Mariana Eftimie Kabbout: „Învaţă să trăieşti şi abia atunci vei înţelege de ce ţi-a fost scris să mori…”

Nu de puţine ori m-am întrebat de unde vin şi care este sensul existenţei mele.

De ce petecul de pământ pe care calc e înţesat de numeroasele dealuri peste care trebuie să trec ca să pot merge mai departe? De ce fiecare clipă e unică ? Cum poate Dumnezeu să ne ierte pe toţi şi de ce trebuie uneori să facem ocolul pământului pentru a avea ceva care de fapt se află exact lângă noi?

Nu ştiu de unde vin sau unde merg,

Nu ştiu de ce nu sunt ce par a fi…

Nici care-i rostul meu de fapt, nu ştiu

Şi chiar de-aş şti , la ce mi-ar folosi ?

Întrebări care nu îmi dau pace şi mă aruncă brusc în craterul neştiinţei. Privind cu ochii sufletului, destinul pare a fi o carte ale cărei pagini sunt răsfoite de tot ceea ce mă înconjoară: pământ, nori, cer, soare, anotimpuri grăbite …O carte, în care fiecare clipă trecută e un simplu punct, fiecare vis, o virgulă. Virgula dintre spaţiu şi timp. Singurul semn de întrebare rămâne ziua de mâine.

Nu de puţine ori am căutat răspunsuri la multele dileme ce-mi răpesc până şi clipele în care mi-aş dori să dorm. Alteori îmi cert mintea prea obosită că nu vrea să accepte fluxul realităţii. Dar imediat mă opresc şi regret. Chiar nu e vina ei. Într-un târziu am înţeles asta şi am scris :

Să nu te chinui astăzi să înţelegi cuvinte,

Căci de înveţi prea multe, vei vrea să ai un rost,

Dar vântul veşniciei îţi va aduce-aminte

Că moarte-i după viaţă şi doar un om ai fost …

Am străbătut vremuri fără gust şi culoare. Unii spun că numai eu simt asta. Dar le citesc în ochi neputinţa şi teama care îi macină. Teama de a nu putea ieşi din anonimat. Se tem poate prea mult de ceea ce vor găsi în afara cochiliei în care şi-au închis până şi propriile gânduri. Simt ura şi egoismul cum ademeneşte suflete pure şi le îmbracă în veşmintele înşelătoare ale plăcerii, simt lăcomia cum sapă adânc în venele razelor inocente încercând să adune averi şi călcând în picioare până şi ultimele picături de mândrie…

Am întâlnit simpli muritori care visau cu ochii deschişi uitând că un sac de ani căraţi în spate se poate topi într-o singură clipă înainte de a înţelege că acela era de fapt sfârşitul de care s-au temut întotdeauna.

Precum am spus cu modestele mele cuvinte :

Şi de vei vrea să faci minuni , să ştii că n-ai să poţi,

Sărmane om , priveşte-n jur , nimic nu-ţi aparţine !

O viaţă ai cu împrumut , la fel şi anii toţi,

Şi-n ziua când va fi să pleci , nimic nu iei cu tine …

Poezia a fost şi a rămas melodia preferată a sufletului meu.

Când am început, de ce şi pentru cine scriu ?

Scriu de când mă ştiu. Aşterneam cuvinte pe foi care au fost apoi rătăcite nefiind luate în seamă. Scriu de fiecare dată când simt că am ceva de spus.

Iubesc, plâng sau visez în lumea în care mi-e drag să trăiesc şi pe care am refuzat să o distrug chiar dacă am fost considerată a fi de modă veche.

Pentru cine scriu ?

Pentru OM, aşa cum sufletul meu îl simte: împovărat de greutăţile vieţii, alergând după fiecare strop de fericire şi sperând mereu că în secunda ce urmează îi va fi mai bine. Scriu pentru cei care sunt sau care vor veni şi care la fel ca şi mine, se vor întreba uneori:

De ce ne naştem oare , oricum plecăm din viaţă,

De ce ni-s numărate şi orele ce trec ?

Prea multe feţe aspre ascunde-a noastră faţă

Şi măsurat ni-i timpul necredincios şi sec…

De când mă ştiu, am străbătut cărările aceluiaşi timp. Acelaşi şi totuşi, zi după zi, altfel. E ca şi cum cineva ar fi apăsat brusc pedala acceleraţiei uitând că fiecare pas are viteza lui. Suflete de plumb, programate parcă să execute la unison un veşnic ritual, se zbat scriind în fugă istoria firii, luptându-se cu eternul rival: timpul. Epoca în care m-am născut şi am trăit a fost epoca schimbărilor

neaşteptate: şefi de stat detronaţi peste noapte, pământuri străbune vândute străinilor pe un preţ de nimic, copii ucişi fără vină în războaie inexplicabile, prieteni pe care îi aveai de o viaţă şi pe care ai fi contat oricând, dispăreau subit.

