Aurica Stan: „Hoinărind prin oraş cu o carte“

Nu stau într-un oraş medieval, de tipul Sibiului sau al Sighişoarei, nici într-o metropolă poluată ca Bucureştiul. Undeva, în nordul ţării, în Bucovina, e şi vatra mea. A Dornei, mai exact. Vorbesc aşadar de Vatra Dornei City.

Cel mai plăcut loc pentru o lectură cred că rămâne foişorul din parc. Aici am răsfoit ,,Molly Flanders” pe la 15 ani, pentru că acasă mi-era teamă să nu mă prindă mama. Apoi, în ultimul an de liceu, printre cărţile de comentarii pentru bacalaureat, citeam cu prietenele (pe roluri, se înţelege) pasaje din ,,Incantaţia dragostei”. Râdeam uneori atât de mult încât am băgat în sperieţi şi bietele veveriţe!

Iarna, la Cabana Schiorilor, cu prietenii la un vin fiert, în inima pârtiei de schi, citeam din Cioran. Si nu doar gândurile erau in amurg, ci si noi toţi, în faţă cu pahare de vin fiert cu scorţişoară. E un loc special, o babilonie boemă, unde auzi italiană, engleză, germană. O maşină de scris veche e aşezată în colţ pe o etajeră antică din lemn. Îmi plac mult şi celelalte exponate: un fier cu cărbuni, două oale de lut umplute cu ouă încondeiate, ceasul din lemn…Hmm, a fost tare frumos! Mă delectam cu pesimismul lui Cioran pentru că nu ştiu să schiez…Ruşine să-mi fie!

Pentru teze mergeam mereu în incinta…Catedralei Catolice, aflată în imediata apropiere a liceului. Printre un acatist pentru Sfântul Anton şi altul către Sfântul Spiridon, repetam cu voce tremurandă: fui, fuisti, fuit, fuimus, fuistis, fuerunt. >>>>

Cristian Lisandru: Proză foarte scurtă

LĂUTARUL…

Mi-a plâns la ureche un bătrân lăutar, sătul de nopţi prefăcute în zi, de muzică şi de toţi mesenii lumii în faţa cărora a stat cu vioara într-o mână şi cu dor de singurătate în cealaltă. L-am rugat să îmi cânte „Vânzătoare de plăceri” şi, după ce i-am oferit o sută de mii, mi-a declarat slăbindu-şi nodul de la cravată că toată viaţa a vândut cui a vrut să asculte filozofie pe note muzicale. În jurul nostru, doi ospătari urcau scaunele pe mese, dând de înţeles că şi petrecerile de pomină se termină la un moment dat, iar bătrânul lăutar, mângâind vioara lui veche, mi-a fredonat „Să-mi cânţi cobzar” şi m-a petrecut până la uşă îngânând „Du-mă acasă, măi tramvai”… Am plecat împleticindu-mă, poate pentru că vinul fusese prea bun şi cursese repede, dar mai degrabă pentru că mă cuprinsese o beţie de viaţă şi am dorit să fiu mahmur în drumul spre casă. Bătrânul lăutar a rămas ca o stană de piatră în uşa cârciumii, făcându-mi semn către vioară şi salutându-mă cu o plecăciune până la pământ. „Domnule”, mi-a strigat, „toţi au plecat de lângă mine pe trei cărări, iar eu nu m-am îmbătat decât cu bucuria din sufletul lor”… Se retrăgea noaptea cu paşi catifelaţi şi o nouă zi arunca asupra cartierului zvon de nelinişti. M-am uitat încă o dată în urmă şi l-am văzut pe lăutarul fără nume aşezat pe treptele locantei, depunând cu gesturi aproape tandre vioara veche în cutie. M-am gândit în acel moment că nu-ţi trebuie Stradivarius pentru a picura dorul din stoarcerea corzilor şi am început o nouă zi cu zâmbetul pe buze… Mahmur de viaţă… >>>>

Valentina Becart: „Cu braţe pline de muguri…“

CUM PLÂNGE CERUL ÎN NOROI…

Mă fulgeră tăcerile în gânduri

şi ochi-mi scapără-ntrebări

cum să opresc furtuna

născută între noi

din nepăsarea clipei?

