~Cleopatra Lorinţiu: „Pe aripa cerului“, de Menut Maximinian, Editura Karuna Bistriţa, 2008

Pana păunului*

Când am răsfoit cartea lui Menut Maximinian am avut o senzaţie amestecată : de întoarcere în timp, de déjà vu dar într-un sens de aşteptată re-vedere. Autorul, care este foarte foarte tânăr , nu ştiu dacă mă poate înţelege.

Brusc mi-am amintit o vreme în care, cam îmboldiţi de la spate de redactorii revistelor care promiteau publicarea, scriitorii din generaţia mea produceau texte numite «  reportaje literare », încurajaţi ( în absolut )de exemple ca Brunea Fox sau Geo Bogza şi gândindu-se în principiu că acesta nu poate fi un lucru rău în sine.

Culmea e că regăsesc în acest tip de texte din anii şaptezeci-optzeci, lucruri de o mare frumuseţe şi de o certă profunzime. Nimeni nu cred că le va relua însă vreodată şi , probabil , nici că le va reciti prea curând.

E un fel de irosire , francezii îi spun «  quel gâchis ! » şi aşa şi este dar se pare că e o risipire necesară, un fel de ascuţire cu folos a creioanelor pentru ceva ce va să vie.

Un fel de exerciţiu al al verbului pe care de cel mai multe ori îl susţine apariţia în ziar şi satisfacţia pubicităţii.

Să recunoaştem că aproape tuturora ne face plăcere să primim vorbe bune şi laude. Nu ne face plăcere să depindem de laudele primite, da asta e.

Tânărul reporter jurnalist de la Bistriţa şi-a adunat textele într-un volumaş subţire, un pic grăbit dar plin de bunăvoinţă. El scrie repede şi bine, când cu observaţie de jurnalist, când alunecând pe dulcea pantă a unui idilism ardelenesc căruia i-am fost captivă şi eu vreme de mai bine de douăzeci de ani şi căruia nu prea cred că i-am săpat din mreje. Iată-l scriind despre vrăji şi descântece, despre pana păunului ,pana cu o mie de ochi, talisman în stare să ferească de ochiul răului…Şi toată scriitura are ceva de tăietură rapidă, de grabă plăcută de genul, hai că avem atâtea de făcut.

Îl prefer când descrie şi tablouri care plac prin sănătatea lor : « Auzim un fluierat şi un pocnit din bici, trece pe drum un gospodar cu caii care trag carul cu fân şi ne dă bineţe… » ; «   Bătrânul îşi ară cu bivolii ogorul, zăbovind din când în când pe brazda proaspătă, privind în larg, spre casele înălţate cu atâta trudă, prin munca silnică la poarta străinului. Pământul satului e pustiu, doina nu se mai aude, frunzele condului şuieră a înstrăinare… »

Autorul ştie foarte bine că e la lecţia «  Observă şi notează » iar asta mi se pare bine bin , căci, la tinereţe, ai tentaţia să nu asculţi, să nu te intereseze , să arzi etapele.  Şi pe urmă e o stare, un început de emoţie şi poate de poveste în ceea ce scrie el : « Lumea asta mare încape într-o coajă de nucă. Iarba,florile,copacii,clădirile,oamenii fac parte dintr-o lume minusculă în marea lume.Odată demult trăiau cu toţii ca într-o membrană protectoare într-o coajă de nucă.Ei erau miezul .Cât de frumoasă este viaţa când eşti apărat de toate, în nucă. »

E aici o scriitură de… scriitor, îmi vine să zic şi mă gândesc la toate capcanele vieţii de jurnalist care îţi apar la tot pasul şi te fac să te istoveşti şi să-ţi seci cuvintele şi să-ţi uzezi metaforele ca să … trăieşti. Cum am mai trecut noi toţi prin aşa ceva şi oare azi regretăm sau nu regretăm ? mă întreb ca-n faţa petalelor de margaretă.

Dar Menut se salvează. Cum ? veţi zice . Se salvează prin ironie şi alegorie, şi în sensul ăsta, textul « Super Preşe » dă mult de gândit. L-am citit de vreo câteva ori, e aşa de bun că-ţi vine să-l tot reciteşti. Nu vi-l pot cita aici integral, pot vorbi cu autorul să îl trimeată gata cules, pentru o republicare căci el « e o desfătare, stimaţi telespectatori !!»

Vă pot oferi un mărunt eşantion spre exemplificare : «  Este unul.Timp de 4 ani dacă acele ceasornicului nu se încleştează. Super Preşe, cel care cârmuieşte minunăţiile de pe plaiuri înlăcrimate în bogăţia vremii de mult apuse.Doamne, cum nu am vrea şi noi să fim măcar consilierii de imagine ai lui. Dar,asta e,nu suntem vrednici să-i scriem nici măcar persiflatele comunicate de presă, pentru că el are încredere doar în discipolii pe care i-a cârmuit şi în larg şi nu bagă banii în tonomatele de presă uzate. »sau «  European până dincolo de măduva oaselor măcinate de poluare, Marele a renunţat la a veni cu maşina,elicopterul pasăre aterizând precum tigrul asupra prăzii comerciale. Cum altfel decât cu o întârziere de o jumătate de oră, că aşa dă bine românului. Dacă nu am fi întârziat în această istorie unde am fi ajuns acum ? Prea departe. Şi ar fi păcat,căci nouă, în preamicimea noastră,ne place să fim aşa, ca o roată de rezervă a carului Europa. De la rampa de aterizare Preşe a făcut cu mâna tuturor celor de pe cărarea verzuie,inclusiv copacilor.Nu că ar fi daltonist dar aşa dă bine la imagine ».

Mă opresc din citate căci, sinceră să fiu îmi plac prea mult şi în acelaşi timp, prea multe comentarii nici nu are rost sa fac.

Pot spune că mizez pe talentul scriitorului bistriţean, pe incisivitate şi umor, pe spirit de observaţie şi iubirea de metaforă, pe ce e nou şi ce e vechi în scrisul acestui tânăr autor.

Nu pot să îi doresc decât să nu se lase devorat de jurnalism. Atât. În rest, lucrurile vor veni de la sine.

CLEOPATRA LORINŢIU

* Menut Maximinian- « Pe aripa cerului », Editura Karuna Bistriţa,2008