~Cosmin Ştefan Rădoi: „Evadare din Odesa“

Trezirea “Maximus Patya”

Şedea ghemuit pe canapeaua tare, de lemn. Era acoperit cu un palton vechi, gãurit, al tatãlui sãu, plin de pete de sânge şi noroi. Visa, se vedea singur, alergând pe o câmpie. Da, îşi amintea locul din copilãrie, era undeva lângã casa bunicilor. Se vedea pur, liber, aproape sacru. Simţea cã avea sã zboare, pur şi simplu sã se ridice de la sol şi sã-L întâlneascã, sã se contopeascã cu El. Deodatã îşi vãzu bunicii, aceştia zâmbeau, erau fericiţi, ca şi el. Au început sã râdã, haotic, fetele li se inegrisera, se transformau în cenuşã, vântul îi lua şi îi imprăştia peste pãmânturi necunoscute. Începuse sã lacrimeze uşor, erau lacrimi de cristal venite dintr-un suflet insangerat, îşi amintea de copilãrie, de morţi şi de vii, de fraţi şi de surori. Avea frisoane, genul care numai un om pe moarte le poate avea. Deodatã se trezi, ii era frig şi foame, nu se putea mişca. Auzi pe scãrile hanului sunetul cizmelor. Erau cel puţin şapte, dupã modul în care cãlcau realiza pentru ce veniserã. Veniserã pentru el şi ştia asta dar îşi acceptaserã soarta, era resemnat, nu avea scãpare. Deja bãteau la uşã, cu fiecare lovitură în uşa firava de lemn simţea inima cã-i bate mai tare. O luase la goanã, ca un cal sãlbatic fugind de captivitate, dar tot n-avea scãpare. Intraserã în odaie, încãperea gemea de acei oameni înarmaţi, necunoscuţi, nedoriţi. Unul dintre ei citise rapid ceva, nu-şi dãdu seama ce anume iar apoi simţi cãtuşele reci prinzându-i braţele la spate. Era un animal, un animal captiv, îşi pierduse statutul de om, devenise o bestie, o bestie în lanţuri. Fusese târât din han de doi dintre ofiţeri, era umilit, toţi îl priveau dezgustaţi. Simţi o loviturã în spatele capului şi se prãbuşi în ţãrânã, uşor sângele curgându-i din gura, precum saliva curge din gura unei bestii.
**************

