~Aldea Marius Ştefan: „Poieme teatrale“

iona îl aşteaptă pe godot

– poieme teatrale–

personajele: – iona(eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele);

– godot(eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele)

Într-un om se găsesc o infinitate de iona, deci o infinitate de godoţi…

noapte bună

e timpul să te culci, auzi tu, renunţă la plămâni, respir eu în locul tău… când închizi ochii… să ştii că eu m-am ascuns, scuipă-mi umbra să nu mi-o deochi;

cunosc nişte pastile care se dau de mult la mine, au un nume tâmpit, dar… cel puţin la noapte nu o să mai fac pipi în pat, haideţi copii să ne jucăm cu focul, să ardem câteva poezii

pinocchio dansează cu un topor iar geppetto lăcrimează rumeguş

hai, e timpul să te culci, stelele apar pe gura ta ca bubele dulci, dă-mi mie plămânul tău, al meu are o mică defecţiune

iar a căzut cineva de la etaj, ia repede aparatul, fotografiază-mi umărul, apoi dormi, dormi, dimineaţă te vei tăia în mine ca într-un schelet, nu pune ceasul să sune, de mâine inima mea e pe post de cocoş… hai, trebuie să fii odihnită, dormi, ochii se ţin închişi.

punct

tavanul are dreptul să cadă pe mine în timp ce dorm, are tot dreptul, dar are şi stângul, are şi stângul… eu am tot dreptul să mor când tavanul cade pe mine, dar eu am şi tot dreptul să nu mor, de asemenea eu am şi stângul să mor sau să nu mor cand tavanul cade pe mine… asta depinde de mine, de starea mea…. şi nu de a ta.

podeaua are dreptul să fugă la vecini, cum şi eu am dreptul să fug la vecini să le spun aşa: nu vă supăraţi, am venit după podeaua mea, a fugit de-acasă…

dintr-o dată îmi dau seama că sunt drepturi pentru orice şi pentru oricine, dar la fel, îmi dau seama că sunt şi stânguri pentru orice şi pentru oricine;

vântul are dreptul să mă tragă de păr, eu am dreptul să-l înjur, să-l rog frumos, să râd, să scriu o poezie despre asta, etc…

ca să termin odată, eu cred că nu-i prea bine să priveşti răsăritul pentru că el are dreptul să răsară sau nu, luna are dreptul să tacă atunci când stelele vorbesc, ce gălăgie ce gălăgie, dar gălăgia asta are dreptul să tacă, cum şi poezia asta are dreptul la punct, dar şi stângul, şi stângul. punct.

saturare prin înfometare

e bine, e nemaipomenit, simt că o iau razna de la atâta bine, aş vrea să mi se rupă un picior, să-mi cadă părul, să mi se dea un motiv pentru care să-l dau pe dumnezeu în judecată…

şi… ce-ţi mai fac plămânii, respiri tot în rate? căcăciosul tău de sânge nu vrea să-ţi acorde credit existenţial, scuipă-l la mine-n vene, hai, scuipă-l la mine în vene…

alţii mănâncă seminţe şi scuipă cojile ca pe nişte păsări negre, ploaia face pipi în canalizare, copacii sunt băieţi mari de mult, toamna aruncă frunzele la gunoi ca pe nişte scutece ruginite şi murdare, brusc, maxilarul calului care paşte peruci, s-a blocat (paştele mă-sii)

haideţi să o punem de-o beţie cu poezie la metru;

îţi miros obrazul, iar ai plâns azi toată ziua, dă-o-n mă-sa de încălzire globală, este aceeaşi poveste veche, vara asta vine cu toanele ei de vedetă rock’n’roll

…câinele latră de foame dar şi de singurătate, îi arăţi osul piciorului iar el salivează, înghite noduri, aşteaptă să-l hrăneşti cu tine, dar tu nu eşti chiar atât de nebun…

când vine noaptea, sânii tăi miros a cerneală, dovadă că iar te-ai tăvălit cu poeziile mele, auzi tu, câinele se satură prin groaznica înfometare, la fel şi calul, la fel şi vara, dar nu şi noi, nu şi noi unul de altul;

în curând norii se vor sparge ca nişte baloane cu heliu, te voi suna entuziast, ni s-a aprobat împrumutul, de mâine ne mutăm în pământ, vecini cu morţii, e linişte acolo, e şi răcoare, cum ne place nouă…

…dar câinele tot va rupe lanţul şi de foame va săpa după oase, ştii, fata mea, foamea este un sentiment monoton, numai foamea mea de tine nu se satură niciodată…

ei pot face ce vor, chiar şi moartea se satură prin înfometare, exact ca-n jeux d’enfant; ia să vedem copii, v-aţi învăţat lecţia, care dintre anotimpuri este vedetă rock’n’roll?

high hopes

este bine, mi-am amanetat un rinichi să-ţi cumpăr ţie o rochie din hârtie creponată, am şoareci în pantofi, iubito, ratatul ăla care te ţine de mână sunt eu? uite, ei arată cu mâna, zâmbeşte, cu siguranţă sunt mai palid decât luna;

cunosc o cruce de mare caracter, un fel de curvă în care s-a mutat isus în chirie, un fel de magdalenă… cînd soarele beleşte dinţii, ceara se topeşte şi se mulează pe picioarele tale ca ciorapii licra;

alcoolul cade în mine în cascade şi peşti abstracţi se lovesc cu capetele de dinţii mei, ce greutate, eu mereu curgând, tu mereu aceeaşi…

mi-a crescut barba ca o junglă, îţi plimbi degetele pe faţa mea ca pe nişte şerpi daţi cu ojă, brusc, pieptul tău devine cer şi sânii tăi filozofi devin dintr-o dată lună şi soare, nu stau deloc pe gânduri şi mă transform în nor negru de ploaie.

cuptor cu metempsihoză

căldură mare, monşer, şi-ncet cadavrele se descompun, ia uite, de fericire şi de căldură copiii se sinucid în cor, eu mă mut în reptilă, e răcoare acolo, mută-te şi tu în peşte, dar ai grijă să nu te tai în oasele lui, chiria nu poate fi mare;

înainte să plec îmi privesc braţul, îl privesc cum devine os numai bun de aruncat la câini, căldura îmi face pielea sul, cam cum se procedează cu un covor cînd vrei să-l scoţi la bătut… iar carnea îmi devine, progresiv, vegetală… mă privesc în oglindă, râd pînă mă prăpădesc, până îmi cad dinţii, până îmi expodează faţa, până ţi-e scârbă de mine…

apoi îmi iau scheletul în spate şi plec, mă mut în şopârlă, e răcoare aici, umezeală, sunt tot numai suflet, abia aştept să răcesc la plămâni, abia aştept, şopârla râde înţelept. ea ştie. eu nu.

mâine am fost fericit

ia uite, e frumos oraşul vara, oamenii au ieşit din case ca la război, dar nu cu puşca în spate, ci cu celularul la gât, sunt mulţi, oho, sunt mulţi, nu poţi să-i numeri, se spune că sunt cam câte stele… aşa e vara… fiecare om are o stea sau fiecare stea are un om… nu ştiu… da… mulţi… sunt mulţi ca la război, ţin minte perfect, a sărit schija fix în piciorul meu drept, adică de lîngă cel stâng, au fost oameni de caracter şi mi l-au înlocuit cu un picior de lemn, mi-au dat şi un pantof de lemn… şi astea da motive de fericire, ştiţi când sunt fericit, mă bâlbâi şi apoi mă întristez că sunt un bâlbâit; dar nu tot timpul devin trist când sunt fericit, nu tot timpul, de exemplu, mâine am fost bine dispus, am socializat chiar, am socializat, m-au dus la zoo, m-am distrat… lor le place piciorul meu de lemn, câteodată am coşmaruri şi-i văd transformându-se în ciocănitori sau în… tăietori de lemne, dar îmi trece repede, cam cum ai trage apa… apoi vor să-l atingă, degeaba, nu simt nimic… muşchiul de copac crescut pe piciorul meu de lemn se ruşinează până devine roşu, dacă aţi mai văzut până acum muşchi de copac roşu… aaa, uitasem, iar piciorul stâng, de când mă ştiu eu, este un şoarece, pe care îl încalţ cu un pantof de caşcaval, atunci ei au vrut să mă mintă, i-auzi, să-mi încalţ piciorul stâng în cursă de şoareci, hehe, s-o creadă ei, eu nu sunt prost, sunt erou de război… exact, cam tot aşa şi atunci… erau mulţi oameni, plângeau când râdeau, dar asta e deja fumată, îngropată de paişpe’ gropari bătrâni… acum, de fapt… mâine am fost fericit, ei m-au dus iar la zoo, le-am strigat aşa: bă, eu mă duc în maimuţă, eu nu vin cu voi în robot, eu plec în maimuţă, cu primul tren plec… ce s-au mai amuzat, la fel şi eu… dar asta a fost mâine, nu se pune la socoteală.

