce în ce mai neagră. Aristiţa îşi luă fetiţa în braţe şi-o strânse la piept pentru a o apăra, parcă, de presimţirile negre ce i se furişau adânc în suflet.

*

**

Vasile se spălă pe ochi şi ieşi afară. Se opri o clipă cu faţa la soarele ce tocmai răsărea şi-şi făcu două cruci mari, apoi  păşi cu paşi bătrâneşti spre grajdul plin cu vite. Urcă scara  şi hrăni  animalele.   Se simţea ca şi cum o piatră mare îl apăsa pe inimă…  Se aşeză pe podul cu fân…..Bădiţă Vasile! Bădiţă Vasile! Ţipetele soră-sii  Garafina  îi  năvăliră din nou în urechi… o văzu … pe scara trenului… aşa cum era în urmă cu peste 50 de ani, zbătându-se în mâna  slujnicei… Cucoana îi dăduse bani buni pe copilă…. Nu avea  copii, iar Garafina era frumoasă şi deşteaptă…. Era doar palidă, că fusese bolnavă mult timp… Zăcuse în spital la Fălticeni….Mamă-sa îl trimese s-o aducă acasă… da el primise poruncă mai aspră de la Floarea: dacă nu murise, copila trebuia pierdută, altfel ei nu mai făceau casă împreună…  Se întorsese fără ea … Când auzise că fetiţa ei nu mai era de găsit, mamă-sa căzu la pat… Se stinse într-o săptămână… tată-su o urmase şi el în săptămâna următoare….  De supărare…..Numai bună-sa, Mădălina, îl simţi  vinovat… După înmormântarea celor doi, îşi strânse lucrurile într-o legătură şi plecă fără să spună unde, fără să-şi ia rămas bun…. Îl privise numai în ochi, adânc, şi scuipă  cuvântul ce avea să-l ardă mult timp de atunci în acolo: Iudă!

Rămăseseră singuri stăpâni pe toată averea….  Şi le-o mers bine…. Au avut de toate, şi-au făcut casă mare, au mai cumpărat pământuri, vite….. Numa copii n-au avut… Floarea lepădase  doi prunci morţi la şapte luni….. Apoi…venise războiul ăl mare…. Vasile se întoarse din război bolnav pe dinăuntru…. Se depărtară unul de altul… Trăiau împreună în aceeaşi casă, mâncau la aceeaşi masă, ieşeau împreună la nunţi, la muncă, la biserică, dar sufletele lor erau străine.

Vasile se simţea obosit…  Viaţa pe care o trăise i se părea acum, la cei aproape optzeci de ani, searbădă şi pustie… Pământ, vite, avere… toate păreau acum atât de… fără rost…. pline de o zădărnicie pe care doar acum o vedea…. Bătrânul închise ochii încercând  să cheme amintirile  din vremea fericită a copilăriei… trecuse aşa de mult timp de când nu mai ştia cum este  să fii fericit….

Scara  scârţâi uşor sub paşii cuiva… O fi Floarea, vine după mine să mă cheme la masă… Nu era Floarea. Femeia din faţa lui era străină…Numai ochii mari şi albaştri îi aminteau de copila ce-i bântuia somnul, pe care-o vânduse ca pe o vită la târg…. Nu se putea să fie ea!

Eu sunt, bădiţă Vasile, Garafina. Văd că mă cunoşti… Am venit să-ţi spun că te-am iertat…te-am iertat de mult… după ce-am mai trecut prin viaţă şi am înţeles că asta o fost să fie soarta mea… N-am înţeles de ce… dar căile Domnului nu le putem cunoaşte noi… Poate cucoana avea mai mare nevoie de mine decât voi… Şi cred că viaţa mea o fost mai bună decât a ta… Eu n-o trebuit să trăiesc cu vina pe inimă… Şi încă atâţia ani…

Femeia se apropie şi-l sărută apăsat pe tâmplă. Gura ei era rece.  Bătrânul simţi un fior de gheaţă coborând dinspre tâmplă spre inima care se sgârci  cuprinsă de răceală.  Durerea îl făcu să ducă mâna la piept. Dar piatra de pe inimă i se ridică aproape imediat, iar el îi zâmbi fericit – pentru prima dată după mulţi ani – femeii …. Oare când plecase? Şi pe unde? De ce n-o văzuse?

După vreun ceas Floarea ieşi să-l caute… Niciodată nu mai zăbovise omul ei atât de mult pe la treburi…. Îl strigă … Nu-i răspunse nimeni…. Îl găsi, într-un târziu, în podul cu fân… Parcă dormea şi zâmbea, aşa cum nu-l mai văzuse de ani buni… Înţelegerea coborî în ea  la fel de brusc ca  o noapte de iarnă…

– Vasileeee! De ce m-ai lăsat sângură!

Strigătului  îi răspunse doar liniştea…

CRISTINA BÎNDIU