O lume în care doar cel puternic supravieţuia, o luptă continuă în care bezna înghiţea treptat căile nedesluşite ale sorţii. Am scris atunci:

Născut dintr-o culoare prea bine definită,

Rămas-ai doar o umbră în veac încremenită…

Şi să nu-mi spui tu mie că-i fals al meu cuvânt,

O fi raiul în ceruri , dar iadu-i pe pământ !

Se spune că nimic nu e întâmplător şi că Dumnezeu îţi dă întotdeauna exact atât cât poţi să duci. Nu ştiu cine a spus asta, dar în clipa în care ghearele morţii mi-au răpit singura soră la o vârsta foarte fragedă m-am întrebat atunci de ce ? Se pare însă că nimeni nu mi-a putut răspunde.

De dorul ei, dragul meu tată pe care l-am iubit enorm, s-a stins din viaţă câţiva ani mai târziu. O parte din mine a murit în momentul în care i-am spus la revedere pentru ultima dată. Lipsa lor mi-a zdruncinat destinul făcându-mă să înţeleg cât de fragil este darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu ni l-a oferit.

Cu sufletul sfâşiat de durere, am scris :

Nu mă-ntreba dacă mă tem

În viaţa asta de ceva,

O moarte am şi nu mai mult,

De ce să mă mai tem de ea ?

Am ales să merg mai departe. De dragul lor şi a celor care mi-au rămas alături.

Primul meu volum de versuri, intitulat Sărutul unui înger , publicat prin

editura Anamarol Bucureşti, apare în luna august a anului 2006. Editoarea Rodica Elena Lupu a scris pe coperta acestuia:

“ Într-o vreme când mulţi fug de poezie sau o ignoră ori dacă au scris vreodată versuri s-au lăsat cum se spune despre meserie, Mariana Kabbout face exact invers.Iubeşte poezia şi fără a se gândi la nici un profit, decât probabil la îmbogăţirea propriului suflet, scrie versuri delicate şi profunde. Avem de-a face cu o orientare autentică, o încercare de a îmbrăţişa poeticul parcă pe deasupra formulării sale şi reuşind prin urmare, o gestică personală. Volumul “Sărutul unui înger” este expresia unei iubiri pentru poezie într-o vreme a urii sau a indiferenţei, aşa cum MÂNTUITORUL nu este iubit de cei foarte şcoliţi, ci de aceia care vin spre EL cu sufletul curat”

Cel de-al doilea volum al meu , Atingeri Divine, apare câteva luni mai târziu, mai exact în luna martie 2007, publicat prin aceeaşi editură Anamarol Bucureşti, volum pe care eu l-am dedicat dragului meu tată.

Revista culturală Tânărul scriitor publică următorul articol: “ Dincolo de aparenţa unei lirici de album, intimistă şi sentimentală, poezia Marianei Eftimie Kabbout impune însă prin instinct de cizelură făcută cu fineţe şi inteligenţă.Poeta se exprimă în sonuri tradiţionale ori mai bine spus “clasiciste” şi în cele mai de seamă realizări este o neo-romantică dovedind lecturi şi un spirit esteticeşte şi citit.Acestea nu sunt însă exerciţii pe o temă dată şi nici schiţe formulate cu repeziciune în maniera “poeţilor de manual” ci creaţii ce întruchipează o materie lirică proprie şi un fel inedit de a înţelege literatura prin proporţie şi echilibru, ce temperează efuziunile şi supune efectul unor rigori traduse într-o muzicalitate sufletească remarcabilă”.

Eminescu, Labiş, N.Stănescu, Coşbuc, Bacovia, Minulescu au avut întotdeauna un loc special în inima mea. Sunt poeţii noştri de la care vom avea mereu ceva de învăţat.

Am ştiut că viaţa e o luptă permanentă şi dacă Dumnezeu mi-a dăruit-o înseamnă că sunt destul de puternică să o pot trăi până la capăt, spunând:

Viaţa este ca o poezie…Poate fi citită de oricine, dar nu oricine o poate scrie …

Nu am sperat niciodată că voi ajunge undeva sus. Mi-a fost bine acolo unde am ştiut întotdeauna că îmi este locul.

Tot ce-am iubit şi am visat,

Lăsat-am în al meu cuvânt.

Suflet şi trup am fost cândva,

Sub pasul tău voi fi pământ …

MARIANA EFTIMIE KABBOUT