an II,nr. 9/2008 – „SA INFLOREASCA O MIE DE FLORI „

PERMANENTA MODELELOR – Ionuţ Ţene: „Dincolo de Brâncuşi“

MARILE MITURI – Loredana Cristea: „Eminescu“

ATITUDINI – Cezar Adonis Mihalache: „Instigarea la crimă“

PUNTI PESTE VARSTE – Cleopatra Lorinţiu prezinta o carte noua : „Pe aripa cerului“, de Menut Maximinian, Editura Karuna Bistriţa, 2008

ESEU – Anca Negru: Timpul şi spaţiul epifanice în „Secretul Doctorului Honigberger”, de Mircea Eliade

ANTOLOGIA DE POEME – Dana Banu: „Ronduri bucureştene“

PROZA – Ana Maria Balaş: „Oare…eu?“

ANTOLOGIE LIRICA – Victorita Duţu: „Hei, neam ajuns de ocară“

PROZA – Ioan Stoenică: „Într-o zi am murit“

PROFIL – Radu Tudor Ciornei: Poeme

PUNTI PESTE VARSTE – Gheorghe Postelnicu prezinta un tanar scriitor : „Oana Cerbănescu: «Hebe»“

ANTOLOGIE LIRICA – Laura Mihalca: Binom poetic

ATITUDINI SI OPTIUNI – Mihail Băcăuanu: „Ce a adus ortodoxia lumii?“

Cristina Nemeş: „La umbra crucii Tale“

SPIRITUL DE INOVATIE – Daniela Voiculescu: Poeme în proză

Iarina Copuzaru: Poeme noi

ESEU – Monica Sumalan: „O floare în septembrie“

Adrian Paparuz: Poeme noi

PAMFLET – Ion Mischevca(Chisinau): „Întregul aisberg al conflictului dezgheţat“

ESEU – Tania Ramon: „Şampania de apă“

PUNTI PESTE VARSTE – Cezarina Adamescu despre poeta Camelia Ciobotaru

Mirela Nicoleta Hîncianu: Poezii noi

ESEU – Anca Nistoroiu: „Tic…tac“

VOCI NOI – Iulia-Florentina Tanea: Poeme

PROZA – Laura Marinică: „Tapet“

VOCI NOI -Mary Deca: Poeme

O PROZATOARE – Monica Trif: „În goana timpului“

Radu Botiş: „Precum şi voi, om sunt“

PERMANENTA MODELELOR – Ionuţ Ţene: „Dincolo de Brâncuşi“

„Dincolo de Brâncuşi” e titlul recentei cărţi reeditate şi revizuite a poetului clujean Horia Muntenus, carte tiprărită la prestigioasa editură Gedo din Cluj-Napoca. Poetul Horia Muntenus este un mai vechi analist al operei şi vieţii marelui sculptor din Hobiţa. Aş putea spune că şi-a legat tainic şi subiectiv viaţa personală cu aventurile iniţiatice ale lui Constantin Brâncuşi spre esenţa sculpturii, ca şi experienţă a primordialităţii. S-au scris atâtea studii şi cărţi despre Constantin Brâncuşi încât te poţi întreba retoric ce mai poate aduce nou un autor contemporan. Horia Muntenuş, care-l cunosc ca un poet total ce refuză orice compromis cu ierarhiile sociale -, preferând solitudinea creatoru lui decât compromisul funcţionÄ ƒresc al confraţilor -, are un simţ special, aproape haric, de a interpreta opera lui Constantin Brâncuşi. Cartea lui Horia Muntenus poate fi abordată ca o transcendenţă şi ca un reper meticulos ştiinţific al operei lui Brâncuşi. Cu o prefaţă antologică a lui Constantin Zărnescu, care surprinde exemplar căutarea lui Horia Muntenus pe urmele iniţiaticului Constantin Brâncuşi spre cheia simbolistică a naţiunii şi universului din izvorul „revoltei fondului autohton”, cartea se prezintă ca o cercetare riguroasă ce se păstrează în legile unei abordări obiective. Deşi contemporanii l-au perceput pe Brâncuşi ca un avangardist al formelor, fapt accentuat de prietenia sa cu dadaiştii T. Tzara şi Marcel Iancu, suferind pe această chestiune ostracizarea regimurilor totalitare fascist şi comunist ca artist „degenerat”, poetul Horia Muntenus ne oferă cheia interpretării operei brâncuşiene pornind de la izvoarele milenare traco-dacice. „Pas ărea Măiastră” sau „Coloan a Infinitului” sunt esenţializări ale ideii umanităţii către Dumnezeu. >>>>

MARILE MITURI – Loredana Cristea: „Eminescu“

La sfârşitul anului 1883, Titu Maiorescu îşi asuma actul aproape riscant de a-l publica pe Mihai Eminescu pentru prima oară în volum, la editura Socec, sub titlul ,,Poesii”. Mulţi vor fi răsuflat uşuraţi: murise cel ce era atât de controversat în lumea literară a vremii, atât de vânat de tot felul de asociaţii şi găşti mai mult sau mai puţin literare sau politice, faţă de care gânditorul şi eruditul Eminescu a ştiut să păstreze o distanţă de netrecut.

