~Elena Stan: „Leneşa“

Într-un sat binecuvântat de Dumnezeu locuia o familie de oameni săraci şi leneşi. Casa o moşteniseră din moşi strămoşi, avea peste o sută de ani şi era printre cele mai mici din câte s-au văzut vreodată! Cinci suflete trăiau în aceeaşi cameră, dormind în două paturi de lemn. Luau cina la o masă mică, hainele şi le agăţau în cuiele bătute în perete, iar singura mobilă din odaie era o sobă cu plită. Pe jos călcau pe pământul gol. În spate aveau o cămară, în care depozitau vasele, căci de provizii, nu putea fi vorba! Locuinţa era aşezată pe un deal, deasupra drumului. Traversai strada şi dădeai de râul care curgea neobosit tocmai din munte. Pe malul celălalt, pădurile se întindeau din belşug, iar pajiştile erau imense. Prin hărnicie, toţi săracii îşi procurau hrana cu efort. Bătrânele creşteau capre cu lapte, iar când le duceau la păscut se întorceau cu măcriş, păpădie şi bănişor, din care făceau salată. Vara conservau ciuperci, adunau plante medicinale, făceau dulceaţă din fructe de pădure. Creşteau porci, iar mâncarea pentru iarnă, era asigurată. Se putea aduce şi lemne de foc din pădure sau de pe prundul gârlei, pentru ca iernile să pară mai dulci. Ei nu aveau nici curte, nici gard, urcai dealul şi aveai în faţă căsuţa aceea mică, lângă care nu a crescut vreodată o vietate. Ba aveau ceva în faţa casei. O piatră imensă pe care stăteau copiii şi priveau în gol, admirau peisajul. Vara, tatăl se ducea cu vacile satului şi cu caprele, mulgea pe ascuns de la fiecare câte puţin, să le facă rost de hrană. Bătrâna aducea lemne din pădure, dar pe ei nu-i punea la nimic, ei stăteau pe piatră, uitându-se la oamenii care trec cu furci, greble sau sape în spinare. Fata cea mică, Eleonora, era o frumuseţe. Avea faţa rotundă, buzele roşii, ca de păpuşă, bucle blonde şi ochi albaştrii, incredibil de albaştrii. Dacă ceilalţi copii mai aduceau apă din râu sau mai mergeau la pădure după lemne, ei i se spunea:

– Eşti atât de frumoasă, încât ai să te măriţi cu un băiat bogat şi nu te va pune să faci nimic!

Iernile, tatăl prindea vrăbii cu ligheanul, le sucea gâtul şi le prăjea în tigaie sau le punea pe jar. Erau slabi, iar stomacurile li se micşoraseră. Eleonora creştea greşit. În loc să se ducă la muncă, să-şi cumpere rochii, să aducă hrană în casă, se gătea în oglindă, apoi se aşeza pe bolovan, aşteptându-l pe Făt-Frumos. Dacă îşi uneau braţele, cinci oameni ar fi reuşit să iasă din sărăcie, dar munca era prea umilitoare pentru ei, ba au luat toate obiceiurile proaste de la adulţi: de pildă, băieţii au început să fumeze, Eleonora a prins drag de rujuri, parfumuri şi coafuri sofisticate, deşi nu avea bani de-o pâine. În curând, frumuseţea ei a fost remarcată, aşa cum i-au prezis părinţii. A găsit un băiat gospodar, dintr-un sat de la munte care a venit să o peţească. Nu era cum şi-au imaginat ei de bogat, dar având în vedere faima lor, le făcea o favoare, luându-le fata de nevastă. El avea cai şi lucra la lemne în pădure, ea nu ştia să facă nimic şi nici nu dorea să înveţe. Când se întorcea de la muncă obosit, Eleonora îl aştepta pe canapeaua de la poarta. Bărbatul supărat a adus-o inapoi acasă la ea, dar mama a consolat-o:

– Nu făcea de tine! La cât eşti de frumoasă, meriţi să fii cucoană mare!

Anii au trecut. Mulţi băieţii au plăcut-o, au luat-o de nevastă, dar au adus-o înapoi. Nu ştia să facă nici mămăligă, nici curăţenie, nu spăla nici vasele! A murit şi tatăl ei, astfel că au pierdut vrăbiile fripte şi laptele pe care îl mulgea pe furiş de la vacile de care avea grijă. Traian, fratele Eleonorei muncea pe toane. În curând a paralizat şi mama lor. Stătea la pat şi nu mai putea să care lemne sau să le facă mâncare. Oamenii miloşi din sat au alergat ca să primească o pensie de handicapat, dar proprii ei copiii o băteau, luându-i banii pe rând: Traian îi cheltuia pe ţigări şi băutură, Eleonora pe rujuri, în saloanele de coafură şi prin baruri. Nu avea ce mânca, dar se vopsea şi se coafa mereu! Sătenii îi duceau bătrânei mâncare de milă, ea împărţea cu toţi. Anii treceau. Eleonora stătea prin baruri, gândindu-se că va găsi aici un prinţ bogat, dar ca să îşi bată joc de ea, patronii localului i-au pus droguri în băutură, iar ea a înnebunit. A fost internată la spital, dar fugea şi venea tot acasă, se aşeza pe bolovan, privea în gol, îşi bătea mama să-i dea pensia. Îndurerată, bătrâna i-a spus într-o zi:

– Ar fi cazul să te iei de treabă! Începi să îmbătrâneşti şi dacă nu ai găsit până acum un prinţ, slabe speranţe de-aici înainte!