DIN ACEST MOMENT IONA VA FI ÎNGHIŢIT DE PEŞTELE URIAŞ

(bineînteles, în această piesă de poieme se merge pe „clasicul” principiu al dedublării, al de-triplării chiar, ca să zic aşa…)

iona îl aşteaptă pe godot

dar godot nu mai vine odată, o fi uitat, aşa uită el… oricum, suntem prieteni, nu mi-ar face el una ca asta, a zis că vine, nu are bani de taxi şi vine cu rata, s-o fi blocat în trafic; am un noroc chior cu godot asta, o să vină cu ţigări, votcă, salam şi brânză de oaie… şi-n plus, o să vină cu el, simt nevoia de un prieten, de un umăr pe care să mă sprijin, prefer să mor de foame, domnule, dar să am un prieten lângă mine… hehe, îmi dau regatul pentru un prieten, regatul tău, iona, constă într-un schelet de peşte…

să vă spun ceva, s-ar părea că m-a înghiţit peştele ăsta cu gândul lui instinctiv de a mă mânca, dar ştiţi ce am făcut, am pus-o de-o mămăligă şi l-am mâncat eu pe el, am întins cu mămăliga rece în el…. eiii, i-am făcut-o sau nu…?un borfaş bătrân, asta sunt, l-am mâncat eu pe el, mămăligă este în fiecare seară, dai şpagă la nori şi te lasă şi pe tine să rupi din luna care abureşte a raze… i-am oprit şi lui godot, s-a răcit de tot, dacă fraieru’ de el nu mai vine odată…

iona, păi cum domnule, s-a răcit mămăliga şi te-ai răcit şi tu… of, de-aş avea de-un gât de votcă, hehe, vorba aia, de-un calorifer lichid… m-aş mai încălzi un pic… şi ce cald era afară… dar în mormântul ăsta, în căcatul ăsta de peşte e ca la polul nord…

strig: godot… godot… vino în paştele mă-tii odată… hehe, nu se supără el pe mine, suntem tovarăşi, uite, de exemplu, am împărţit cu el femeia pe care o iubeam, i-am dat-o şi lui cu împrumut, cum s-ar spune… i-am zis, dragă, te rog, godot e prietenul meu, înţelegi? are şi el nevoie, de fapt, godot sunt tot eu, numai că mă cheamă godot, înţelegi tu? godot e iona, numai că îl cheamă godot… a înţeles, a înţeles, ce înţelegătoare sunt femeile… dar mama mea, mama mea a albit din dragoste pentru mine… îmi aduc aminte, nici nu mă născusem, şi godot îmi era la fel de bun prieten, stăteam noi aşa de vorbă neexistând… bă, iona, îmi spunea el, bă iona, prietene, mama mea nu vrea să mă nască, nu vrea şi pace…. şi ce credeţi că a făcut iona, ce credeţi că am făcut… m-am dus la mama, ţineţi minte, neexistând şi am rugat-o aşa: mamă, după ce mă naşti pe mine, naşte-l şi pe godot, te rog eu, că mă-sa nu vrea să-l nască… şi mama nu a pus nicio întrebare, l-a născut şi pe godot, imediat după ce m-a născut pe mine… e ca şi cum am fi fraţi, de aceea strig… strig: godot, godot, hai mă odată, ce-ţi ia atât, mă cac pe mine de atâta singurătate, auzi tu, godot, go-dot, go-dot…

hehe, e ca şi cum am fi fraţi, da, ta-său,’nea beckett a muit în război, iar taică-miu, sorescu, a plecat, a fugit cu o chinezoaică, îi plăcea mult orezul… ne-a părăsit, dar nu-l condamn, fiecare fugim pentru un anume vis, ideal… etc… ce mă-sa, cînd o să se sature de atâta orez, se întoarce el… dar beckett, săracu’… cum e, pim cu pim şi cu pim, amic, tovarăş de război cu molloy, nu mai ştie când a murit, expulzat, apoi calmat… apoi sfârşitul, cum e, iar pim cu pim după pim, dacă înţelegeţi, ăsta era tatăl lui godot…

strig: go-dot, dacă nu apari în cinci minute, mă sinucid, iar apoi te sinucid şi pe tine, hehe…amice, hehe, să vezi ce se sperie, nu aş face una ca asta… dar vreau să-l sperii puţin… hai mă godot, că sunt aproape, sunt aproape mă godot… sunt la o aruncătură de stea, vorba aia… sunt aproape de tine, număr până la zece, dacă nu-mi dai un semn, te bag în pizda mă-tii şi nici nu te mai respect… hehe…. cât îmi place înjuratura asta… hehe…

unu… doi… trei… patru… cinci… nu, de la început, unu… doi… trei… patru… nu, de la început, unu… doi… trei… nu, de la început, unu… doi… nu, de la început… de la început… unu… adică după zero, doi… adică după unu, trei… adică după doi, patru… adică după trei, cinci… adică după patru, şase… adică după cinci, şapte… adică după şase, opt… adică după şapte, nouă… adică după opt, şi… şi… zece… adică după nouă… adică după vouă… gata godot, am numărat, nu vrei să apari, ha? ai rămas cu căcaţii de vladimir şi estragon la băut*, parşivule ştiam eu, ştiam eu…

strig şi rag: go-dot, go-dot, go-dot… ţi-am oprit mămăligă, îmi eşti dator cu viaţa, mama mea te-a născut, pentru că maică-tii i-a fost lene, auzi bă, nu mă poţi lăsa aici, ca pe-un căcat în ploaie…

mă calmez, mă calmez, godot, ai citit cel mai iubit dintre pământeni?… hehe, eu sunt cel mai iubit dintre nepământeni… viaţa asta, tovarăşe godot, e un mare căcat.

_______

*vladimir şi estragon sunt personajele principale din piesa de teatru „aşteptându-l pe godot” de samuel beckett.

parcă au… parcă nu au…

parcă au trecut paişpe’ ani lumină de ieri şi cucuile astea sunt de la căderea de stea, luna se fute după nori ca o căţea, dumnezeii ma-mii ei de viaţă, v-aţi pişat în mare, de-aia s-au uscat toţi peştii… şi faceţi grătare din pescăruşi fugiţi de-acasă, fericirea mea e constipată şi mă manifest doar sub formă de fâs.

parcă nu a trecut niciun tramvai de ieri, cămăşile put la locul lor întinse pe bolnavi, asistenta de noapte este egal lună în ceea ce priveşte apetitul sexual… ca şi cum ţi-ai composta himenul tău de târfă virgină… eu tramvai ruginit în care fac zilnic atacde cord bătrânii;

mare bolovan şi timpul ăsta

ploaie în luna lui mai (prostamol, penicilină)

totul vine ca o excitaţie, apoi scrâşnirea de dinţi cosmici, cerul pişe ochii ca o proastă de liceu pe care a părăsit-o ăla… cam aşa vreau eu să văd treaba acum… sunt puţin nervos, enervat de gama în care se plânge şi se cântă cu sughiţături… unde cade un strop, hop repede şi un peşte, hop repede şi un pescar, hop repede şi o tristeţe metafizică…

păi, domne’, ploaia vine în fugă ca o atletă în putere cu spume, nu, nu-mi place comparaţia asta deloc, rectific, ploaia vine în fugă ca o herghelie de cai turbaţi, eiii… aşa mai merge, vine în fugă. punct şi în continuare de la capăt…

ploaia asta e puţin ţicnită, vine în fugă, vine cu răceală la plămâni, cu mucegai la cord, cu pană de curent, cu prostată la unii, cu impotenţă la alţii… ploaia asta vine la mine… aşa ca o…. ca o poftă de a mă tăvăli cu tine, prin mansarde, ştii tu, în luna lui mai… apoi, după ce vine, o vezi cum pleacă, dar tot venind… iubito, plouă de parcă tuturor mamelor cosmice li s-a rupt apa;

dintr-o dată devin mic, încep să plâng, tata îmi dă cu împrumut mustaţa lui să mă îmbărbăteze, ieşim amândoi puternici, de invidiat, la pescuit în cada din baie… tată, nu trage nimic, îi spun, el este calm, îmi face semn să am răbdare, ne întâlnim cu iona care este puţin tăcut, puţin trist, ne spune că îl aşteaptă pe godot, ne aşezăm lângă el, cotidianul ne înghite ca o a treia balenă…

un fulger şi un trăsnet mă aduc şi anume la realitate, între timp, copiii plutesc pe străzi în joaca lor de-a cadavrele, cu siguranţă morţii au făcut inundaţie, eu le-am spus… stau ca proştii în pământ, când s-ar putea muta la acelaşi preţ în mansarde cu fruntea în stele… cum spuneam, ploaia vine în fugă ca o herghelie de cai lichizi, canalizările sorb toată apa ca beţivele, cu o sete de deşert, noi doi suntem tineri, ieşim şi noi în stradă la revoluţie, ne iubim în plută, în timp ce alţii se scufundă, îţi arăt curcubeul de pe cerul gurii. te bucuri ca un copil; iona e călare pe scheletul de peşte, zâmbeşte şi anume ironic, godot se aşteaptă şi anume pe sine… ce să facem… nu este pentru toţi prostamol şi penicilină.

tablou – angoase existenţiale

ecou… ecou… acelaşi joc eidetic, ana nu are mere, dar mara are păduchi, spune: ma-ma a-re… ma-ma a-re… hai repetă după mine, mama are pietre la rinichi, bravo iona, bravo, ecou… ou… ecou… ou…

sângele meu e nebun, a luat-o pe contrasens, când vena se sparge, se adună oamenii ca la mort… când sângele o ia pe contrasens, automat inimii i se ridică permisul de condus şi se trânteşte o amendă… oamenii pleacă când începe să plouă, ploaia curăţă sângele ca femeia de serviciu cu celebrul ei mop împuţit… hehe… apoi mamele spun: să nu faceţi asta copii, pentru că veţi face pipi pe voi noaptea şi e ruşine… şi copiii nu fac asta, în schimb fac gălăgie, nu-i poţi denunţa la poliţie, sunt copii, sunt nebuni, li se permite orice, absolut orice, absolut orice, dacă li se permite lor să se nască… ce să vă mai spun… şi când vă gândiţi că ăsta e începutul, copilul este un fel de alarmă care anuţă jaful pe nume om;

… dar gălăgia asta o auziţi?… gălăgia asat incomodă pentru materie, de la atâta gălăgie au început surzii să audă… pun urechea pe pântecul femeii mele şi aud hergheliile de copii, le aud devenirea haotică… herghelii de copii şi capace de sicrie pline de graffiti; mama-femelă naşte pe o bandă pruncii vii şi pe altă bandă naşte cadavre mucoase, de la atâta gălăgie, vă spun eu fraţilor, iona… iona… de la atâta gălăgie se taie în femei sperma cum se taie maioneza…

vă spun eu, sângele nu trebuie să meargă pe contrasens, ascultaţi-l pe iona, e bătrân, ştie multe, iona, spune-le… hai bătrâne, spune-le despre piatră, tu ştii multe despre piatră, iona, dormi bătrâne?… iona… ia uite, herghelii de copii, haideţi fraţilor la un pahar, copernic, mă bruno, haideţi mă… nu mă lăsaţi singur să atârn cu capul în jos ca liliecii, excrementele mele nu sunt bune de combustibil, hai măcar tu galileo, hai mă, ce dracu, mă faceţi să cad în genunchi şi să fac apă la genunchi, ionaaaaaaaaaaaaaa!