Dacă Perpessicius a orbit asupra caietelor poetului fără a fi reuşit să ne transmită decât o mică parte din frământarea nepământească a sufletului eminescian, înseamnă că el este de neclintit în locul în care, nu cu emfază, l-au aşezat cei care i-au dau numele de Luceafăr al rostirii poetice româneşti. Şi cum altfel să fie dacă nimeni, până la el sau de la el încoace, n-a reuşit să găsească focul divin care încarcă metaforele eminesciene pe parcursul călătoriei cosmogonice a Luceafărului şi întrupării lui pământeşti? Nimeni… şi cuvântul poartă încărcătura absolutului, n-a putut să redea atât de dumnezeiesc tabloul îndrăgostirii bărbatului de femeie, alchimia care dă viaţă şi ucide în egală măsură.Sacrificiul pe care-l impune acest sentiment pe care Însuşi Creatorul, ni l-a lăsat drept cea mai de preţ moştenire, aceea care ne apropie de modelul după care am fost alcătuiţi: dragostea. >>>>

ATITUDINI – Cezar Adonis Mihalache: „Instigarea la crimă“

Instigarea la nesupunere civică s-a tranformat în instigare la crimă împotriva românilor. Lăsaţi să-şi facă de cap, iredentiştii maghiari se folosesc acum de uriaşa industrie mass-media pe care au creat-o în inima României şi cheamă populaţia secuiască la lupta cu arma în mână pentru înfiinţarea unui stat de sine stătător în inima Transilvaniei.

Chemarea la lupta armată a apărut în presa scrisă, iar rândurile denotă că revizioniştii se cred deja stăpânii Ardealului. Urmaşii cu chip neonazist ai grofilor care au însângerat odinioară Transilvania ne tratează ca pe nişte criminali care trebuie stârpiţi cu arma în mână. Acesta este rezultatul libertăţii de care s-au bucurat revizionişti maghiari. Au fost lăsaţi să împânzească Transilvania cu fel şi fel de afaceri, li s-a permis preluarea treptată a sectoarelor cheie, iar acum se pregătesc pentru lovitura finală. Înjunghierea ţării, cuţitul secuiesc manipulat de iredentiştii maghiari cerând însetat sângele românilor.

„Haromszek” (“Trei Scaune”), ziar în limba maghiară editat de Consiliul Naţional Secuiesc, s-a transformat într-un manifest prin care populaţia secuiască este chemată să lupte cu arma în mână pentru a smulge din trupul României inima Ardealului. O violenţă care nu este deloc întâmplătoare, ea fiind generată de pasivitatea de care au dat dovadă autorităţile unui Stat Naţional Unitar şi Indivizibil în cei 18 ani în care iredentiştii şi-au tot ascuţit cuţitele. Acum, secui vor să verse sânge românesc în Ardeal. Vor ca prin forţa armelor să-şi creze o enclavă în care românii să fie trataţi drept străini. >>>>

PUNTI PESTE VARSTE – Cleopatra Lorinţiu prezinta o carte noua : „Pe aripa cerului“, de Menut Maximinian, Editura Karuna Bistriţa, 2008

Pana păunului*

Când am răsfoit cartea lui Menut Maximinian am avut o senzaţie amestecată : de întoarcere în timp, de déjà vu dar într-un sens de aşteptată re-vedere. Autorul, care este foarte foarte tânăr , nu ştiu dacă mă poate înţelege. Brusc mi-am amintit o vreme în care, cam îmboldiţi de la spate de redactorii revistelor care promiteau publicarea, scriitorii din generaţia mea produceau texte numite « reportaje literare », încurajaţi ( în absolut )de exemple ca Brunea Fox sau Geo Bogza şi gândindu-se în principiu că acesta nu poate fi un lucru rău în sine. Culmea e că regăsesc în acest tip de texte din anii şaptezeci-optzeci, lucruri de o mare frumuseţe şi de o certă profunzime. Nimeni nu cred că le va relua însă vreodată şi , probabil , nici că le va reciti prea curând. E un fel de irosire , francezii îi spun « quel gâchis ! » şi aşa şi este dar se pare că e o risipire necesară, un fel de ascuţire cu folos a creioanelor pentru ceva ce va să vie. Un fel de exerciţiu al al verbului pe care de cel mai multe ori îl susţine apariţia în ziar şi satisfacţia pubicităţii.