Dar ea nu dorea să audă. În curând şi mama a murit. Traian se ducea prin sat la praşilă şi la fân, iar la sfârşitul zilei de muncă cerea mâncare şi pentru ea! Cartonul de pe casă era răscopt de vreme, iar ploaia a început să intre peste ei. El a reparat acoperişul, a primit un porc de pomană, s-a gândit să-şi cumpere găini, să se gospodărească. Eleonora nu dădea semne că vrea să-l ajute. Traian se întorcea obosit de la muncă, îi punea mâncarea pe masă şi se ducea la găleata cu apă să ia o cană, că îi era sete.

– Dacă ţi-e sete, să-ţi aduci din gârlă. Eu mă duc cu cana, să ştii. De ce să aduc o găleată, să bei şi tu?

– Pentru că şi eu îţi aduc mâncare, îi spunea el nemulţumit.

– Ar trebui să fii mândru că ai o soră atât de frumoasă! îl certa ea.

– Frumuseţea ta nu ţine de foame! Îmbătrâneşti şi se duce frumuseţea. Hai la muncă cu mine, să avem ce mânca!

S-a supărat atât de tare de ceea ce i-a spus, încât a doua zi după ce a plecat a spart geamurile, a tăiat cu toporul patul în care dormea el şi s-a hotărât să omoare porcul. L-au anunţat vecinii şi a venit la timp să-şi salveze animalul. A reparat casa, realizând că nu va avea un sprijin în ea niciodată. De ciudă şi-a vândut porcul pe băutură. Mai târziu, a găsit un loc la azil unde avea mâncarea şi căldura asigurate.

Eleonora a rămas singură în căsuţa de pe deal. Lenea şi gândul că îşi poate rezolva toate problemele cu frumuseţea îi luaseră minţile, cu toate că nu mai era nici tânără, nici prea frumoasă. Rătăcea pe drumuri, fără să ştie unde anume, tot ce spunea era:

– Mă duc să mă coafez şi să mă vopsesc, nu stau eu aşa.

Femeile din sat veneau să o ia la plivit sau la strâns de fân, dar ea le răspundea:

– Când m-aţi văzut pe mine să fac aşa ceva?

Pe arşiţa mare, ea stătea pe piatra din faţa casei, la umbră, părând că râde de cei care muncesc ca fraierii. Dar la un moment dat a început să se schimbe. Dintr-o dată părea îmbătrânită fără vreme. Deşi era cald, purta un cojoc, iar pe cap avea o căciulă de lână. Abia mergea pe drum, se oprea des, obosea. Era toamnă. Soarele ardea cu îngăduinţă, permiţându-le oamenilor să mai care lemne pentru nopţile geroase, să adune fructele din livadă şi să scoată cartofii din grădini. Încă nu era târziu, peste drum de casă, lemne aduse de apele învolburate putrezeau. Ar fi putut să îşi facă provizii serioase, dacă ar fi cărat două lemne pe zi. Dar îndurarea divină nu ţine o veşnicie.

Pe negândite, soarele s-a ascuns în nori, vântul a început să scoată ghearele ca o fiară, zăpada a acoperit totul. Eleonorei îi era atât de foame, încât a pornit din poartă în poartă să ceară de mâncare. Unii o goneau, spunându-i:

– Când te-am chemat la plivit, ai spus că nu te umileşti să faci aşa ceva! Vezi? Noi ne-am umilit, de aceea avem beciul plin!

– Vă rog, daţi-mi ceva pe datorie, că la vară vin la muncă să vă plătesc totul!

S-au găsit şi suflete miloase care îi puneau lapte în sticle, pâine şi brânză în pachete, fără să-i reproşeze nimic. Crivăţul urla nebun, iar de pe coşul ei nu ieşea fum. Nu avea un băţ să-şi facă focul. Zăpada era aproape cât casa, iar de la ea nu se vedea nicio urmă. Bătrânii făcuseră pârtie până la stradă, din orice gospodărie se putea ieşi şi intra, fără ca neaua să-ți intre în ghete, la fereastra casei de pe deal apăruseră imenşi crini de gheaţă.

– Cum o fi stând fără foc şi fără o pâine pe gerul acesta?

– Cum stăteau după ce a murit bătrâna, înveliţi, îmbrăcaţi cu cojoace şi mănuşi în mâini. De ani de zile au stat fără foc!

Acum totul era prea ciudat. Parcă şi casa era îndurerată, dând senzaţia că între pereţii ei s-a consumat o mare nenorocire. Rămăsese pustie, fără pârtie şi fum gros, ieşind pe coş, ca alte locuinţe răsfăţate. O rudă îndepărtată s-a dus să vadă ce face Eleonora, cum înfruntă iarna cu stomacul gol. A înotat în zăpadă până la colţul casei şi a strigat. Nu a primit nici un răspuns. S-a scuturat de omăt în tindă, apoi a împins zăvorul cu putere şi a intrat. Eleonora stătea întinsă pe pat, cu o mână pe burtă, cu cealaltă la cap, faţa îi era mumificată, ochii îi căzuseră în orbite… Murise singură de o săptămână şi a fost arsă la crematoriu, fiindcă nu a avut cine să o îngroape creştineşte. Oricât de frumoasă a fost cândva, a murit cu zile, crezând prea mult în darul oferit de Dumnezeu, refuzând să muncească!

Din păcate, întâmplarea este reală şi am scris-o pentru ca nimeni să nu mai moară de frig şi de foame, aşteptând ca oamenii din jur să le ofere totul pe tavă, în schimbul frumuseţii lor, atât de trecătoare! Mai bine că nu am văzut-o când au aşezat-o în sacul negru de plastic. Mi-a rămas imaginea ochilor ei incredibil de albaştrii şi buclele blonde sau roşcate, după tendinţele modei, care îi încadrau faţa rotundă şi albă!

ELENA STAN