~Camelia Radu: „Cu ochii în ochii tăi de versuri (Scrisoare de departe)“

Cel mai mare poet al românilor nu a avut o diplomă universitară. Nu a participat la concursuri, nu a aspirat la titluri. Cel mai mare poet al românilor a fugit de acasă, a iubit o femeie mai în varstă ca el, pe o alta căsătorită şi cine mai ştie pe care, dar a iubit. A publicat o singură carte şi aceea furată din mâinile sale vigilente de către alţii, iar în afară de gazetărie, nici un serviciu nu l-a putut reţine prea mult. Exigent, exagerat, patetic, misogin, mizantrop, meditând ore întregi fără să îi pese de ziua de mâine, a trecut prin viaţă sfidător şi cu mintea la versurile sale, oglindă a misterelor lumii.

O sălbăticiune deghizată în om. Un bărbat. Un rebel. Un însetat de cunoaştere, nepotolit vreodată. Un înfometat de viaţa înţeleasă de mintea-i strălucită altcum decât după reguli, sisteme, porunci, societate. Un El. Nu a lăsat fotografii, decât prea puţine, a lăsat în schimb câteva lăzi cu mistere, pe care nici azi nu se încumetă nimeni să le dezlege. A venit din dragoste şi a plecat urât, ignorat, minţit, alungat.

Cel mai mare poet al românilor a curăţat limba noastră cea vorbită şi pe cea literară de mărunţişuri lingvistice uzurpatoare, de toate păcatele unor neologisme prost asimilate, de terminaţii ce ne transformau gândul în superficialitate lamentabilă. A făcut-o departe de lume, în liniştea camerei sale, despre care contemporanii spun că părea nelocuită. „Toţi ar dori gloria lui, dar nimeni viaţa lui”, zicea un critic.

Uneori îi privesc fotografia de o rară frumuseţe şi îmi vine să murmur: cuminţenia pământului, câtă răbdare ai avut, câtă răbdare… şi mereu te gândeai la noi cu speranţă. Puteai face o mie de lucruri pentru cât ai fost de inteligent. Să termini o şcoală, să fii cineva, să fii bogat, să îţi exerciţi puterea, ca atâţia alţii. Ai preferat să trăieşti modest, uneori chiar de pe o zi pe alta, să migăleşti paginile şi să şlefuieşti fiecare gând până a părut că iese din mintea celui care te citeşte. Ai lucrat în nevăzut, iar mediocrii ţi-au pus ştampila pe frunte: geniu cu comportamente de tip autist. Cu mâinile goale, fără proptele de funcţii, fără bogăţie, fără influenţe, fără nimic din lumea aceasta, ci doar din cea de sus, ai uimit o lume, ai mâniat o lume. Erai, eşti mereu cel mai bun, ştii? Nici măcar nu ţi-ai pus în minte. Doar ai trăit. Ai fost Tu. Mi-e dor de tine, de firea ta adâncă şi clară, dar nu apari de nicăieri… şi îmi e dor…

CAMELIA IULIANA RADU

Text prezentat in Cenaclul literar Lira21