de aceea eu nu dorm niciodată cu capul

dacă dormi cu capul pe o carte îţi intră cuvintele în ureche ca insectele, de exemplu, cuvântul viaţă îţi poate intra în ureche ca un gândac de bucătărie, apoi iritaţia apare, halucinaţii de toate simţurile, vise ciudate, te poţi visa bucată de caşcaval sau coajă de pâine, de aceea eu nu dorm cu capul pe o carte…

dacă dormi cu capul pe o piatră îţi intră timpul în ureche, da, îţi intră timpul în ureche… îţi intră cu tot cu scântei, apoi urechea ta devine un fel de scenă pe care timpul se prosteşte actoriceşte, mimează o moarte de doi lei şi trei pantere, etc, etc, etc… apoi te trezeşti cu un sunet ciudat în cap, cu un fel de muzică funerară ermetică, un fel de noise cosmic, de aceea eu nu dorm niciodată cu capul pe o piatră…

nici pe mormânt nu este bine să dormi cu capul, nici pe trunchiul unui copac… nici pe un câine cu piciorul gata ridicat… nu poţi dormi chiar pe unde vrei tu cu capul tău pătrat, pentru că eu te-am minţit până acum să mai fie şi cu mine cineva treaz la ora asta…

… ei bine, poţi dormi cu capul pe propriul braţ, dar îţi va amorţi de nu te vezi, frate, că ai un cap greu… ăsta e adevărul.

din punctul de vedere al orbului

mă iona mă, tu nu vezi că eşti orb, nu vezi fraiere că orbul stelelor te latră… mă iona mă, du-te mă acasă, du-te mă acasă… lasă-mă în pace cu prostiile tale de bătrân, du-te mă acasă şi uită-te la televizor, trebuie să fi început jurnalul, ce dracu’ mă iona…

care casă mă, care casă?… nu ştiu, acasă la tine, ce stai aici cu mine, nici măcar nu plăteşti chirie… ce chirie mă, ce chirie, tu plăteşti?… eu nu, dar e la mine acasă… mare lucru, eşti şi tu mare om, un căcat de schelet… ei na, asta sunt pentru tine iona, dar pentru mine… eşti o epavă mă, asta eşti, şi de unde să-ţi plătesc, nu auzi că nu am bani, îl ştii pe amicul meu moromete, avea el o vorbă mare:”dacă n-am, n-am”… hai mă iona, tu nu ai niciun dumnezeu, eşti vai de luna şi de steaua ta, du-te mă acasă… cum să mă duc fratele meu dacă nu mă laşi… iona, tu eşti orb, iona, din punctul de vedere al orbului întunericul este lumină, tu eşti orb iona, auzi tu, du-te dracu’ acasă că eşti orb, nu eu te ţin aici, tu stai, orbule, eşti vai de steaua ta… eşti tu orb, bă, eu nu sunt orb, văd foarte bine, văd şi cu ochii închişi, auzi tu, tu eşti orb, nu eu…

mă cam doare o frunză, aşa ca un junghi

câteva rânduri, câteva rânduri înainte să adorm… cu secera se ia beregata iar cu ciocanul se bat cuiele sicriului…

soldatul îşi descarcă arma în pântecul femeii lui iar aceasta naşte la foc automat, ţara are nevoie de viteji, uite, ăştia adună morţii de pe câmp ca şi cum ar aduna fânul, îi adună cu o poftă şi o sete deşertică de bere rece, dacă săpaţi adânc în gândul beţivului, sigur veţi da de bere izvorând cu tot cu halbă…

au deschis carnea copiilor şi au semănat în ea gloanţe, iar la primăvară le va răsări cîte o mitralieră în spate… şi eu mă mir cum de măduva mai ştie să ne conducă scheletul… şi eu mă mir de cum mă mir… dragostea rece care incinerează cu ţurţuri de flăcări, război şi ţigări câştigate la pocker… ei se miră de mirarea mea, apoi se miră de a lor, suntem cu toţii cenuşă, dar nu-i nimic, timpul ne trage pe nas ca un drogat, dumnezeii mă-sii de treabă, aşa ne freacă de când lumea şi pământul… şi anume viaţa şi moartea, fac cu schimbul cu o precizie haotică, cu o sănătate bolnavă…

şi cum să nu scrâşneşti din dinţi când vezi cum frunza cade în capcana pregătită căprioarei… cum să nu scrâşneşti din dinţi până la tocire..?.. mă culc şi plâng, mă culc…

la vie en rose

coloană sonoră – vertebrală… la la la la la la… la la la la la… la la la la… la la la la la la… la la la la la… la la la la…la la la la la la… la la la la la… la la la la…etc…

monolog între game

nu, pun rămăşag, pun rămăşag, moartea nu-l doare pe muribund, cum nici viaţa nu-l doare… de fapt, în general, moartea nu doare, cum nici viaţa nu doare, ştiu eu sigur, ştiu eu sigur…

de unde ştii mă, ai trăit vreodată, ai murit vreodată, ia zi, de unde ştii?… nu, nu am trăit şi nu am murit niciodată, dar am aşa o intuiţie, o intuiţie înţelegi tu?, am aşa o intuiţie, intuiţie a cuiva care nu trăit şi nu a murit niciodată… înţelegi tu?… nu, nu înţeleg, taci din gură, dacă nu ai trăit şi nu ai murit niciodată, taci din gură, spui prostii, eu trăiesc şi mor în fiecare zi, tu să taci din gură… bine, îmi cer scuze… dar spuneam şi eu aşa, înţelegi tu… ca o intuiţie, intuiţie a cuiva care nu a trăit şi nu a murit niciodată… înţeleg eu, înţeleg, de-aia nici nu mai înţeleg nimic, dar taci, spui prostii, poate sunt copii care te aud, hai pleacă… unde să plec?… unde vrei, nu-mi pasă, eşti mare, eşti chiar bătrân… dar… eu nu trăiesc şi deci nu pot muri, unde să plec.?.. caută-ţi şi tu o mamă care să te nască, apoi mai vorbim, uite, poftim id-ul meu de messenger, acum du-te.

falsificatorii de frunze

hai, trage frunzele astea la xerox, aşa se întâmplă în fiecare toamnă, ne cade părul într-o veselie maniacă, stai liniştită, promit… am uitat drumul spre cârciumă… ultima dată m-au înghiţit valurile acordeonului, lăutarul belea dinţii ca o javră bătrână, iar eu îi îndesam tristeţe cu halba… mai ştii, hehe… dimineaţa venea cu pleoape cusute, iar vocea ta… vocea ta… erai supărată pe mine de fiecare dată când rămâneam în arest la cârciumă, da, vocea ta mă tăia ca un brici, un fel de autopsie bugetară, asta îmi făceai, începeai: cât ai băut, mai ai vreun ban, etc etc… hai, hai… încetează, trage frunzele astea la xerox, nervura ta de evă este excitată, dacă vrei pot să fiu şi eu câine, în timp ce tu faci pe coasta… serios, nu vreau copii, aşa se întâmplă în fiecare toamnă, vrei copii, nu vezi, lipsă de calciu, ne cade părul, tu vrei copii, să ne cadă dinţii, nasurile, mâinile, picioarele… vezi tu, copiii sunt carne tocată, sunt carnea nostră tocată, trage frunzele astea la xerox, hai promit, mă fac băiat cuminte, mă fac băiat cuminte… dacă ai ştii tu acordeonul ţiganului, cu clapele ieşite precum coastele unui evreu supt de lagăr, dacă ai ştii măcar… hai trage frunzele astea la xerox…

eh

eh, iar pişe cerul ochii, sunt puţin beat, de-aia mă doare un dac rănit, îmi trece, stai fără grijă; copiii sunt îmbufnaţi şi şterg norii cu o gumă de şters şi tot aşa… senin, senin, senin de te dor ochii şi christoşii ma-mii ei de cârciumă…

azi e o zi mare, m-au îmbrăcat în cămaşă de forţă, mâine o să mă îmbrace în cetate, tu îmbracă-te în cădere de stea, hai, spune-i să mai stea, spune-i să mai lună…

mă pregătesc de drum, mi-au ras beregata, pornesc, gata… intru în tine cu viteza sângelui, alţii se duc pe lună, alţii sunt operaţi de apendicită, alţii pocnesc din degete şi le cresc aripi în spate…

mie puţin îmi pasă, sunt puţin fugit de-acasă, categoric, murdar, mirosind a praf de gară; s-a spart cea din urmă clepsidră, copiii mănâncă nisip cu pumnul, de parcă nu ar mai fi un mâine, de parcă… mie puţin îmi pasă… ce pierdere de timp şi cu timpul ăsta, ce pierdere de viaţă născându-te şi tot aşa în cazul morţii şi tot aşa, ce pierdere de apă fiind peşte.

toate mamele au înebunit

toate mamele au înebunit, toate mamele au înebunit… când laptele este praf, sânii sunt pulbere… oho, ăsta nu-i lapte praf, e… e… cum să spun, e cocaină; toate mamele au înebunit şi se manifestă născând;

pe mine mama m-a născut în ziua în care am murit, este clar, toate mamele au înebunit, iar copiii râd râd râd şi fac caca pe ei, este cald este cald… opărit! apoi plâng… copiii după ce râd plâng tot timpul, de fapt nu plâng, ci pşe ochii, pişe ochii ca… fântânile arteziene, drace, urăsc copiii…

hei, eu sunt amic de pahar cu răsăritul, auziţi voi, sunt amic de sticlă cu piraţii şi frate de călcâi cu ahile, oedip şi mă-sa sunt deja vedete, împart autografe… mă, oedip, du-te mă în mă-ta, hehe, ce i-am zis-o, hai că i-am zis-o.