Se trezi, în gura simţea gustul metalic al sângelui, buzele îi erau pline de acest lichid uscat, roşu închis care în urmă cu câteva minute îi dadea viaţa, îl hrănea şi îl încălzea. Corpul tot îl durea, fiecare os, fiecare muşchi tipa de durere dar mintea îi era întreagă, se gândea la locul în care se afla, oamenii care l-au adus aici, la cei pe care i-a dezamăgit. Închisoarea Maximus Patya era din toate punctele de vedere una normală, doar un singur lucru o deosebea de celelalte: Gardienii puteau fi ori foarte răi, ori foarte buni, în funcţie de zile, în funcţie de poziţia stelelor, nimeni nu ştie exact. Fusese construită în 1874 drept amplasament de artilerie, pe dealul K. Între timp zona şi-a pierdut importanţa strategică, deci garnizoana Maximus Patya s-a transformat în închisoarea Maximus Patya, aceleaşi suflete, aceleaşi pietre. Celula era micuţa, aproximativ de patru paşi lungime şi trei laţime, cu o uşa masiva de lemn încrustată cu fier ruginit. Încaperea era răcoroasă, acoperită în totalitate de pietre, unele mai mici, altele mai mari, dar toate aceeaşi culoare neagră-albăstruie, parea o carapace de ţestoasa, da, era închis într-o carapace de ţestoasa, una rece şi umeda precum o peştera. Printr-o mică fereastră cu gratiile ruginite lumina strapungea întnericul peşterii şi aducea un strop de caldură. Uşa se deschise, sunetul lemnului izbindu-se de pietrele reci îl trezi imediat. Erau trei gardieni, unul parea superiorul lor. Cizmele călcau încet şi încrezător în mica celulă. Unul dintre ei se prezenta, foarte formal, ca fiind un anume „Ofiţer Kuzma” Ofiţerul Kuzma primi nişte hârtii de la unul din cei doi soldaţi; zâmbi şi spuse catre prizonier. „Vadimir Dmitriev, doua zeci şi unul de ani, acuzat de crimă, bun venit la Maximus Patya, speram sa-ţi facem şederea cât mai confortabilă. Vedeţi dumneavoastră, prizonierii de aici trăiesc într-o stare permanentă de somnolenţă, sunt nişte mumii, sunt morţi, domnule, dar înca vor să mai respire. Noi încercăm să îi mai ajutăm, să le aducem un pic de sânge în trup, sau dimpotriva, în afara lui. Mulţi îşi pierd cunoştinţa, alţii mor, alţii se sinucid, dar nu asta e problema, este vorba de reeducare domnule, reeducare; Când vei ieşi de aici vei fi un om schimbat, culorile ţi se vor parea diferite, caldul rece iar lumina întuneric, vei fi într-adevăr schimbat; deci, să începem ” Unul dintre gardieni poruncea râzând „Hai, nu auzi? Dezbraca-te”. Amândoi îl bateau cu salbăticie, îl biciuiau, carnea parea ca i se rupe de pe oase, ca pur şi simplu putrezeşte şi se transformă în cenuşa. Ofiţerul Kuzma privea de la distanţă cu un mic zâmbet pe buze. Trecuseră jumătate de ceas, ei tot continuau, Vladimir Dmitriev scuipa sânge, era confuz, încerca sa se apere dar nu putea, se ruga Lui sa faca ceva, să-l salveze, să-l omoare, orice, dar să faca ceva. Soldaţii au început sa obosească, apoi au plecat, l-au lăsat mai mult mort decât viu, într-o baltă de sânge pe podeaua rece a celulei. Vladimir Dimitriev respira greu, simţea ca cineva îi stă pe piept, capul avea să-i explodeze iar carnea să se desprindă de trup, nu mai avea putere, nu mai avea speranţă, îşi pierduse conştiinţa şi cazu într-un somn adânc.
***************’
III