… priveşte cerul nostru

– cum plânge în noroi –

din rănile durerii

curg ploile tăcerii

ca un potop de vorbe…

Mă biciuiesc cuvintele în gânduri

şi nu pot să opresc furtuna

ce-mi sapă-n ochii goi

o mare de tăceri… >>>>

Mahmoud Djamal: „Albe şi Reci“

ALBE & RECI
1-
mesele sunt rotunde domnilor
mesele sunt rotunde

străzile s-au plictisit de culoarea lor

neagră
porţile încă-i mai latră pe trecători
încă-i mai latră
iar zidurile sunt atât de ocupate de umbrele lor încât

sufletele şi-au pierdut răbdarea
aşteptând în trupuri şi-n văzduh

2-
în caiete
am poeme şi cifre

în trup sânge şi femei

azi

nu voi mai pomeni

nici de patrie
nici de Dumnezeu

nimic despre mine
azi
voi face dragoste cu alaska doar
şi mă voi spăla cu lacrimile ei

albe & reci
ridicându-mă deasupra lumii
precum un avion de război
imens

cât o inimă de câine >>>>

Cristina Bîndiu: „La ce-am trăit noi pe lumea asta? (Bădiţa Vasile)“

Motto: Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.

Lucian Blaga

– Bădiţă Vasile, nu mă lăsa aici, bădiţă Vasile! Vreau acasă la mama! Nu mă da la străin… Bădiţă Vasile !…. Bădiţă Vasile….

Plânsul fetiţei se suprapuse peste fluieratul trenului  într-o chemare dureroasă… Vasile tresări din somn leoarcă de sudoare, cu un geamăt adânc… Pe ferestrele largi, lumina cenuşie începea să se prelingă de-a lungul pereţilor…. Se ridică în capul oaselor cu greu şi–şi coborî, cu un geamăt, picioarele de pe marginea patului. La cei aproape 80 de ani nici picioarele şi nici restul  trupului nu-l mai ascultau ca în tinereţe. Patul scârţâi….bătrân şi el….

– Ce ai, măi omule, iar nu ai somn? Floarea se răsuci bodogănind cum făcea de obicei. Şi ea avea pe 70 de ani, dar nu-şi pierduse decât agerimea picioarelor. Limba îi rămăsese la fel de aprigă şi-l ţinea sub stăpânirea ei  de peste 50 de ani…Iar inima… parcă mai neînduplecată ca în tinereţe…

– Am visat-o iar pe soru-mea, Garafina… plângea Floareo, plângea şi se ruga de mine să n-o las la străin….Ce-o fi fost de capul meu să nu-mi fac milă de-un suflet de copil… Pe obrajii bătrânului se scurseră două lacrimi. Le şterse apăsat să nu le vadă femeia … >>>>

Aurica Stan: „Zaţul de mac pierdut în dans uitat“

,,În vis ningea cu pas uşor, te aşterneai pe nea / Şi nu eram săraci ,
în trup purtam cărări de maci”*

Tălmăcirea poeziei nu durat prea mult. O zăbavă care m-a ajutat să mă ajut eu pe mine însămi. Nu o să intru în teorii literare şi în clişee îngurgitate de aceia care trăiesc prin scheme sau în forme goale (funcţia catartică a literaturii etc.). Noi, fiinţele, suntem poveşti. Eu aşa cred: fiecare cu discursul lui, mai complicat sau redus la dimensiunile unei nuvele de duzină. Din păcate, unii nu au reuşit să adune mai mult decât datele răzleţe ale vreunei schiţe. Cu replici scurte, repetate şi fără de temei.

Mă întreb: de ce nu ar avea şi o poezie o dezlegare a ei?
O să vă deschid filele din povestea unei Ilene Cosânzene sau a unei domniţe, ai cărei dinţişori de lapte sunt plini de seminţe de mac. Genunchii scrijeliţi, plini de pământ, îi dau o savoare aparte! Pe rochiţa cu buline roz, al cărei guler nu prea se zăreşte din cauza zulufilor rebeli şi încâlciţi (şi acum, cam tot la fel au rămas), se pot observa urme de zahăr vanilat. Pe atunci domniţa nu era adepta aspartamului. Îşi trece mânuţa dolofană (marcată de cinci gropiţe în dreptul fiecărui deget de chibrit) prin părul des pentru a se asigura că nu pierduse pe cărare mănunchiul de culoarea unui foc de hârtie creponată.

Cred că Zaţul de mac pierdut în dans uitat e capătul acestei poveşti. Şi, credeţi-mă, vă spun cu inima pe inimă (bate cam tare, o fi efectul noilor pastile de slăbit?), nu întotdeauna sfârşitul unui basm e fericit. Sper şi vreau să pot crede că m-am înşelat… >>>>

Oana Oţelea: „Coridorul“

Trenul coboară încet…apoi urcă un mic deal…şi iar coboară…urcă şi coboară, coboară şi urcă… şi totul se repetă ca şi cum nimic important s-ar întâmpla. Sunt acţiuni obişnuite…simple şi chiar fără sens, şi totuşi… trenul urcă şi coboară, iar câteodată merge drept şi numai micile zgâlţâiri îi fac pe pasageri să îşi amintească că sunt într-un tren şi nu la ei acasă, în dulcele şi căldurosul pat.