of, duamne, ceaţa e târzie

(acest poiem scris de nichitu stănesca, este de fapt scris de mine, numit şi aldea… acest poiem ar trebui cântat pe o singură chitară, iar asta ar fi o parte din coloana sonoră a acestei piese de poieme teatrale…)

of, duamne, ceaţa e târzie… şi nu mai rag tramvaie-n drum şi-s singur sângelui de-acum, fugit din zid de puşcărie;

de ce te măsluieşti cu cridă, of, duamne, nu pieri te-aud… în ramul primăverii ud, se zbate fluturu-n omidă;

răşina-n vine se-nfioară, mă arde gâtu’-aş bea un ţoi, futu-mi visurile de puţoi, nu dau pe mine-o para chioară;

şi luna, luna rece-n spaţii, încheagă nopţi cu chiu cu vai, de ce nu-s duamne, un tramvai, te-aş duce-n mine nouă staţii…

restul e apă de ploaie

prima dată are farmec, prima dată, emoţia, da, atingerea, da, când îi tremură vocea (ştiţi, e frig…) când ea, evă… îi tremură frunza şi…buza; prima dată are farmec, a doua oară pare totul şters, ei bine, nu totul dar… vă spun eu vouă, doar primul sărut contează, restul e apă de ploaie, apoi totul devine şters, am mai spus-o, aşa… devine un fel de datorie, pantalonii jos, aceleaşi gesturi, acelaşi tic-tac din piept…

categoric, doar prima dată transpiraţia e proaspătă, apoi începe să pută, restul e apă de ploaie… şi… este şi mai plăcut dacă prima dată se întâmplă în ploaie, da, în ploaie, nu sunt nebun, în ploaie este şi mai plăcut; dacă prima dată nu se întâmplă în ploaie… totul e apă de ploaie, totul devine ca o nevroză, ca o prostată, ca o poftă de a o ucide, pe ea şi pe mă-sa, pe ea că e apă de ploaie şi pe mă-sa că a născut-o… restul e apă de ploaie.

scenă cu telefon(… dar telefonul este înlocuit cu o pâine)

ţrrr… ţrrr… ţrrr… ţrrr… ţrrr… lăsaţi un mesaj, nimeni acasă, lăsaţi un mesaj, nimeni acasă… bip.bip.bip… pe unde umbli, mă, încerc să dau de tine de atâta vreme, pe unde umbli?…

joc prostesc, joc prostesc, joc prostesc…

lăsaţi un mesaj, nu sunt acasă, lăaţi un mesaj, am plecat să-l aştept pe godot, nu sunt acasă, când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă… când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă… bip.bip.bip… pe und eumbli, mă, am o vorbă urgentă cu tine, să-ţi zic, împrumută-mă cu ceva bani, am rămas fără bani de pâine, le e foame celor mici, a slăbit şi soţia, auzi tu, ce dracu, împrumută-mă cu niştebani, am rămas fără bani de pâine, hai… sună-mă când te întorci acasă…bip.bip.bip.

joc prostesc. joc prostesc. joc prostesc.ţrrr… ţrrr… lăsaţi un mesaj…

când iona nu e acasă, godot zace mort pe masă…(refren, se cântă la un moment dat această replică, obsesiv) bip.bip.bip.

chiar aşa

şi când ţi se promit cele mai bune condiţii de sinucidere, brusc te răzgândeşti, brusc… la fel de brusc, viaţa te condamnă la moarte, cum odinioară, mama ta te-a condamnat la viaţă; fără să-ţi dai seama, calciul îţi smulge unghiile cu un cleşte, iar coama îţi devine frunză de plop în cădere… pe gânduri;

chiar în acest moment, te miri de tine şi te miri de ei, copacii prind rădăcini în senin, din senin… din senin, pământul se dă cu fundul în sus, numai noi nu, numai noi nu, numai noi nu… şi foamea bate la uşă, o pofteşti, strâmbă din nas, apoi resemnată începe să mănânce din tine, îţi aduci aminte de când erai schiţă, de când erai linii şi puncte de vedere ale părinţilor tăi, ce mai, de când erai idee… şi iar… foamea asta metafizică îţi lipeşte stomacul de coloana infinitului, vomiţi scântei şi când îţi întâlneşti femeia o vezi piatră, ea te vede daltă… şi uite aşa, pofta vine mâncând…

dar… când ţi se oferă cele mai bune condiţii de sinucidere, brusc, te răzgândeşti şi aşa rămâi, răzgândit.

negura asta din vene

doar liliecii sunt normali, noi stăm tot timpul cu capul în jos atârnaţi de noi înşine, de voi înşivă, de ei înşişi… doar liliecii sunt normali, ar trebui să ştii lucrul ăsta, doar eşti peşteră, eşti grotă, eşti canal în care dorm copiii străzii, eşti catacomba în care se fabrică aurolac;

nu stai pe gânduri şi tragi norul ăsta pe nas, dintr-o dată începe să plouă în tine şi mocirla se mută cu chirie în venele tale, nu stai pe gânduri şi tragi pe nas pasărea asta, te simţi uşor şi îţi place asta, dar greşeala ta este că iarna nu ştii drumul spre ţările calde… cu toate astea, tu eşti o peşteră, femeia ta este un fel de mit al tău, copilul tău este un fel de excrement… da, cu siguranţă, eşti o peşteră, iar inima ta este un liliac, doar tu eşti normal, restul au luat-o razna, stau cu capul atârnaţi de… ei înşişi…

negura asta din vene

…

ce întuneric, ce căcat de întuneric, e aşa de întuneric încât îl rogi pe orb să te treacă strada… nori îmbufnaţi, încruntaţi…drace, zăau, ce întuneric…sincer, parcă un câine rău cu negru în cerul gurii şi-a căscat gura larg să ne sfâşie cu totul… ei bine, după cum vezi, exagerez şi eu puţin… când fulgeră, cerul se rupe precum cămaşa de noapte a femeii tale când i-o sfâşii zilnic în fiecare noapte… te cred şi eu, amice, că pe un întuneric ca ăsta dragostea e oarbă…

nu contează, iona, nu contează, dragostea e mare şi oarbă… mâine dimineaţă, soarele alcoolic îşi va începe ziua bine şi va bea roua la halbă… iar … mâine… nu-i decât un amărât de ieri, auzi tu, mâine nu-i decât un căcat de ieri… azi, de fapt, nu există…

iar văd inorogi înhămaţi la remorci de tractor, pline cu peşte împuţit în care se zbate încă marea.

şi… iona iar îl aşteaptă pe godot

iona, amice, iona, ce-i cu tine, domnule, păi se poate, da cum să nu, prietene, cum să nu, hai, te rog, fii serios, se poate să te gândeşti la aşa ceva, godot este un domn, nu se poate să nu vină, ei, haide, haide, fii serios, iona, amice… iona…(de trei ori iona, iona se strigă singur, dedublare care este constantă la iona, am mai zis-o)

… hehe, m-am pripit puţin, hehe, uite, acum mi-e ruşine de mine, de ceea ce am putut să insinuez, hehe, dar parcă mi s-a făcut foame, aş mânca ceva, da, cred că sunt bolnav, aş mânca într-una, într-una, ştii ce-i aia… ia stai puţin, în peştele ăsta nu se găseşte un restaurant, ceva, hei, domnilor, hei… m-auziţi voi, mă, voi sunteţi surzi?… nu , nu-i nimeni, nimic, deşert… nu credeam să fie atâta deşert într-un peşte, cine s-ar fi gândit…

Alo, centrala, bună ziua, bună dimineaţa, bună seara, că nu sunt sigur de simţul meu biologic, centrala… alo… alo… centrala…da… vă rog frumos, frumos vă rog, faceţi-mi şi mie legătură cu moartea, alo centrala, faceţi-mi şi mie legătură cu moartea, am să-i spun un cuvânt, să facem un târg… CENTRALA!!!…

Iona, băiete, te-ai ţicnit, numai ţipa, auzi tu, nu mai ţipa, ne asurzeşti pe toţi, ne tulburi digestia…

CENTRALA, FACEŢI-MI LEGĂTURĂ CU MOARTEA, CENTRALA!!!

hai, mă, ce dracu, calmează-te, ia o ţigară, ia două, fumează două de-odată, godot vine acum, cum scoţi fumul pe nări, a şi venit, ia uite-l, uite-i umbra, apare şi el imediat, imediat…

găsind ceaţa prin luciditate

piatra nu este oarbă, dovadă că găseşte cu precizie drumul spre ochiul meu, nu… piatra nu este oarbă, asta s-o crezi tu…

pescarii sunt animale marine, pescarii se împerechează cu sirenele din gândul lor, pescarii se împerechează cu singurătatea, iar singurătatea asta, cam curvă ea, naşte ca pe bandă ecouri…

io… io… ooo… na…. na… aaa….

oho, piatra nu este oarbă, nici luna, poate ne vede puţin în ceaţă când i se mai pune pe ochi albeaţă de nori, dar asta foarte rar,nu domnule, piatra nu este oarbă… numai orbul este orb… şi asta numai ziua, noaptea e perfect normal, dar nu, piatra nu este oarbă… veşnicia se ţine de şotii, pune piedici în stânga-în dreapta şi de-aia mai cade câte o stea din când în când….iar tu… visător, stai tot timpul cu gura căscată, mai-mai să-ţi cadă în ea…

cadavre sunt peste tot, de foame, câinii au dezgropat cimitirele, iar timpul trage cenuşă pe nas, simt eu asta, simt că locuiesc într-o venă străină şi nu-mi găsesc confortul de a fi sânge… un fel de masturbare tristă existenţială; marea se zbate în mine ca un peşte pe uscat, eşti bătrân, iona, eşti un copil bătrân, iona, un fel de pinocchio cu cearcăne şi riduri, eşti de lemn, iona, eşti un copil de lemn, ce-ai zice dacă ţi-aş strecura termite în pantofi, ha?…

dar piatra nu este oarbă, singurul moment de orbire al ei este scânteia, iar asta înseamnă sentiment la pătrat, înseamnă inima ca o pasăre care ciuguleşte sânge… la fel cum spunea alcoolicul ăla pe care cred că nimeni nu-l iubeşte, nu contează, dragostea e mare, aşa spunea… nu contează, iona, dragostea e mare, nu contează, iona, auzi tu… nu te da bătut, dragostea e mare, marea e mare, iona… dacă te faci că nu mă auzi, îţi fecundez tristeţea, vrei să se întâmple una ca asta?…

noapte de beţie

hai să bem un pahar, nu, două, trei… hai să ne îmbătăm… azi e ziua lui ieri… iar mâine e ziua lui azi, sau cum era… tot timpul uit zilele de naştere, dar nu contează, godot e cu noi la masă, hoţii de cai putere sunt nişte porci şi nişte măgari, mi-au furat maşina de tocat carne… ăăă… uitatsem uitasem, ziua lui mâine este ieri; copiii o să spună poezii, cum spuneam, godot va fi şi el cu noi la masă, dar până ieri mai este… mai este până ieri, copii, treceţi la joacă…

