Valentina Becart: „Tăceri însângerate“

…dupa ce am cunoscut desertul,sahara versificarilor…
plina de rani – incerc sa „escaladez” zidurile Cetatii !

Din strigătul singurătăţii –
aş putea să’nalţ o piramidă.
De ce să spulbere vântul
nisipul inimii mele?

Deşertul e plin de „fantome” –
ce mai cred în „ape salvatoare”.
Sunetul nisipului e cânt de sirenă,
ce-nfioară pustiul,
în care rănile au înflorit…

Din chinul durerii –
aş putea ridica un „zid chinezesc”!
Ştiu bine că violenţa luminii
nu mă va ajunge.
La umbra ruinii
înfrângerea poate fi savurată,
cu voluptatea cu care erupe un vulcan.

Lava fierbinte va pecetlui
pentru totdeauna –
buzele-mi însângerate de tăceri.
Cine mai poate aduna singurătatea
din cenuşa cuvintelor
purtate de vânt
ca pe’un cânt
de sirenă?

Ars de frământări în pulberea solară…

De-a pururi surghiunit în pustiu,
Mânat pe drumuri mereu necunoscute,
Nemărginita-ţi durere doar ochii de vultur o ştiu…
Poet pribeag – însetat căutător al apei neîncepute!Te-or osândi la moarte prin uitare,
Savanţi cu suflet sterp… şi ochi păgâni –
Cum ochiul iernii îngheaţă-ntr-o suflare,
Şi-un fir de iarbă… de care te anini!Fugar de lume, păcate şi blesteme,
Ars de frământări în pulberea solară,
Vor sta pe-aproape corbii… şi-ntr-o vreme –
Când ostenit ţi-e pasul în nisipuri mişcătoare –
Durerea sfâşia-va-ţi, iar zorii sângerii or să apară…
Pustiul, osândit în veci să fie… la-nsetare!

De-mi vei cere…

De-mi vei cere…
să mă dezbrac de trupul meu de lut –
să părăsesc al lumii
vechi tumult
şi, ca flacără sublimă,
să transced în absolut –
voi face-o!…şi voi îmbrăţişa o taină,
unde cuvintele
n-au loc…
ci doar tăcerea,
nemărginirile albastre,
şi inimile noastre…
atât!De-mi vei cere…
mă voi descătuşa de patimi,
de umbra grea a nopţii
păgânul cânt al sorţii,
şi-n urmă voi lăsa dureri
ce temniţă mi-au fost ca până – ieri –
dar… trebuie să-mi ceri!

Doar un cântec de aur –

Ciocârlia îşi poartă cântul…

cât mai aproape de zările albastre.

Soarele o’mbracă în straie de aur –

şi fredonând uşor…

zâmbeşte câmpiilor înverzite.

Visele’mplinite legănate-s

de vântul serii.

Doar un cântec de aur –

şi zorii…

Ne vor surâde fericiţi la ferestre.

Extatic arzând în magica îmbrăţişare

C-o singură privire

am scrutat zările.

Apoi,cu mâna stângă – încrezătoare –

am ferit din cale munţii,

iar cu mâna dreaptă – gingaş,

am strâns la piept – verdele pădurii.

Şi-apoi – în zbor lin –m-am avântat,

pe cele mai înalte culmi de vis.

Doamne! Cât de sus!

Da!

Ce-a fost mai greu am izbăvit –

Dar cât de greu m-apasă…gândul nerostit!

Pare de ne-nţeles – şi parcă-ţi văd

ochii mari întrebători…

Dar cine poate şti – taina cântului – unei viori?!

Port în suflet cea mai grea povară,

Nemărturisita-mi iubire –

Suferinţă atât de dulce şi-atât de amară!

Şi ca un refren – cântu-i sfios –

Aprinde-o flacără în trista-mi privire…

„Nici o furtună nu-mi poate sta în drum!”

Şi-aprigei dorinţi – stavilă să-i pun?

Nicicum?!

Tremurând,mi-am adunat în „albie dorinţa „

şi te-am privit!

Inima-ţi visătoare – ocean de iubire –

Şi-a deschis adâncu-i tăinuit.

Sufletul meu – căutându-te –

Însetat a băut din izvoarele tale.

O,Zei! Niciodată n-aţi văzut

Două culori amestecându-se dureros…

Ca două flăcări de mătase –

Extatic arzând – în magica îmbrăţişare!

Dezlănţuire tumultoasă,

Prinsă-n vrăji crepusculare.

Nimic nu pare de ne-nteles…

Când două inimi – devin un singur trup de vioară –

Strunind furtunos…acelaşi cântec al inimii…

Sfântă comoară! Sluga

Mi-am dezbrăcat hainele

ce-aveau …dureros impregnat

izul nociv al robiei –

şi le-am zvârlit – pe ţărmul vieţii –

pregătindu-mă să trec dincolo

gol,goluţ…

fără amintiri,fără regrete.

Timpul – ca o slugă credincioasă –

m-a urmat îndeaproape.

Venea cu capul plecat,cu paşi uşori,

ca şi cum ar fi murmurat

o rugăciune.

I-am căutat privirea. Zadarnic!

…Aş fi vrut să-i strig

şi să-i arunc fără milă în obraz…

tot ce n-am putut intr-o viaţă,

de teamă …

să nu mă părăsească –

Am coborât în valuri…

dar mai întâi,am ridicat braţele spre cer,

ca pentru o – ultimă rugă supremă –

Şi,călătorind spre celălalt tărâm…

sufletu-mi se bucura ca un copil:

“Am reuşit să păcălesc …timpul!”

…Ca o slugă netoată mă va aştepta…

dar eu – in adânc voi înnopta –

pentru vecie…

să-i spună cineva…

să ştie!

Viscol ancestral

Amurguri cuprinse de febră –
Ard, pe fruntea-mi de vremuri albită…
Surâsul unei clipe mai pâlpâie sub pleoapă.
Sunt amintiri ce-n flăcări tăinuite
se destramă…Şi-mi pare…
C-aud temutul „viscol ancestral“ –
Şoptind ceva… cu glasu-i nins –
Şi mă cuprinde-o albă teamă!
Nu! A fost doar o pală de gând –
Cuprins de febră, de zbucium, de plâns…Amurgul. răsfrânt pe fruntea-mi
ca de ceară…
Mă leagăna-n veşmântu-i
trandafiriu de „seară“ –
Îmbrăţişaţi vom adormi curând…O, frunte!
Noian de gânduri ninse! –
În liniştea odăii,
Îngenunchiate, clipele suspină…
În faţa candelei aprinse!
Şi-o rugăciune, pare-se…
Cu ochii plânşi… îngână!