Era dimineată. Afară era o ploaie puternică iar o vrabie intrase in celula lui pentru reufugiu; in asemene locuri pană şi o mică vrabie poate fi un semn de la Dumnezeu. Vladimir Dmitriev nu se deosebea de ceilalti prizonieri, vrabia era intr-adevăr un semn pentru el. Deodata foamea ce il tortura de două zile nu se mai facea simtită, ştia ca va fi bine, ştia ca il are pe El să-l protejeze. De pe podeaua rece din pietre albastrui, cu hainele lui rupte, Vladimir Dmitriev urmărea mica vrabie. Işi dorea libertatea ei, viata ei. Işi dorea sa fie o pasăre, dar o pasăre liberă, nu una intemnitată. Cerceta mai bine celula dar nu era nimic sa-i atragă atenţia in mod special, o uşita mai mică la cea mare, cateva inscripţii, diverse nume, cruci. Astfel citea „istoria” celulei, defapt istoria celor care au trăit acolo. Ii vedea, işi imagina chipurile lor, obiceiurile lor, familiile lor, ambitiile, modul lor de a trece in nefiinţă. O singură problemă îi macina gandurile lui Vladimir Dmitriev. De ce fusese azvarlit in temnita rece? Care îi fusese crima? De ce? Deocamdată nimeni nu îi putea da un răspuns sincer, putea doar sa ghicească, poate greşise, poate nu. Poate era păcatul stramoşesc, pacatul de a fi pur si simplu născut, intr-o lume nedreaptă, crudă, rece. De ce se născuse acum? De ce se născuse vinovat? Toate acestea îi treceau prin minte, il chinuiau, îi spulberau regulile si principiile. Brusc uşa se deschise, acel sunet infernal care îl tortura zi şi noapte; era precum işi imagina porţile iadului, dar el era încă viu, era înca la început, nu ajunsese pană acolo. Erau doi gardieni si Ofiţerul Kuzma, care ordona „Domnilor, treceţi la treabă” Gardienii erau zambareţi pe cand Kuzma parea abătut, se gandea la altceva probabil. Unul dintre gardieni porunci „Dezbraca-te, începem”. Pe Vladimir Dmitriev îl cuprinse teama ca va intarzia cu dezbrăcatul, ca îi va enerva pe gardieni, dar rezultatul era acelaşi, mereu era acelaşi. Gardienii luasera cu ei cate două vergi de fier, una groasă cat degetul mare iar alta subiţre cat un stilou. Vladimir Dmitriev fusese bătut cu ambele, stia cum dor fiecare dintre ele. Unul dintre gardieni l-a lovit cu pumnul sub bărbie, odată, si incă odată pană cand nu şi-a mai simţit bărbia. Celălalt gardian îl lovea cu vergile in spate; Vladimir Dmitriev nu mai putea respira, simtea ca va muri axfisiat, că plamanii se umplusera de sange, că oasele i se vor rupe, si in tot acest timp se gandea la crima lui, la ce a facut,ce a facut sa fie pedepsit atat de sever. Ploaia deja se inteţise, strigătele lui Vladimir Dmitiev nu mai erau auzite, nu mai erau simţite sau erau pur si simplu ignorate. El plangea, ei radeau; Afara toti erau inecati de ploaie dar inauntru, in celula, el era inecat de lacrimi si sange. Bataia a durat aproape jumătate de ceas, in cele dim urmă gardienii s-au retras iar Vladimir Dmitriev a reusit să respire. In timp ce era acolo, pe podeaua rece a celulei, iar cizmele lustruite ale gardienilor paşeau satisfacute afara, el inţelegea. Inţelegea de ce era vinovat. Era vinovat pentru ca s-a născut. Nimic mai mult, nimic mai putin, era o povară pentru ceilalţi, fiecare gură de hrană era furată de la un copil nenăscut, ca si fiecare picatură de apa, ca si fiecare secundă in care respira. Le fura hrana, apa, oxigenul, le fura viata, si merita sa fie pedepsit. In sfarsit, a inţeles, a inţeles de ce era vinovat, a inţeles si isi astepta pedeapsa, chiar o ravnea. Cu aceste ganduri Vladimir Dmitriev a adormit, a părăsit celula si a zburat peste cei nefericiti si peste cei fericiti, peste sănătosi si peste bolnavi, peste drepţi si corupţi. Era deasupra lor, era deasupra tuturor…
*************’