în timpul ăsta noi ciocnim paharele, suntem beţi, suntem beţi şi sensibili, penibil de sensibili… alcoolul sensibilizează, asta trebuie ţinută minte… ne trece câte o lacrimă, consultăm doctori imaginari şi lacrimile nu mai încetează, invocăm pe loc un fel de prostată emoţional-lacrimală, etc… suntem beţi, domnule şi nu ştim asta, ciocnim din nou… femeile îşi pudrează nasul, le place treaba asta la nebunie, aşa se pare… uşor-uşor luceafărul adoarme cu botul pe raze, desfacem altă şampanie, dopul sare sus-sus şi-l doboară(pe luceafăr) undeva în depărtare, în mâine, în azi, în ieri… continuăm să bem, să râdem să plângem.

azi am chef să fiu puţin nihilist

maimuţa este de vină, ea s-a plictisit şi s-a dat jos din copac, ea s-a plictisit şi şi-a pus costumul ăsta de sărbătoare, numit om… aşa că… vă rog, maimuţa să fie pedepsită, jungla din noi nu face nici trei lei –vreau să spun 3 ron– maimuţa să-şi ia partea bipedă din om şi să se ducă în altă invenţie, e clar, domnilor, eu refuz să mă maimuţăresc de dragul condiţiei mele, refuz şi pun punct.

îl dau în judecată pe a fi, pe motiv că este tot timpul din nimic, pe motiv că exagerează şi face, la propriu, din ţânţar armăsar, din armăsar pasăre, iar din maimuţă om;

îl dau în judecată pe ieri, pe motiv de mâine, pe azi îl iert pe motiv că nu are nicio putere, este prins la mijloc… apoi îl dau în judecată pe regizor, pe motiv că nu mi se potriveşte rolul de actor-spectator, ci de bilet îndoit.

doi ochi ţigani

păi… să te fac să înţelegi un lucru şi anume esenţial: tu eşti pentru tine propria ta cameră, iar inima ta este un copil închis care ţipă lovindu-se cu sângele de pereţi, asta eşti tu, aşa stă treaba… acum că ai înţeles filozofia de a fi, îţi mai zic asta: tu ai doi ochi ţigani care mă privesc obraznici, ca la uşa cortului, dar dacă-ţi bag privirea mea în ei imediat se ascund după pleoape… şi îţi mai spun, tu eşti atât de simplă încât, zău, eşti complicată, atât de naturală, încât te topeşti artificial, atât de frumoasă, încât dai în urâtă, atât de tu, încât, serios, parcă ai fi eu… şi de aceea, când cad frunzele începe să-ţi cadă şi ţie părul, când cad stelele tu te umpli de pistrui pe spate, când plouă tu pişi ochii, când e soare mă orbeşti cu dinţi albi;

cam aşa eşti tu, dar toate astea pentru că eşti sensibilă, eşti foarte sensibilă şi ai doi ochi ţigani puşi pe ciordeală de mine… şi la fel de bine ştii că tu eşti aşa când vrei să fii aşa şi nu eşti aşa când nu vrei să fii aşa.

maimuţa este de părere că noi, oamenii, progresăm în regres

spuneam odinioară că maimuţa este de vină, dar nu maimuţa este de vină, ci vecina de la etajul unu, da… să vă spun…

totul s-a întâmplat mâine, amica mea maimuţa m-a chemat să-mi facă cinste cu o bere, citez… pentru că eşti de-al meu… bineînţeles că am acceptat, am început să bem bere la halbă şi nu am mai terminat nici până azi, fiţi atenţi ce-mi spune mie maimuţa la a paişpea bere: bă, aldeo, nu maimuţa este de vină, ci vecina de la etajul unu, ea este de vină, îţi zic eu… oamenii când se plictisesc fac copii, ea este de vină, aldeo, nu maimuţa… şi copiii când se plictisesc încep să crească cu rapiditate de sânge, copiii când se plictisesc devin oameni, hai să fim serioşi, nu maimuţa este de vină, ci vecina de la etajul unu, ea este maşina de tocat carne prin care ies copii bine piperaţi… aldeo, îmi mai spune maimuţa, progresăm în regres, progresăm în regres şi de toate astea e de vină vecina de la etajul unu…

şi ne-am despărţit rămânând împreună… câtă dreptate de maimuţă, câtă dreptate de maimuţă…

decor(1)

este vorba de păsări, este vorba de păsări de cerneală, este vorba de păsări de cerneală absorbite de cer, este vorba de cer, este vorba de păsări de cerneală absorbite de cer ca de o sugativă… dar în curând va ploua; este vorba de ploaie, păsările de cerneală vor înticna, vor înticna una în alta ca bastonaşele udate de-o lacrimă de copil, este vorba de ploaie, este vorba de lacrimi de copil, dar în curând va ploua; este vorba de nori, norii îngrop stelele în ei înşişi la fel cum câinii îngrop oasele primite în pământ în fundul curţii, este vorba de nori, este vorba de câini, este vorba de o foame cosmică… dar ân curând va ploua; pescăruşii sunt măcelari iar ciocănitoarele sunt tăietori de lemne, este vorba de ploaie, păsările de cerneală se vor decolora, decor, este vorba de decor.

decor(2)

… şi iar este vorba…

grămezi de oase, grămezi de oase… din lipsă de oase se pot folosi şi lemne, la urma urmei, şi lemnele sunt oase… între noi fie vorba, termitele sunt câinoase… grămezi de oase, bărci de hârtie, dar şi un covor de apă, un covor de apă şi unul de cer… cel de apă este situat jos, iar cel de cer este situat sus, suspendat undeva…. grămezi de oase, bărci de hârtie, covor de apă, covor de cer… dar şi o lună, o lună-dovleac tip felinar, exact ca cea din piesa hoţii de lună, a lui aldea… o lună-dovleac tip felinar mânjită cu noapte, cu negură luminoasă– pentru decorul acestei piese, negura luminoasă este foarte importantă…

toate cele pomenite mai sus plus: acvarii umplute cu apă roşie în care înoată peşti albi, acvarii pline cu pâini, acvarii umplute cu apă roşie în care plutesc bărci de hârtie, acvarii umplute cu apă roşie în care plutesc hamsteri albi, acvarii umplute cu apă roşie în care plutesc embrioni albi…(iona pescuieşte în aceste acvarii în timp ce îl aşteaptă pe godot)… acvarii pline cu pietre, acvarii pline cu membre rupte de păpuşi, lame de ras… acvarii pline cu acvarii, care sunt pline cu acvarii…etc… acvarii pline cu ţigări şi sticle de votcă, rom şi coniac, acvarii umplute cu apă roşie în care plutesc clepsidre, acvarii, cum spuneam, bărci de hârtie, covor de apă, covor de cer, grămezi de oase…

la toate astea se mai adaugă următoarele elemente de decor: un copac în tăiere, o frunză în cădere, un câine în plin proces de micţiune, un tren de jucărie în trecere, un inorog în fugă decapiat… plus… iona care îl aşteaptă pe godot.

pentru peşti apa înseamnă timp, godot

iona, e târziu, ceasul arată… aproximativ, e deja mâine, iona, şi pe tine te doare-n ieri, e deja mâine, iona şi pe tine te doare-n ieri, cum rage secunda, rage ca vaca dusă la montă, e deja mâine iona, şi cerul s-a spart într-o baltă de sânge, rahat, dacă aş fi stea, la fel aş face şi eu, m-aş arunca de sus, vorbesc de căderea pe gânduri… dar ce gânduri, ce gânduri, iona?… mama lor de gânduri, cu natura lor absurdă… iona, prietene, pentru peşti apa înseamnă timp, într-o piatră nu se poate muta decât o daltă… şi atunci plata se face în scântei în valută, într-un ochi nu se poate muta decât o pleoapă, tu, de fapt, te risipeşti doar de dragul unui moft, tu nu vezi că godot e aici, godot e aici, nu-l simţi, te digeră… iona, fraiere, godot te digeră şi tu habar nu ai… dar cum, îmi e prieten… şi ce dacă, iona, prietenii se mănâncă între ei… nu, nu, godot e special, a plecat să cumpere de-ale gurii, de-ale ficatului, de-ale plămânului… iona, amice, godot te digeră, nu dă doi bani pe tine, mâine-poimâine va trage apa după tine… nu, godot vine acum, îl aud, îl simt… iona, godot e un moft de bătrân ţicnit, marea şi singurătatea te-au schimbat, godot nu există, godot e mort, de fapt, godot există neexistând, este mort trăind…şi asta din cauza ta/ datorită ţie, eşti obsedat, eşti un fel de mamă care o ia razna îmbătrânind în pruncul din ea… asta e iona… nu, nu, godot e tovarăşul meu de drum, godot băiete, hai să le demonstrăm adevărul, mă auzi mă… hai te rog, să le demonstrăm adevărul, hai godot să tăvălim nişte sirene, vine fluxul, godot, hai să tăvălim pe flux nişte sirene… godot!… iona, dă-l în mă-sa pe godot, el este doar umbra din umbră, auzi tu?… da, îl dau în mă-sa, aşa e, godot te dau în mă-ta, nu-mi eşti prieten, m-ai înşelat, m-ai fentat, m-ai părăsit… şi pentru ce..?.. pentru un chiştoc de fericire, te bag în mă-ta godot, auzi tu?… pentru peşti apa înseamnă timp, dar pentru tine ce-nseamnă timpul?… pentru tine timpul înseamnă a arunca cu pietre după orizont… te bag în mă-ta godot, eşti parşiv… iona, eşti lamentabil, serios, e doar un godot… te bag în mă-ta şi pe tine iona, auzi tu, pentru peşti apa înseamnă timp… asta eşti şi tu pentru mine, godot, eşti un timp vechi(când eşti prezent) şi un timp nou(când nu eşti prezent)… dar tu… tu tot timpul eşti pe undeva pe la mijloc, godot!… godot, la orizont, cerul şi pământul se tăvălesc ca un bărbat şi o femeie… uite aşa se naşte un alt apus, uite aşa, godot, auzi tu…

