~Monica Şumălan: „Fire de veghe“

CERCUL COSMOGONIC AL IUBIRII

Gânditoare ca un zefir care işi poartă paşii prin lume,iubirea adevarată rămâne un centru al  universului.

Ea are timp să depene povestea din petale de stele ,are timp să făgăduiască destinului un sublim împacat.

A ramas iubire  cât să salveze lumea de la dezastrul sfârşitului.

Undeva  se mai înalţă o stea pentru că a crezut  în nemurirea  începutului .

Un răsărit   care să îmbrăţişeze marea,un surâs  al  tainicului.

Iubirea   nu va rămâne stingheră aşteptând într-o parte de lume unde valuri nu pot ajunge,unde sufletele s-au depărtat de ţârm.

Miracolul răsăritului.Visezi pentru că eşti atât de uman construit din întrebări care aşteaptă răspunsuri din cântece care alungă tristeţea singurătăţii.

Iubirea umanităţii  are puterea de a aduce eternitatea mai aproape.

Cantecul nostru   s-a înălţat   dintr-un poem cosmogonic,din neliniştea unui luceafar care dorea să frânga cercul singurătăţii cosmice.

Gânditoare ca un zefir care işi poartă paşii prin lume,iubirea adevărată rămâne un centru al universului.

Undeva se mai naşte o stea  aşteptând   …………

Din adancimile mării ,valul vorbeşte despre naufragiate săruturi…….

Şi iubirea cu raza ei de lumină te face să radiezi pentru că eşti construit din atâtea întrebări care aşteaptă răspunsuri,din fire de nisip care cad într-un ritm ameţitor.

Iubeşti  cu frenezia impresionantă a cuceritorului muritor ,  în cercul cosmogonic al  iubirii.
________________

FLOAREA PATIMILOR
Cu fiecare rază de soare care îmi aduce dimineaţa învăţ să iubesc.

Şi stiu că palmele tale cuprind cerul atunci când te întristezi.

Ştiu că iubirea are  lumina ,pe care am căutat-o mereu atunci cănd drumul din inima mea se afunda în întuneric.

Eşti ceea ce ai fost mereu ceea ce ai căutat mereu să fii.

Un visător care trăieşte în această lume umbrită de deznădejde dar care are puterea să renasca când  totul s-a prăbuşit în jurul lui.

O speranţă care se ridică din marea patimilor,din tristeţi săgentând adâncuri

neumblate.

Eşti ceea ce ai fost mereu.

Un gând al tinereţii fără bătrâneţe,floarea patimilor.

Te ridici să contempli nemărginirea ,deşi rădăcinile tale sunt aici,pe pamant.

Ştiu că fiecare stea işi înfruntă destinul ,şi fiecare noapte  pătrunde în spaţiul dintre cer si pămant.

Iubirea are lumina,  când nu mai ai puterea să speri când timpul aleargă fara să-i poţi numara secundele.

.

Un gând al vieţii cuibărit în palma destinului,departe cerul cu pâlpairi roşietice ,tu si speranţa ta unică ,tu si dorinţa de a  îmbrăţişa dimineţi  şi a uita regrete,gesturi  si neastampărul firii  in singuratate.

________________
FIRE DE VEGHE
Stoluri de păsări  pe cerul inimii.

Te opreşti în marea căutare a adevarului undeva între două identităti .

Speranţa răsare din  întuneric.

Pe o pajişte  aleargă gândul   fara să se oprească,ca un roib  neîmblânzit.

Cauţi un sens pe care să ţi-l aminteşti,un dor de viaţă pe care să-l cuprinzi in cateva cuvinte.

Stoluri de pasari pe cerul inimii.

Regrete,lumini si umbre,deziluzii ,batai de inima frante.

Te opresti  sentimental.

Pe o pajiste alearga gandul,ii privesti chipul si simti cum se desprinde din tine o tacere  tremuratoare care doare.

MONICA ŞUMĂLAN