Vladimir Dmitriev se trezi cu caţiva fulgi de nea pe chip, afară începuse sa ningă. Fulgii se strecuraseră printre gratiile ruginite in celula lui, se asezau pe buzele lui, se topeau, dispareau complet, se transformau in apa. Pentru el, fiecare fulg de nea reprezintă o persoana. O persoana din care a furat o mică parte. Observa in celulă o galeată si o farfurie de cupru cu un fel de terci in ea, hrana primita de puscariasi. Incepuse să mănance ce era in farfurie, pentru el, hrana era sacră, aceste momente erau sacre, niciodata nu se grabea, se simtea aproape de Dumnezeu si de stramosi. Dar acum foamea îl transformase intr-o bestie, intr-un animal. Decăzuse pană în acest stadiu. Atat era, un simplu animal intr-o cuşcă, cum sunt mii altele. Vladimir Dmitriev se considera diferit; Dupa părerea lui, era un sclav înţelept, îşi recunoscuse vina, îşi dorea pedeapsa. Asta îl facea sa creadă că este deasupra altor custi, deasupra altor sclavi. Din celula lui micuta, Vladimir Dmitriev se imagina un Spartacus al celor vinovaţi de pacatul stramoşesc. Un lider, un deschizător de drumuri, dar unul pe moarte, cu timp limitat. Era conştient ca pedeapsa finala îl va aştepta. Ba mai mult, îşi dorea acest lucru. Nu-i mai ramanea decat să folosească timpul rămas cat mai bine cu putinţă. Toate acestea si multe altele treceau prin mintea lui. Gandurile îl ardeau, se simţea in purgatoriu. Era înconjurat de îngeri şi de diavoli, numai el nu ştia ce anume este. Îsi aminti de mama sa, de sora sa, se gandea la ele mai mult ca la oricine. Şi-ar fi dorit să le vada, să le strangă in braţe, dar ştia ca e imposibil. Era in Maximus Patya si nu putea face nimic in legatura cu asta, era in lanţuri. În departare se auzeau ţipete, nu erau ţipete de bărbaţi, ci de copii. Ţipetele se apropiau din ce în ce mai mult. Vladimir Dmitriev ştia ce înseamnă asta, se ghemuise într-un colţ, ştia că îi va veni randul. In esenţă zilele erau la fel, odată cu răsaritul soarelui, ritualul se repeta. Iar odată cu apusul lui, fantomele îl bantuiau. Devenise din ce în ce mai greu pentru sarmanul suflet. Vladimir Dmitriev era obişnuit cu bătăile, bătaia în sine nu îl frangea, durerea nu îl frangea, îl facea mai puternic; Dar umilinta şi stentimentul de neajutorare, acestea îi sugeau sangele din vene, precum un vampir mereu înfometat. Oamenii au mereu impresia ca sunt stăpani, ca deţin controlul asupra lor, asupra corpurilor lor. Dar cand sunt bătuţi pierd controlul, pierd speranţa, pierd încrederea în sine. Ziua îsi urmase cursul stabilit, nimic ieşit din comun; Seara, în singurătate Vladimir Dmitriev a înţeles la ce se referea Ofiterul Kuzma prin „reeducare”. Prizonierul pierdea controlul asupra trupului, îşi pierdea ambiţiile, demnitatea, principiile. Toate erau smulse din el precum carnea de pe un os este smulsă de un câine flămând…
************
Drumul spre Grigoriopol

Vladimir Dmitriev se trezi. Spatele il durea oribil, isi tocea oasele precum un sclav din cauza patului de lemn acoperit cu paie.

Se ridica putin, vazu singurul geam al camarutei acoperit de aburi pe-o parte iar gheata pe cealalta.

Incet, isi lua incaltarile iar cum atinse podeaua simti o sulita de gheata strapungandu-i piciorul stang, semn ca incaltarile ii erau gaurite.

Pasi incet in micuta odaie, peretii ei galbejiti. Undeva, deasupra sobei, o icoana…o usa firava de lemn acoperita cu zdrente la colturi.

In camaruta erau trei paturi din lemn, acoperite cu paie, o masuta rotunda, agatata de perete, pe ea se observau urme vechi, taieturi de cutit…

Din cele trei paturi, unul era gol, negru. Vladimir Dmitriev nu putea sa se uite intr-acolo. Pipai usor soba, degeaba, era rece…Si-ar fi dorit un ceai cald inainte sa plece, dar nu se putea, nu mai erau lemne iar padurea era la jumatate de zi departare…

Pasi incet precum un hot de suflete, nevazut, neauzit, in odaia micuta, catre celalalt pat.

Acolo, inca dormind, era sora lui, o lacrima imprumutata curgandu-i peste obrazul rotund, nobil, de matase. Vladimir Dmitriev saruta imediat lacrima, nu-si dorea sa isi mai vada sora plangand, nici in somn, nici la rasarit, nici la apus. Se aseza usor pe pat, ii facea placere sa o priveasca dormind, era precum un inger, singurul lucru intre el si Dumnezeu.

