Cristina Bindiu: „Dincolo de vise“

Dacă  ar  fi  deschis atunci  geamul , Andrei ar fi fost  surprins  de  liniştea  care  acoperise   oraşul.. Coborând de  pe dealurile  înnegurate  din  spatele blocurilor , o tăcere stranie  ,  monstruoasă  parcă , îşi întinsese  trupul  de  şarpe  peste  clădirile  cenuşii…

Însă  lui  nici  nu  i-ar  fi  dat  prin   gând  să  se  ridice  din  pat . Abia   trezit  din  somnul  de   după-amiază  , întârzia  să  deschidă  ochii , zâmbind  printre  gene  visului  întrerupt ,ca  de  obicei , în  cel  mai  interesant  moment. Momentele acestea  îi  provocau  o  plăcere  aproape  erotică.  Refuzul de  a  trece  hotarul  dintre   reverie  şi   realitate  , popasul  prelungit  în  imponderabilitatea  dintre  două  lumi îi  încărcau corpul  cu  senzaţii  ciudate,senzaţii despre care n-ar fi povestit nimănui, nici măcar celui mai bun prieten. Nu atât din jenă,din conştientizarea faptului că i s-ar putea reproşa o stare de lene -inexistentă, de fapt-ci,mai ales,datorită nevoii de a-şi stăpâni singur universul atât de greu cucerit.

(Trebuie spus că Andrei avusese nevoie de multe luni de antrenament pentru a-şi domina dependenţa de ceas şi  de muncă. Cei zece ani petrecuţi într-un birou, cu program fix,de la 7³⁰ la 15³⁰, reuşiseră să-l transforme într-un automat care nu ştia să trăiască decât în funcţie de programul de lucru. Universul lui îşi stabilise ca centru de gravitaţie Biroul, în afara căruia existenţa sa nu-şi găsea rostul. Se trezea dimineaţă pentru a merge la Birou, se întorcea acasă doar pentru că, a doua zi, va trebui să meargă din nou la Birou, conversaţiile sale, rarele sale conversaţii, aveau ca subiect munca de la Birou, colegii de la Birou, întâmplările de la Birou. Cele câteva zile de concediu pe care le primea pe an erau zilele lui de coşmar pentru că îl ţineau departe de Birou….

Se căsătorise doar pentru că  cineva de la Birou-unul din şefi, bineînţeles-îi spusese că statutul lui de burlac nu făcea bine imaginii Biroului. Otilia, nevasta lui, îi tolerase o vreme obsesia cu biroul dar, într-o zi,obosită de această permanentă prezenţă îşi luă copilul şi se întoarse înapoi în satul din care plecase ca să se mărite cu Andrei.

Acesta, la fel ca părinţii Otiliei, nu reuşise să înţeleagă de ce femeia îl părăsise. Nu venea beat acasă, nu făcea scandal, nu umbla după alte femei, nu-şi cheltuia banii pe jocuri de noroc şi nici nu era grozav de pretenţios. Otilia însă susţinea sus şi tare că ea nu se mai întoarce, că e sătulă să tot audă de Birou, că o familie înseamnă mai mult decât a trăi împreună sub acelaşi acoperiş sau a mânca la aceeaşi masă. Şi, în ciuda opiniei generale, îşi menţinuse punctul de vedere. Ştia că femeile din sat, stoarse de munca depusă pentru a-şi întreţine soţii (care-şi petreceau cea mai mare parte a timpului în cârciumă,de unde veneau mai mult beţi şi cu chef de scandal —de multe ori chiar cu chef de bătaie—şi cărora le suportau toate toanele cu un eroic stoicism) o judecau cu asprime,considerând  că dăduse norocului cu piciorul,dar Otiliei nu-i păsa.

Andrei se supărase la început , crezând că plecarea nevestei îi va crea probleme la birou dar, când evenimentul trecu aproape neobservat, constată că situaţia chiar  îi convenea. Avea din nou timp pentru Birou, după-amiezile erau folosite din nou în scopul lor iniţial—o bere cu colegii şi interminabilele discuţii despre politică — iar zilele de duminică  intrau în categoria „aventurii” deoarece, mergând „la ţară” să-şi vadă fiul, remarca tot felul de întâmplări pe care le povestea luni — bineînţeles, tot la Birou.

Într-o astfel de zi de duminică, Andrei observase un fenomen curios:existau persoane care puteau trăi şi fără prezenţa unui Birou în viaţa lor. Fenomenul i se păruse nu numai straniu, ci de-a dreptul îngrijorător.

