~Mirela Nicoleta Hîncianu: „Sintagma tăcerii“

Cine sunt? De ce scriu? Întrebări în jurul cărora se construieşte monologul lui „a fi” pentru un suflet pe care Pământul l-a primit să-şi scrie efemeritatea paşilor de om lângă valurile Dunării, pe drumul ei „fără pulbere”.

Sunt un trup omenesc care încălzeşte viu un suflet ce simte cu fiecare puls de inimă viaţa în „tăcerea” înconjurătoare şi percepe un interior într-un clocot asurzitor de la începutul anilor număraţi pământeşte, cronologic.

Sensibilitatea cuibărită în faliile sufletului s-a sedimentat concret încă de cand desluşeam cu ochi miraţi literele alfabetului, sonoritatea cuvintelor, înţelesul, fascinaţia şi bucuria trecerii în lumea lor. De altfel, carţile au adus vieţii mele comoara învăţămintelor, dezgolind suflete de oameni ce-au fost trup şi au ramas cuvinte, pline de harul înţelepciunii…

Tăcerea sufletului introvertit a fost şi este poartă către tumultul vieţii, către universul interior atât de complex pentru mine şi plin de hatisuri de sentimente pe care unii dintre noi au curajul şi harul de a le aduce către suprafaţa lumii, către alte suflete.

Ȋntr-un moment de răscruce din viaţa mea, apăsător prin strigătul asurzitor a erupt tăcerea într-un   vulcan de cuvinte, rostogolite într-o efervescenţă copleşitoare dincolo de marginile între care se cuibărise sufletul ca o crisalida în coconul său.

Declicul s-a produs…niciodată nu scrisesem versuri, deşi veleităţile literar-artistice se întrezăriseră, timid, încă din copilărie fără a fi însă concretizate în creaţii propriu-zise asternute pe hârtie.

Am crescut la umbra lor…Eminescu, poetul de căpătâi al românului, mi-a fost clipa florii de tei şi nufărul pe lacul vieţii.

Minulescu a fost semnul de carte al paginilor adolescenţei, marcând-o cu ultima lui oră,  Nichita a deschis porţile poeziei trecând de porţile sufletului cu poemul lui fără egal:

“Spune-mi, daca te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopata puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”,

lăsându-mă să-l privesc şi acum, nostalgic de la margine de oră…

Am adunat poezia lui Blaga într-o singură întrebare:

„Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?” lăsând-o să alunece în trupul lacrimii atunci când chipul se închide în oglinda ei.

Iar Bacovia a adus spre mine, tristeţea lacustră, ducându-mă spre hăul versurilor sensibile ca ploaia toamnei.

Eliade, Creangă dar şi  Alecsandri sau Sadoveanu şi încă mulţi necuprinşi aici au lăsat câte o scânteie din opera lor în sufletul meu, de român ca şi ei.

Biografia omului scrisă pămȃntului cu urmele paşilor se va înălţa dincolo de porţile firii omeneşti cȃnd ceasul care ne măsoară destrămarea, cum spunea Blaga, într-un context uşor diferit îşi va fi irosit secundele vieţii…ceea ce dăinuie însă este sufletul închis în cuvinte sau poate eliberat de cuvinte.

Dacă aş răspunde la întrebarea: “de ce scriu?”, aş spune…că vreau să-i ofer sufletului o clipă din eternitatea vieţii, de dincolo de secundă.

Restul întrebărilor curg cu răspunsurile aferente, conturându-se tot mai apăsat monologul de la începutul scrierii.

Pentru cine scriu? Pentru suflete care ştiu a citi cu inima.

Ce scriu?  Scriu poeme în versuri, poeme în proză, scriu sufletul cu cerneala sângelui, scriu versuri albe izbucnite roşu din mine, cu palme de cuvinte.

Visul meu? Dincolo de colaborarea cu diferite site-uri, concretizarea într-un volum a versurilor şi a poemelor în proză, atunci când timpul va şti că este momentul.

Cuvintele scriu biografia mea în versuri şi proză.

Dincolo de ele se revarsă lumescul, omul.

Debutul în ale tiparului este aici unde aşez un minuscul va urma, cu speranţa urmării, într-adevăr.

Recunostinţa vouă, oamenilor care dăruiţi o clipă din trecerea voastră prinos limbii române.

MIRELA NICOLETA HINCIANU