~Ana Maria Balaş: „Oare…eu?“

Si, intr-o noapte neagra, fara luna, pacea a descoperit lumina. Ferice de cel ce isi deschide indeajuns sufletul ca sa o poata vedea… Ce inseamna fericirea? Fericirea e in inima noastra, trebuie sa fim indeajuns de curati ca sa o putem vedea. O farama de inocenta va ramane pentru totdeauna in noi. Zadarnic incercam sa o nimicim. Candva am fost copii..am avut inima curata.. Nu ne era frica sa iubim, iar daca cineva ne ranea, iertam si uitam de indata ce vedeam in cealalta persoana, omul de inainte. Nu puteam sa nu iertam..eram…credinciosi…credeam.

Si luna se iveste de dupa norii de lana, si o privesc…Sper sa imi dea un raspuns, ca si cum cu ea as fi vorbit… Dar, rece, de gheata, nu-si apleaca urechea… In seara asta luna nu mai vrea sa vorbeasca…

Pare ca sufera, dar nu vrea sa-mi destainuie pricina.. Si i-am promis ca ii voi tine taina..

Cerul e pustiu.Il apasa o grea suferinta. Dupa ce azi, si-a plans durerile,lacrimile i-au secat. Si durerea ii inunda toata fata. Privesc deodata in neagra zare, si-n mine un gand tainic tresare..Ce va fi maine oare/?

Insa luna imi lumineaza gandurile. Pacat ca eu nu pot sa i le citesc pe ale ei. Sufera in tacere, acolo sus, alaturi de mii de stele care par ca vor sa-i aline suspinele, si totusi ramane singura, cu taina sa, ca un pustnic in chilia sa, numai cu credinta. Ii zaresc lacrimile care-i brazdeaza fata, privind de la fereastra mea. Insa nu pot sa-i le sterg, si pulberea de diamante navaleste in camera, ca valurile marii ce imprastie fara mila nisipul din calea lor, si iau cu ele urmele pasilor mei. Imi iau amintirile, suflul vietii in adancurile necunoscute. Asa si luna imi lumineaza camera cu sclipiri de-argint curat, furandu-mi trairea tainica a clipei.

Ma intind pe pat, continuand sa o privesc, sa-i cercetez privirea, sa-i zaresc suspinele, scancetele de copil singur si infricosat. Afara vantul se inteteste facand sa valseze perdeaua..Ah..Pentru moment n-am mai zarit-o, iar apoi, alergand la geam, o vad inghitita de norii desi. Acum se aude doar un murmur tanguitor, suieratul prelung al tacerii. Cerul a devenit de un negru sihastru, inchinzand poarta catre cunoasterea miracolelor. Dar miracolele se petrec si dincolo de oglinda aburita prin care nu putem intrezari nici macar chipul nostru.

Ma hotarasc sa adorm, sa uit de mine. Ma uit la ceas…e trecut de 12, si fara sa vreau, ma gandesc la orele vietii rastalmacite intr-o singura fraza: Toate ranesc, ultima ucide…Cand orologiul cerului va bate, viata va inceta, poarta se va deschide si vom pasi sfiosi, oare unde?..in a douasprezecea viata?!… Omul este poezia naturii care-si varsa fericirea si durerile in inconstientul spiritului incarnat…

Sa fi fost doar un vis? Sa fi fost doar o sclipire? Nimic nu e mai sigur decat prezentul, caci pana si trecutul il vedem altfel dupa un timp, si totusi daca si prezentul e doar un vis? Un vis, intr-o noapte, o viata pierduta prin negura gandurilor. Visam, insa s-ar putea ca in fiecare noapte, dupa 12, atunci cand somnul e profund, sa intram prin poarta mitica si sa ne reincarnam …pentru o noapte. Cand ne trezim, o clipa din vis poate sa fi fost un an, insa si timpul isi pierde notiunea odata trecuti in alta dimensiune. Devenim avatarii nostrii in lumea mitica, cautandu-ne radacinile ancestrale, sperand spre divinizare.

ANA MARIA BALAŞ