sete, bube pe la gură

evident, venele mele sunt râuri de sânge din care îşi potolesc setea paişpe’ cai fugiţi de-acasă… şi oase vechi ruginite aruncate la câini schilozi care tremură ca frunza, de foame… evident, evident… toate astea astea sunt eu, pentru că aşa vreau la ora asta, pentru că ora asta e ca şi cum nu ar fi, e ca şi cum pisica latră la şoareci iar la vânătoare pasărea se joacă de-a moartea;

oricum, eu sunt doar un greier, este doar vară, chitara împrăştie acord de păpădie, ia spune tu, cum să mă încerce pe mine sentimentul de furnică, nu auzi că sunt doar greier, este doar vară, luna este mare cât un pepene, câtă zeamă de lumină, de-ţi lasă ochii apă, cum s-ar zice… evident… şi călăreţii fără cap sunt cu capul în nori, visători, visători, caii se adapă, eu încep să mă usuc, peştii din mine încep să se zbată, uite aşa, când tuşesc scuip solzi, iubito, nu încerca să te apropii de mine azi, sunt ursuz, schilod, cei paişpe’ cai fugiţi de-acasă au luat-o razna de sete, tocmai de aceea eu m-am umplut de bube pe la gură…

, este doar vară, luna este mare cât un pepene, câtă zeamă de lumină, de-ţi lasă ochii apă, cum s-ar zice… evident… şi călăreţii fără cap sunt cu capul în nori, visători, visători, caii se adapă, eu încep să mă usuc, peştii din mine încep să se zbată, uite aşa, când tuşesc scuip solzi, iubito, nu încerca să te apropii de mine azi, sunt ursuz, schilod, cei paişpe’ cai fugiţi de-acasă au luat-o razna de sete, tocmai de aceea eu m-am umplut de bube pe la gură…

, este doar vară, luna este mare cât un pepene, câtă zeamă de lumină, de-ţi lasă ochii apă, cum s-ar zice… evident… şi călăreţii fără cap sunt cu capul în nori, visători, visători, caii se adapă, eu încep să mă usuc, peştii din mine încep să se zbată, uite aşa, când tuşesc scuip solzi, iubito, nu încerca să te apropii de mine azi, sunt ursuz, schilod, cei paişpe’ cai fugiţi de-acasă au luat-o razna de sete, tocmai de aceea eu m-am umplut de bube pe la gură…

ai uitat şi anume esenţialul– nu mai ştii

şi pielea ta albă de lagăr miroase a plantaţie de tutun, împrumută-mi şi mie plămânii tăi uscaţi şi evrei, împrumută-mi coasta ta căci junghiul rumegă în gol; buzele toporului pe fruntea pădurii, hai, zi noapte bună, până mâine să fie cioplit totul în sicrie, jigodia de timp primeşte rumeguş ca bacşiş, în timp ce termitele dezaprobă, aşteptând copilul de lemn;

dar… pielea ta albă, zeama de zi cu zi, lacrimi şi apă de ploaie… ce-i cu aerul ăsta de cavou pe tine?… eşti toată numai oase, ţi-ai pus costumul de lagăr pentru ziua asta mare, clar, nu şti cum să începi sfârşitul… e simplu, sfârşitul se începe simplu, odată cu începutul… m-ai părăsi, dar… cred că ai emoţii, nu şti cum s-o faci, eşti toată numai oase, te aştepţi ca eu să fi devenit câine între timp, dar…ăăă… azi nu pot să fiu poet; mă uit la tine, eşti albă, eşti iarnă în plină vară, mă uit la tine şi rămân aşa gândindu-mă… mai ştii când eram eu nebun după tine iar tu mă ţineai strâns în tine ca într-o cămaşă de forţă?… nu mai şti…

uită-te şi tu

uite, pasărea asta îmi confundă ochiul cu un grăunte de grâu;

uite, câinele ăsta îmi confundă piciorul cu un os numai bun de ros;

uite, calul ăsta îmi confundă părul cu o câmpie de lucernă…

uită-te şi tu, uită-te şi trage concluzii… pasărea, câinele, calul… şi asta nu e tot, oo, nu e tot…păi cum… uite, mama asta mă confundă cu un vis ţicnit de-al ei şi… închipuie-ţi vrea să mă nască, ce să mai zic, hai trage concluzii de cum decurge viaţa mea, trage concluzii.

tristeţile astea, tristeţile alea

cum să spun, ăăă… tristeţea asta, înţelegeţi?.. ăăă… dar nu ştiu, înţelegeţi?… cum să încep, cum să vă spun, ăăă… da, asta este, tristeţea, da, tristeţea asta, tristeţea aia, tristeţile astea, tristeţile alea, înţelegeţi?… acesta este esenţialul, trebuie ignorat, dar nu se poate, ăăă… ia să încercăm aşa… haideţi, fac cinste cu-o plimbare pe curcubeu, nu, nu merge, au trecut vremurie alea când… da, ştiţi, am îmbătrânit, ăăă… cum să vă spun, îmi miroase gura urât, îmi este puţin ruşine, dar ăăă… trebuie spus, am aşa… ăăă… am un gust de cruce în gură, ăăă… sigur este de la… de la… de la o indigestie, da… şi de la… şi de la tristeţea asta, de la tristeţea aia, de la tristeţile astea, tristeţile alea, sigur, sigur, de trei ori sigur… ăăă… v-aş mai spune ceva… ştiţi ăăă, trebuie spus, ăăă… este vorba de muşuroiul ăsta de furnici din pieptul meu, cum să vă spun, forfota lor astmatică pentru mine, înţelegeţi?… oricum, nimic de înţeles, ăăă… am mai zis-o, am îmbătrânit, parcă e un făcut, mă dor oasele, dacă aţi mai văzut una ca asta… e aşa o senzaţie ciudată, bizară chiar, absolut normală, ştiţi, senzaţia… am senzaţia că… ăăă… oasele mele se rod pe ele înşile ca nişte câini flămânzi, da, dacă aţi mai văzut una ca asta… oase flămânde de oase, ăăă… îmi este puţin ruşine, dar ăăă… trebuie spuse toate astea odată şi odată… tristeţea asta, tristeţea aia, tristeţile astea, tristeţile alea… înţelegeţi?… nimic de înţeles, oricum… eu… cum să vă spun, sunt un om fericit de obicei, dar azi nu ştiu ce se întâmplă cu mine, ăăă… azi… de obicei sunt un om fericit, aproape că râd, aproape că râd tot timpul, gura căscată până la urechi… ştiţi, dacă aş şti măcar cum se procedează cu plânsul, aş mai plânge din când în când… dar ăăă… natura mi-a dat ochi fără instrucţiuni pentru lacrimi, să fie vorba de xenoză?… nimeni nu poate ştii… tristeţile astea fără lacrimi sunt cele mai grele… şi… din nou, mi-e puţin ruşine, dar trebuie spus, ce mai, eu nu mă pricep să piş ochii, asta e… şi… aşa ca fapt divers, ăăă o observaţie mai degrabă filozofică, eu nu mă dau în vânt după filozofie, dar azi, ştiţi, tristeţile astea, tristeţile alea, cum spuneam, o observaţie, ăăă… viaţa asta, nu… nu… ăăă… lumea asta e o … o… ăăă… lumea asta e o aglomerare de singurătăţi, da… şi asta trebuie spus, mor de ruşine, dar… da, prostata asta, porcii ăştia de rinichi şi porcul ăsta de apometru urinar, ăăă… ştiu, mi-e puţin ruşine, ei bine, mi-e foarte ruşine, am îmbătrânit, ştiţi, prostata, tristeţile astea, tristeţile alea, cu riscul de a mă repeta, nu ăsta sunt eu, dar…ăăă… cum să vă spun, cum să închei, ăăă… luna are farmecul ai, ăăă, mai exact, are rostul ei, ştiţi, prostata mea… ăăă, ce mai, în ultimul timp, luna stă pe cer ca o oală de noapte…

decor(3)

toate elementele de decor sunt de hârtie, să fie clar, toate elementele de decor din aceste poieme teatrale sunt de hârtie, şă-ţi fie clar, să-i fie clar, să ne fie clar, să vă fie clar, să le fie clar… şi să-mi fie clar;

hârtia să fie şifonată, hârtia să fie şifonată, să transmită tristeţea din oasele personajelor, dar nu numai tristeţea, ci şi fericirea… personajele nu sunt doar triste, ele mai sunt şi fericite, ele plâng de fericire… numai că personajele nu au voie să râdă de tristeţe… dar de ce nu?… să facă ce vor ele, sunt nişte personaje independente, după cum vedeţi… dar să nu mă facă de ruşine, să nu te facă de ruşine, să nu o facă de ruşine, să nu- l facă de ruşine. Să nu ne facă de ruşine, să nu vă facă de ruşine, să nu le facă de ruşine, să nu îi facă de ruşine, oke?… întrebaţi-l pe nichitu stănesca cum stă treaba cu râsu’plânsu’.