Ganduri groaznice ii trecu prin minte, se apleca in genunchi, langa pat si ii sopti usor in ureche « Nu ma trada, XXXX, niciodata nu ma trada, nu as putea supravietui fara tine »

Vladimir Dmitriev isi folosi toate puterile sa iasa din camaruta, nu-si dorea sa plece afara, in intuneric, in necunoscut, in pacat si abis…

La cateva secunde dupa ce a pasit pe noroiul inghetat, Vladimir Dmitriev se simti invadat de frig, consumat de el, acesta ii trecea prin carne, oase si sange, pana ajungea la inima unde avea sa ramana pe vecie. Dupa cateva minute a inceput sa accepte frigul din oase si din sange, devenise o parte din el si nu o putea renega.

Facu cativa pasi inainte, era ca si cum mergea peste un morman de trupuri, oasele trosnindu-le sub greutatea lui Vladimir Dmitriev.

Privi in stanga, vedea un simplu drum de tara, acoperit de noroi inghetat si zapada. Soarele urma sa rasara in cateva zeci de minute…

In dreapta, acelasi drum greu si noroios. Sus, pe un deal, precum o femeie bolnava, sedea parasita biserica preotului Petre Ilieş.

A fost distrusa acum cativa ani, jefuita, praduita, torturata. Doar clopotnita si cateva icoane au mai ramas dintr-un adevarat safir albastru precum cerul.

Incet, incet, biserica a fost inghtita de Nistru, iar odata cu asta si satul a inceput sa moara.

Iar odata ce a murit preotul, o frimitura din Vladimir Dmitriev, a murit si ea, ingropata sub mal, sub icoanele arse, sub cenusa Bisericii.

Timpul trecu repede, soarele incepu a rasari…Trebuia sa se grabeasca, sa-si continue drumul.

Privi inca odata catre mica casuta de lemn, cu acoperisul de paie. Odata cu rasaritul soarelui si amintirile au devenit mai clare, unele dureroase, altele minunate.

O lacrima curgea incet pe obraz, precum un mort este dus in cavou. In mijlocul drumului se opri, inghetase, incepu sa se usuce…

Pierduse timp destul, trebuia sa-si continuie drumul.

Porni, incet, spre soare, picioarele-i de granit inca zdobind oasele cadavrelor cu fiecare pas.

Drumul parea nesfarsit, era precum un cimitir, cadavrele umflate cu apa, aduse la suprafata de rauri si ploi, oasele transformate in gheata, carnea in zapada.

Acesta ii era drumul lui Vladimir Dmitriev, rece, lung, fiecare pietricica, fiecare particica din pamant ii soptea « moarte…moarte…moarte »

Dar el mergea inainte, viata mergea inainte, timpul nu sta nici dupa morti, nici dupa vii.

Dupa ceva timp soarele il izbea direct in frunte, zapada devenea insuportabil de privit.

Isi facu un loc cu picioarele in zapada, se aseza usor, parea calda, primitoare, precum patul copilariei, atingerea ingerilor, oricine altcineva ar fi adormit in cateva minute…Dar el nu putea astepta, ziua se scurgea rapid, frigul i se strecurase in oase, le transforma si pe acestea in gheata, carnea lui in zapada iar sangele in apa.

Ganduri negre, ganduri inghetate ii treceau prin minte, gura i se uscase, precum si ochii, frigul isi facuse prima victima, picioarele le simtea injunghiate de o suta de cutite, tradatori, tradatori din toate partile.

Dorea sa bea apa, dar plosca era goala, mereu a fost goala, mereu a fost uscata.

In apropiere zari un parau, dar era inghetat. Incenunchiase langa parau, lua o piatra si incepu sa loveasca in zidul de gheata, dar fara speranta, fara izbanda.

Lovi din nou si din nou, gheata se zdrobea, ii zgaria fata si ii lovea ochii.

Parea sa reuseasca, gheata mai avea putin si era sparta, deodata piatra se incalzi, dar Vladimir Dmitriev nu baga de seama, el continua sa loveasca.