Săptămâna următoare el demară o amplă „campanie de cercetare”pentru a-şi verifica observaţiile de duminică. Concluziile  nu făcură altceva decât să-l dezorienteze şi mai tare şi să-i transforme îngrijorarea într-o spaimă cumplită (la fel ca atunci când, copil fiind, era trimis de ai lui în parcul din spatele blocului, unde copiii ceilalţi îndeplineau tot felul de ritualuri — numite de ei „jocuri”— pe care el nu le înţelegea şi era nevoit să stea deoparte, răstignit de privirile ce-l calificau drept un ciudat).

De exemplu, luni. Se trezise târziu şi luase un taxi pentru a nu întârzia dar, ghinion, taxiul se defectase şi fusese nevoit să parcurgă ultimii 200-250 de metri pe jos. La un moment dat, aproape că fu trântit de un tânăr care părea extraordinar de grăbit.

—Ei, ei, stai, mai încet, bombăni Andrei, mai este timp până se deschid birourile.

Tânărul se opri o clipă din mersul său grăbit şi, întorcând spre el nişte ochi mari şi negri, îi şopti zâmbind:

 — Care birou?Nevastă-mea a născut azi-noapte şi alerg să văd dacă am vreo şansă s-o văd.

 Apoi îşi reluă goana, în timp ce Andrei se oprise locului şocat de expresia de fericire de pe faţa tânărului. Nu-şi amintea să fi văzut o astfel de expresie atunci când se privea în oglindă…Nici măcar nu-şi amintea dacă se bucurase când Otilia îl născuse pe Răzvan…Şi, pentru prima dată de când se despărţise de Otilia, ceva din adâncul sufletului lui îl făcu să se gândească la motivele pentru care plecase aceasta şi, spre surprinderea lui, să-i dea dreptate.

Greva spontană declanşată de cei din transportul în comun îi oferise ocazia perfectă de a merge printre oameni şi de a-i privi cu atenţie. Descoperi tot felul de chipuri, vesele sau triste, serioase sau zâmbitoare, preocupate sau fără nici o grijă, fără le a putea înţelege ,însă. Aşa cum nu putea înţelege ce rost are statul pe o bancă în parc, mersul la cinema sau cititul cărţilor. Undeva în interiorul lui domnea o stare de nemulţumire surdă, asemenea unei dureri insuportabile de dinţi, trezind superstiţii vechi.

Într-o joi — toate evenimentele din viaţa lui avuseseră loc în zile de joi — Biroul se închise definitiv. Pentru prima dată, Andrei se trezi dimineaţă fără să ştie ce are de făcut. Câteva zile rătăci prin oraş încercând să-şi amăgească obişnuinţa de a pleca în fiecare dimineaţă la birou, apoi se închise în casă. Trecură câteva zile, zilele se transformaseră în săptămâni, iar vecinii începură să se îngrijoreze şi să-i bată la uşă să verifice dacă mai trăieşte.

Otilia sosi şi ea într-o zi, îngrijorată de zvonurile care ajunseră până la ea (vecinii credeau că Andrei înnebunise, pur şi simplu). Când, după bătăi repetate în uşă, Andrei se hotărî să deschidă, aproape că nu-l recunoscu. În cei trei ani de căsnicie, nu văzuse niciodată figura surâzătoare şi poznaşă care apăru în faţa ei. Iar monologul care îi fu servit înainte de a fi expediată o aruncă într-o ceaţă totală şi-i sună în urechi zile la rând:

—N-ai idee ce-am descoperit! Şi nici n-am timp acum să-ţi explic, sunt prea ocupat. Vei vedea că va veni şi vremea noastră… Pentru că acum am început să Înţeleg . Doar că îmi mai trebuie timp ca să ajung să ŞTIU. Te rog , te rog mult de tot să ai răbdare cu mine şi să ai grijă de Răzvan până atunci…

Înspăimântată  de moarte, femeia se lăsase condusă pe hol fără cel mai mic gest de protest, mulţumind în gând lui Dumnezeu că scăpase teafără din mâna „nebunului”. În urma ei, Andrei zâmbi mulţumit. Secretul său era încă în siguranţă. MARELE SĂU SECRET.)

Aşa că nu-l interesa oraşul sau liniştea rău-prevestitoare care-l acoperise dincolo de fereastra cu jaluzelele trase, închizându-i ermetic universul şi aşa mic al camerei. Descoperind secretul trecerii dincolo de rutină, dincolo de aparenţa realului, singurul său scop devenise acum posibilitatea de a deveni EL , VISĂTORUL. Iar în momentul în care va reuşi  îi va învăţa pe toţi că viaţa fără vise n-are nici un rost. Va forma o nouă generaţie de visători începând cu fiul său, Răzvan….

Pentru că dincolo de vise era IUBIRE, iar iubirea făcea să dispară senzaţia ucigătoare a singurătăţii ce stăpânea sufletul lumii!

În spatele ferestrei închise, privind-o cu ochi duşmănoşi,      liniştea neagră continua să apese peste oraş…   

CRISTINA BINDIU