părerea mea este că devenirea este plină de eleganţă

îmi zic eu, câtă eleganţă pe timpul ăsta, câtă eleganţă pe el, să spun aşa, în milioane de ani, lacrima poate deveni pietrificată, ce mai, domnule, mare eleganţă, mare de tot…

dinozaur filozof, a fi sau într-adevăr a fi, costum de pene, masculinitate, etalarea virilităţii creatoare; pterosaur– reptilă cu aripi, carne rece care taie cerul ca un brici;

câtă eleganţă câtă eleganţă pe timpul ăsta când acţionează la ordinul milioanelor de ani…

păi… pasăre moştenind pene de la dinozaur, un fel de avere lăsată prin testamentul devenirii; păi… solzi modificaţi, adică pene, adică aripi, adică pasăre cu aripile-n buzunarul cerului; peşti cu aripi, păsări cu solzi, fluturi etern de efemeri, eleganţă în mersul lui `nea a fi…

ce pot să mai zic, cam atât, linişte… vreau să sesizez momentul în care mă transform…

mulţumiri maimuţei (că te-am întâlnit)

într-una vocea, mulţumiri maimuţei că a avoluat, într-una vocea, multe mulţumiri maimuţei, prin urmare omul– această urâţenie minunată, acest efort de undă al maimuţei, într-una vocea,,,… copiii surdo-muţi se ceartă cum ştiu, cum pot, este ştiută treaba, cerul e sus, luna ca o aia belită, vă spun eu, pereţii ăştia secretă singurătate, oho, şi stelele apar ca acneea;

păsări dezacordate, natura dă gherle într-una, dintr-o dată devii lupoaică, dintr-o dată devin stârv, prin noi doi pădurea urlă că ia foc, dar acum avem treabă, avem treabă, hai în gară să-l aşteptăm pe niciodată… într-una vocea, mulţumiri maimuţei, altfel nu te-aş fi întâlnit, mulţumiri maimuţei, într-una vocea… dimineaţa eşti urâtă, după ce bei cafeaua parcă e altceva, aproape goală, sânul tău filozof îmi aminteşte de o portocală, aşa este aşa este, într-una vocea, secunda asta face atac de cord, toţi o uită, nici măcar cenuşă, nici măcar fard, nici măcar… sub duş e bine, îmi trece prin cap să te ucid puţin şi asta de fiecare dată dar doar puţin, într-una vocea, tic-tacul din piept din genunchi din da…trece vara trece şi toamna, îmi ridic pălăria imaginară ca şi cum aş ridica un capac de sicriu, le salut, viermii din gât din gând discută căcaturi politice, sângele meu apolitic vrea vene apolitice, asta nu se poate aaaaaaaa… şi inima ca o curvă roşie tăvălită prin boscheţii din piept de bătăi parşive…

viaţa e vis numai dacă eşti orb, ba nu, viaţa e vis şi atât, numai moartea te trezeşte la realitate, numai ea, categoric, este ştiută treaba, este ştiută de la sine, într-una vocea, mulţumiri maimuţei;

te întâlnesc din nou, sunt eu, sunt eu, zâmbeşti, ai dinţi frumoşi, mă mesteci cu ei, se pare că treba asta te excită, mi-e indeiferent… muşte metalizate căpiate, păsări dezacordate, natura spală vasele, hai hai hai să ne prefacem că asta înseamnă ceva, mă întrebi dacă te… dacă te… habr n-am, vedem noi, vedem noi… într-una vocea, mulţumiri maimuţei, aaa, era să uit, nasul ăsta de lemn mă cam deranjează cu respiraţia ca o termită, dimineaţa bei cafea din gura mea, aşa îţi place ţie, te arde, arşşş spui…

soarele e portocală, sânul tău acum e copil jucăuş, învaţă să spună mama, într-una vocea, mulţumiri maimuţei că te-am întâlnit, categoric, mai spre seară avem voie să înebunim.

un bolnav de timp

ai spune că frunza asta este luată de la second-hand, dar nu, nu este aşa, rugina se poartă anul ăsta, e la modă, oricum, pe copaci îi doare în aşchie; noi doi suntem statui vii, venele astea cu aer de beci antic mă fac să mă fac să te iubesc în gândul meu… timpul înoată în piatră cum de altfel şi peştele înoată în ocean cum de altfel şi pasărea înoată pe cer etc etc etc… iubito, porumbeii sunt constipaţi şi nu mai fac caca pe umerii noştri; îmi aduc aminte de ziua de mâine în special cea de ieri când se făcea că telefonul ţâr ţâr, urechea ta aici urechea mea acolo îmi spuneai aşa: sunt beată din cauza ta, cine a mai văzut voce ca a ta, urechea ta gâl-gâl pe gât, îmi bea vocea, alcool curat… dar asta se întâmpla demult, este vorba de mâine, este vorba de incertitudine şi de clipă suspendată cu pleoapa departe departe, aproape nimeni nu ştie…

acum suntem statui, copiii fug de-acasă şi învaţă să fumeze pentru prima dată în umbra noastră; constipaţia porumbeilor mă nelinişteşte un pic, spârcăiala lor este sfântă pentru noi, haine de firmă, s-ar spune multe pe treaba asta, lăsăm loc misterului, dar ştii, părul alb, pielea zbârcită, chestia dintre picioare stă gânditoare, înţelegi, nu mai este vârsta aia, când pe plajă toată vara… tăvăleală nocturnă, luna stătea cu ochii beliţi, noi flux-reflux unul în altul de scârţia plaja… şi clepsidra tot timpul calmă rumega secundele ca o vaca… dar asta era demult… când aveai tu tatuat pe sânul stâng un punct de vedere… acum aer de morgă, aer de spital, statui cu perfuziile în vene, îmi tot aduci aminte de noaptea aia când m-am îmbătat şi am dansat pe manele, spărgeam sticlele şi cioburile se mirau de geometria lor, luna apăruse pe cer ca un copil speriat la fereastră, galben şi bolnav de friguri, iar tu… care-l citiseşi pe eminescu, mă înşelai cu un luceafăr… dar astea sunt expirate, scrie pe etichetă;

la dracu, toanele astea de puşti bătrân, de azi-dimineaţă, tristeţea spârc pe capul meu… şi iar îmi aduc aminte de porumbeii constipaţi şi iar mă neliniştesc, rahat, scuzaţi, ştiţi, sunt nervos, de obicei mă controlez dar acum… nu ştiu… în fine, boala asta e veche, organul este metafizic, clismă de idei şi cicatrizarea cusăturii, tu intri pe uşă cu iaurt şi portocale, eu doar pe tine te vreau şi o rog pe asistentă să-mi facă o supradoză de tine.

eu nu sunt om, eu sunt un mort la stadiul de embrionare

câte-odată uit să vorbesc câte-odată uit să tac, vreau să spun uit cum se fac toate astea şi rămân aşa cu gura deschisă când uit să vorbesc şi cu gura închisă când uit să tac; când vorbesc nu înţelege nimeni nimic, când tac la fel, mă întreabă cineva ce am vrut să spun cu al treilea ochi, păi… am vrut să spun, adică după al doilea… adică ochiul minţii?.. mă întreabă respectiva persoană… nu, mintea nu are ochi, mintea are doar cap… abia acum înţelege, prin al treilea ochi m-am luat peste picior pe mine însumi pentru că merit toate astea, când mă iau peste picior fac febră musculară la picior, apoi mă iau peste mână, dar nu prea-mi este la-ndemână… aşa că… aştept, godot sau molloy este tot aia, semn că sunt diferiţi prin asemănare, ăla nu vine niciodată iar celălalt nu ajunge niciodată, vreau să spun… unde trebuie, unde trebuie, unde trebuie…

oamenii sunt prea serioşi, asta-i face comici, te apucă râsul, apoi brusc, te apucă plânsul, e musai– înţeleg, înţeleg, dar… ăăă… oamenii sunt serioşi chiar şi când vorbesc… eu la toate astea nu găsesc rostul şi logica, etc… mă bucur că nu sunt om, ci doar… ci doar… oricum, se înţelege treaba, nu trebuie să spun prea multe; ei pot să se mire, din moment ce se vorbeşte despre el, dumnezeu există, iar din moment ce există, apare semnul întrebării, iar după asta apare stadiul ideii, asta e tot, metodic calculat, se rezumă la un punct de vedere şi nu de nevedere… bine că nu sunt om, aş fi fost nevoit să mă cac pe mine cu atâtea condiţii şi condiţii şi… oricum, sunt puţin sensibil, dacă se poate spune… sunt puţin hiper-sensibil sau… sunt hiper-puţin sensibil, nici nu mai ştiu… este lege, pe caniculă doar cămilelor le creşte apetitul sexual, cocoaşa este ca un organ frigorific, doar pământul umblă desculţ tot timpul şi ar bea apă într-una ca un bou, balele astea numite şi secunde numite şi tristeţi numite şi atacuri de cord…

mama m-a născut când era mică, m-a crescut cu plăcinte din nămol, ăăă… de fapt, am copilărit împreună, eu singur mi-am ales tatăl, apoi dragostea lor, himenul ei perforat, uite aşa m-am murit eu… asta pentru că groparul de tata a săpat adânc în mama, aproximativ doi metri, aşa m-am murit eu, dar de fapt, ca să se ştie, tot ei m-au murit…

câte-odată uit cum se vorbeşte, uit cum se tace şi tot aşa, în momentele astea nu sunt nici fericit, nici trist şi…ăăă… nici înţeles, nici neînţeles, câte-odată uit că sunt om, câte-odată nu sunt pur şi simplu… asta ca să continuăm povestea… gărgăriţă-riţă du-mă-n poieniţă, unde… noi doi, tu şi eu, cu o sticlă mare-mare stil coloana infinitului… şi balegile vacilor levitează dintr-o dată ca nişte farfurii zburătoare şi câinele tău rău, cel cu noaptea pe cerul gurii, mă muşcă de fiecare dată în reluare, asta pentru că oasele mele îi fac cu ochiul şi îl fentează… iubito, ştii, mi-e puţin ruşine dar trebuie spus… ştii, am nişte oase sinucigaşe… şi iar gărgăriţă-riţă, ia-mă din poieniţă şi du-mă în cârciumă, dar tot cu ea, îi zic, hai fata mea să bem bere cu sandala, ea râde acum ca un delfin, ca doi delfini, ca trei delfini, ca patru… etc şi blablabla…