Piatra devenea din ce in ce mai fierbinte si mai rosie iar in cele din urma a inceput sa il arda pe Vladimir Dmitriev, acesta i-a dat drumul imediat, piatra cazand peste gheata, topind-o, scotand incet aburi…

Vazand asta, Vladimir Dmitriev a fugit in partea cealalta a drumului, speriat, precum un copil, cu mainile pe fata, plangand.

Nu stia ce se intamplase, nici nu se putea gandi, poate nici nu-si dorea, stia doar ca nu vrea sa vada nimic, sa auda nimic.

A ramas acolo minute bune, fara sa miste, fara sa graiasca, fara sa respire.

Doar gandurile, gandurile il bantuiau…Ce putea fi ?

Lasa o mana jos, apoi pe cealalta, pasi incet, curios precum o caprioara spre parau…

Deodata din gaura creata de piatra iesi o bucata de lemn, spargand si restul ghetii…

Din nou, lui Vladimir Dmitriev nu i-a putut sa creada…din gheata a iesit o spanzuratoare, franghia groasa gadilata de vant, miscandu-se cu aroganta in fata bietului suflet.

Vladimir inchise ochi, se pare, pentru ultima data. Frica il doborase, ii aruncase o sulita direct in inima, metalul racindu-i sangele si carnea…

Usor, aproape cu teama isi misca ploapele, o lumanare ii lumina fata si trupul gol. Era intins pe ceva moale, privi in jos iar la picioare vazu bestia sfasiata, sedea pe o piele de urs, alba, infinita in adancime si caldura.

In restul camerei era intuneric total, se vedeau doar anumite parti din pereti, sterse, zgariate, afara se auzea o vijelie puternica, trasnetul luminand uneori camera complet, dezvaluindu-i misterele.

Isi simti corpul cald, incepand de la picioare, si urcand precum un foc mistuitor spre gat, iesind prin ochi si gura, arzand totul in cale…

Trasni din nou, toti muschii din corpul lui Vladimir Dmitriev se incordau dupa orchestra cerurilor iar lumina dezvalui ceva nou in camera…Era o femeie, o femeie cu forme perfecte, parul auriu ii acoperea sanii iar scanteia lumanarii ii mangaia usor, in noapte, pielea moale stralucindu-i precum cele mai fine tesaturi.

I se dadu sa bea un lichid galben, auriu, inviorator dintr-o mica strachina, frumos pictata.

Vladimir Dmitriev sorbi usor din strachina si simti cum lichidul ii intra in corp, in fiecare vena si celula. Femeia ii sopti usor spre ureche « Mai bea, iubitule, mai bea… »

Apoi simti cum buzele de matase si limba fierbinte a femeii se prelingeau incet, precum o picatura de ploaie peste corpul incordat al lui Vladimir Dmitriev.

Acesta incepu sa-si plimbe palmele peste corpul femeii, admirandu-i formele…incepu sa transpire, corpul femeii devenea tot mai cald, se contopea cu al lui, devenisera unul si acelasi, inseparabili, pentru eternitate….

Fiecare muschi se incorda, se relaxa, fiecare clipa devenind punctul culminant al unei piese de teatru, pumnalul se indrepta spre inima, se va sfarsi acum ?

Devenise o iluzie a mortii si a nasterii, florile se ofileau si rasareau din nou, pamantul se usca, crapa, si devenea din nou negru, totul, in doar secunde, batranii mureau, se transformau in cenusa, iar din ea pruncii le luau locul, totul, in doar secunde.

In aer se simteau miresmele indragostitilor si umezeala ploii de afara…

Trasnetele le luminau ochii, unde citeau unul in celalalt pasiunea chinuitoare…

Erau singuri, devenisera unul, protejati de zei si propria lor dragoste, nici scanteile nici apele revarsate de afara nu contau, erau singuri, unici.

Nici foametea nici setea nu patrundea in micul lor coltisor, erau rupti de lume iar lumea era rupta din ei. Totul parea sa dureze o eternitate…

COSMIN STEFAN RADOI