Offf, trenul astă…mă face să mă simt aşa ciudat…şi totuşi…poate nu e el de vină…poate totul e doar în mintea mea…Iar cartea asta îmi dă o stare… Citesc „Portretul lui Dorian Grey” de Oscar Wilde…felul în care a ajuns această persoană, aproape că trăieşte portretul în locul lui…parcă viaţa nu mai e a lui, i-a fost furată pur şi simplu atunci, în acea clipă… „Cât e de trist!Voi îmbătrâni şi voi deveni îngrozitor şi oribil. Dar tabloul acesta va rămâne veşnic tânăr. Nu va fi niciodată mai bătrân decât această zi de iunie…ce bine dacă lucrurile ar fi stat invers! Dacă aş fi fost eu cel care să rămână veşnic tânăr şi tabloul să îmbătrânească!” şi poate că asta ar însemna să renunţăm la ceea ce înseamnă viaţă, la a trăi… Totul ar dispărea…

Iar trenul încetineşte uşor uşor, ca şi cum s-ar apropia de vreo gară şi ar fi obligat să oprească pentru a mai lua câteva persoane nerăbdătoare să ajungă în locurile mult dorite sau nu. Totuşi nu se vede nici o gară… dar trenul încetineşte…  >>>>

Tania Ramon: „Albastrul voroneţ şi albul lunii martie“

Am sufletul albastru voroneţ.
Însă lichid, icoana se strecoară
din gândul ce mă poartă, călăreţ,

din dorul ce mă urcă sau coboară
pe-o flacără în iadul certăreţ,
căci visu-mi cu altă linişte se-nsoară,

şi, doar a mea, tânjind albul făpturii,
`n altarul gol, îngenunchează şúga.
Nu îi ţin piept, mi-e siluită fuga
şi tulburat e-ntregul cer al gurii.

Consoanele răzleţe sunt doar sluga
tăcerilor de plumb dar ştiu că urii
îi sunt de-ajuns. Doar ochii tăi, azúrii,
şi albul lunii martie îmi sunt ruga. >>>>

Robert Marius Dincă: „Îngeri“ (fragment roman)

………Nea Jean era „şerif” întro comună pierdută pe hartă. Adică şef de post. Era o slujbă bună, căci singura treabă pe care o făcea, era să joace cărţi cu ajutorul lui, celălalt „apărător” al legii. Necazuri existau, ca peste tot de altfel, chestia era să ştii cum să le ocoleşti. Dacă aveai o bască albastră cocoţată în vârful capului, nu însemna că erai mânz de prăsilă. Închisese şi nea Jean ochii de atâta ori, încât, câteodată, avea impresia că doarme din picioare. Problema era că şi ochii ăştia închişi de prea multe ori, începeau să doară până la urmă.

Cu o săptămână în urmă, fostul lui coleg George, un copil, că nici douăzeci şi doi de ani împliniţi nu avea, îşi pusese capăt zilelor aruncându-se cu capul înainte întro fântână secată. Îl treziseră din moţăiala lui de după amiază, să-i spună că e acolo jos şi încă mai dă din picioare, dar nu ştiau cum să-l scoată, că poate reuşeau să-l salveze, că poate… Că poate, da… Poate în filme. Îl scoseseră de scos dar Georgică arăta de parcă intrase la apă. Îl înmormântaseră creştineşte,  spunându-şi unul altuia că fusese un accident, „a alunecat şi a căzut domne’, ce vrei, se mai întâmplă!…”

Mda… Fusese un băiat bun şi lumea era rea şi vorbea că se aruncase din cauza Miţei, că ea îşi făcea de cap cu altul şi că George aflase şi… Şi din cauza asta, era gata-gata să se omoare şi fata că înghiţise un pumn de pastile, dar avusese noroc că o descoperiseră la vreme şi o repeziseră la spital. >>>>

Ana-Maria Rau-Avram: Poezii noi

TRISTEŢE
Un glas de înger de-ar deveni şoapta mea,

Iar marea-n lacrimi de s-ar transforma,

Şi norii grei de-ar fi să glăsuiască,

Tumultului rotund să povestească

Tristeţea mea !

În astă lume crudă, de păcate plină,

Unde nimic şi nimeni, oful nu-ţi alină,

Dragostea pură este cea care învinge

Durerea-adâncă ce te face-a plânge

Iubirea juvenilă !

Din ochii-mi trişti se scurg lacrimi amare,

Cu mintea-mi răvăşită contemplez în zare,

Şi soarta-mi este scrisă. Fără pată.

Şi-atunci se-ntreabă inima-mi îndurerată:

Ce e dragostea oare ?

E oare purul înger fără de păcat ?

E poate… însăşi demonul cel necurat !

E oare trandafirul roşu-purpuriu ?

Sau poate… nu, eu nu mai ştiu

Ce poate fi ! Un spin adânc şi-nsângerat ?

Sau visul minunat… >>>>