şi toate astea pentru că eu nu sunt un om propriu-zis, ci un om propriu-tăcut, asta mă bucură mai degrabă mă întristează… nu… spuneam, câte-odată uit cum se vorbeşte, câte-odată uit cum se tace şi tot aşa, în momentele astea nu sunt nici fericit, nici trist, nici om, nici neom, ci doar o joacă de copil… copilul care sunt… joaca… care este… exact ca atunci când mă jucam cu bile, exact ca atunci când copilăream cu mama şi tot eu am învăţat-o cum să-l agaţe pe tata şi anume aşa: uite-l, mă, pe fi-tu, du-l în parc la joacă, pe mine du-mă în pat la joacă… repet, el gropar, ea doi metri adâncime, ea mormânt… eu copil frumos, mort la stadiul de embrionare…

să începem cu… sfârşitul piesei, al poiemelor teatrale

să plec, asta înseamnă a nu mai sta aici, a nu-l mai aştepta pe godot, dar trebuie, nu, nu sunt laş… şi dacă mă sinucid?.. şi dacă mă vor arăta cu degetul?.. cine-i va mai vedea… dar dacă mă sinucid… nu… rămân pentru mine însumi un laş, mai bine plec… în cazul acesta rămân pentru ei un laş… dar cine sunt ei?… habar n-am… habar n-am… mai bine plec, mai bine mă sinucid… văd eu… chiar nu mai contează, de ce ar mai conta şi… ce ar mai conta?… mă întreb fără să aştept răspuns, aşa fac eu când mă întreb, nu aştept răspuns… fiecare are stilul lui în ceea ce priveşte treaba cu întrebarea, da, de asta sunt sigur, categoric, categoric, aş risca să spun chiar… foarte categoric,,,

oricum, acum nu mă mai interesează, să se ocupe alţii de analiza mea, criticii, de exemplu, oricum îi dau în mă-sa cu premeditare, de pe-acum… singura chestie care mă interesează şi-mi pasă este că ţigara rămâne aprinsă şi-n ploaie… o, nu, glumeam, astea sunt nişte versuri vechi proaste de-ale lui aldea… de când era şi el poet fumător de ţigări bineînţeles… acum, apropo de el, singurul lucru care mă interesează şi mă îngrijorează, de ce să nu o recunosc, este şi anume rezerva de cerneală a lui aldea, sper să nu rămână în pană de cerneală înainte să termine piesa şi să mă lase nerezolvat… asta e… sunt puţin nervos în ceea ce priveşte rezerva lui de cerneală… m-am cam săturat de mine, de rolul ăsta, de godot, de dracu şi de lacu… să se termine odată toată comedia asta tristă de doi lei şi trei hiene… stârvuri ale imaginaţiei creatoare… chiar aşa mă, beckett, ce crezi tu că învârtea dumnezeu înainte de creaţie, ha?… habar nu ai nici tu, bă, dar tu sorescule, rânjeşti pe sub mustăţi, dar nu şti, nu se ştie, aşa se pare…

şi mai e ceva, să plec sau să mă sinucid?… orice-aş face tot plecat sunt… asta e clar… aici nu mai rămân, ce crede godot, că-s prostul lui?.. nu, să i se dea de ştire lui godot că iona nu este prostul lui godot, ci iona este prostul doar şi doar al lui iona, atât. punct.prea şi-a luat nasul la purtare godot ăsta, aşa se întâmplă când nu mai faci faţă personalităţii, şi eu sunt vedetă, dar nu ca el, o, nu ca el, totuşi sunt, dar nu mă comport în felul ăsta, infatuat ca toate visele, sau mai ştiu eu ce, ce naiba mă, godot, hai să fim serioşi; ştiu, când scap de aici, mă duc la prima cârciumă şi mă îmbăt, asta fac, poate îl iau şi pe aldea cu mine…ăăă… mai bine nu-l iau, că ăsta nu are bani, va trebui să fac eu cinste, dar nici eu nu am bani, va trebui să… eh, lasă, beau pe datorie… pe caiet, ce naiba, suntem şi noi oameni… lasă, mă, îl iau şi pe el, îl iau şi pe aldea, ăsta să fie necazul meu, dar să ştiţi, nu-i chiar aşa, aldea ăsta e gaură fără fund, cu toate astea, îl iau şi pe el cu mine, m-am hotărât, a muncit mult la piesa asta, dacă nu iona îi face cinste, atunci cine?… nicio mulţumire… la urma urmei, cine l-a pus, ca să vorbesc şi eu după cum dictează turma, cine l-a pus?… eh, asta nu contează acum, poate cu ocazia asta îmi spune el ce să fac, adică… dacă să mă sinucid sau pur şi simplu să plec… dar credeţi că el ştie?… mai vedem, rămâne de văzut, tot timpul rămâne ceva de văzut, chiar şi pentru orbi… şi de asta sunt sigur…

iona, bătrâne, babă bătrână şi parşiva asta de viaţă, te cioflăie în gingiile ei până te duci dracu… iar de incerci să-i faci vânt pe scări, nu ştiu cum se face că te trage şi pe tine după ea, babă bătrână şi viaţa asta… dar şi de moarte mi-e cam frică, adică nu de moarte, ci de mine mort mi-e frică, de asta mi-e frică, chestii socoteli… du-te la înmormântare, că acum… nu prea se cade să lipseşti de la propria ta înmormântare, se supără naiba ăsta, care sunt eu, pe mine… dar nu se mai poate, nu se mai poate… poate sunt puţin prea agitat, dar e normal, e agitaţia plecării, ceva absolut normal, vreau să spun, nervul ăsta este absolut normal… oricum, mă simt ciudat, ca închis într-o cameră îngustă ai cărei pereţi mă sufocă aşa ca lupii, asta e… simt că mă sufoc, să fie toate de la imaginaţia mea, nu ştiu… dar… simt aşa o forfotă în mine care nu ţine de mine, da, nu ţine de mine… simt cum… poate exagerez, să-mi daţi de ştire, dar asta simt, simt în mine cum păianjenii croşetează cămăşi de forţă, ciudat sentiment, absolut normal…

mai termină cu prostiile, iona, eşti lamentabil… da, ai mare dreptate, dar e fără voia mea, să fie emoţiile plecării… m-am obişnuit aşa aşteptându-l pe godot şi acum nu mă văd cum aş putea rezista făcând altceva… şi nici măcar nu ştiu pentru ce l-am aşteptat atâtat timp, căci acum nu-l mai aştept, asta să fie clar, dacă spun că plec, mi-e frică, dacă spun că mă sinucid, la fel, dacă… dar nu… nici să nu-ţi treacă prin cap, iona, nu mai rămâi, nu-l mai aştepţi pe godot, nu vezi, nu are de gând să vină… dacă rămâi aici, îţi pierzi timpul aşteptând de fapt, nimicul… dar timp este… timp este suficient… iona!… ai dreptate, nu mai rămân, dacă mai rămân îmi pierd timpul, îmi pierd timpul cum îşi pierd alţii banii la barbut, plec, de fapt, mă sinucid, dar nu de azi, azi mă îmbăt, de mâine încolo mă sinucid uşor-uşor, progresiv, m-am săturat de mine, chiar m-am plictisit…

asta e, am stat ca prostul până acum, de ce nu mi-ai deschis ochii până acum iona?… dar ţi i-am deschis, iona, dar îi închideai la loc imediat… asta e… nimic de pierdut, poate chiar de câştigat… şi anume respectul meu, mare realizare… ia spune-mi, câţi oameni se respectă pentru ceea ce sunt în viaţa lor?… tu vei fi printre puţinii, iona, aşa e… eu mă retrag, mă retrag, vă salut, vă pup chiar, oficial, îmi bag, mă auziţi, oficial îmi bag demisia în ea de viaţă…

hai să lăsăm şi-un epilog

iona a plecat(demult) poate s-a sinucis, nu cred, eu totuşi nu cred, eu sunt aldea, am fost cu el la cârciumă, ne-am îmbătat, atâta tot… nu ştiu dacă ar trebui să ştiu dacă s-a sinucis sau nu, nu cred, la urma urmei, e treaba lui… nu, e şi a mea… eu sunt aldea, dramaturgul poet sau invers, mai bine invers, da, poetul dramaturg… de fapt, eu ştiu dar nu vreau să vă spun, ce daţi la schimb?… hehe J

apare godot, se uită după iona, îl strigă…

godot: iona, unde eşti bă, am venit… uhuuu… uhu…

se aude vocea lui iona…

vocea lui iona: am plecat bă, auzi tu, godot, am plecat, sau poate m-am sinucis, nu mai ştiu…

godot: de ce mă, fraiere, de ce?… m-ai aşteptat atâta şi… iona!…

vocea lui iona: a?…

godot: bă, iona, bă… toţi iona fac aşa, aşteaptă ce aşteaptă şi renunţă în ultima clipă…

vocea lui iona: bă, godot, ştii ceva?…

godot: a?…

vocea lui iona(amintesc că iona nu se vede, doar se aude): te bag în mă-ta,bă, toţi godoţii fac aşa, se lasă aşteptaţi… iar când văd că iona renunţă… hop şi ei repede, apar…

godot: asta aşa e, bă, iona, asta aşa e… ai drepate, godot vine tot timpul doar după plecarea lui iona, dar nu sunt eu de vină şi nici tu, iona, nici tu… ştii de ce merge treaba aşa?…

vocea lui iona: a?…

godot: … pentru că altfel nu s-ar putea… de-aia… pentru că altfel nu s-ar putea…

godot rămâne gânditor repetând cu voce din ce în ce mai scăzută… pentru că altfel nu s-ar putea… în timp ce cortina cade leneşă în aplauzele isterice ale publicului.

ALDEA MARIUS ŞTEFAN