Să recunoaştem că aproape tuturora ne face plăcere să primim vorbe bune şi laude. Nu ne face plăcere să depindem de laudele primite, da asta e. >>>>

ESEU – Anca Negru: Timpul şi spaţiul epifanice în „Secretul Doctorului Honigberger”, de Mircea Eliade

„În Jurnal ca şi în câteva texte, am comentat ceea ce aş îndrăzni să numesc concepţia mea despre literatura fantastică. Şi care se deosebeşte, bunăoară, de cea a romanticilor germani, a lui Edgar Allan Poe sau a lui J. L. Borges… Destul să amintesc că e solidară cu concepţia mea despre gândirea mistică şi universurile imaginare pe care le fundează, universuri paralele lumii de toate zilele şi care se disting în primul rând printr-o altă experienţă a timpului şi a spaţiului”. (Mircea Eliade, Paris, 23 septembrie, 1980)
Dimensiunile concepţiei despre timp ale lui Mircea Eliade se contopesc devenind din separate ca timp obiectiv, timp subiectiv (condensat sau dilatat, în manieră bergsoniană) şi timp epifanic în uniune sintetică, o viziune mixtă, dar în perfectă simbioză cu perspectivele multiforme umane.

Timpul epifanic este timpul revelatoriu, reprezintă trecerea în atemporalitate, ieşirea din devenire şi alterare momentană, timpul devine fixitate pentru subiectul care suportă epifania.

Timpul epifanic este timpul religios prin esenţă şi substanţă, este reductibil la zero, nu mai susţine curgerea, efemerul se dislocă şi dizolvă într-o mareee nemuritoare ce converge cu atingerea culmii sacralităţii de către omul iniţiat.

În „Secretul Doctorului Honigberger”, Eliade subliniază tridimensionalitatea temporală, concepând pentru sine şi pentru Doctorul Zerlendi o astfel de „ieşire din timp” sau mai degrabă de intrare şi/sau persistare în timp epifanic: „Pentru întâia dată am putut verifica personal ieşirea din timp. >>>>

ANTOLOGIA DE POEME – Dana Banu: „Ronduri bucureştene“

RONDURI BUCUREŞTENE

doar simulări

nici nu am trăit îndeajuns nici nu am scris până la capăt

suspendaţi în lumină asemenea funigeilor toamna

mai prelungim cu un vers sau cu o nouă şi plictisitoare iubire

întâmplarea şi acoperişurile ei fosforescente

când trecem pe străzile mici şi umbroase ale oraşului

doar atunci ochii ne încep a lumina

mâinile desenează ferestre deschise şi poduri

intrăm prin crâşme în care poeţi fără bani ridică jobenuri şi ne salută fratern

bem cu ei şi povestim despre cum se vede soarele din partea cealaltă a străzii

de parcă am fi la ema într-o poveste demult întâmplată

da la ema în cafenea aia din cluj cu desene ciudate şi voci baritonale târzii

sau la port au prince în barul lui noemi cea cu ochi de cafea >>>>

PROZA – Ana Maria Balaş: „Oare…eu?“

Si, intr-o noapte neagra, fara luna, pacea a descoperit lumina. Ferice de cel ce isi deschide indeajuns sufletul ca sa o poata vedea… Ce inseamna fericirea? Fericirea e in inima noastra, trebuie sa fim indeajuns de curati ca sa o putem vedea. O farama de inocenta va ramane pentru totdeauna in noi. Zadarnic incercam sa o nimicim. Candva am fost copii..am avut inima curata.. Nu ne era frica sa iubim, iar daca cineva ne ranea, iertam si uitam de indata ce vedeam in cealalta persoana, omul de inainte. Nu puteam sa nu iertam..eram…credinciosi…credeam.

Si luna se iveste de dupa norii de lana, si o privesc…Sper sa imi dea un raspuns, ca si cum cu ea as fi vorbit… Dar, rece, de gheata, nu-si apleaca urechea… In seara asta luna nu mai vrea sa vorbeasca…

Pare ca sufera, dar nu vrea sa-mi destainuie pricina.. Si i-am promis ca ii voi tine taina..

Cerul e pustiu.Il apasa o grea suferinta. Dupa ce azi, si-a plans durerile,lacrimile i-au secat. Si durerea ii inunda toata fata. Privesc deodata in neagra zare, si-n mine un gand tainic tresare..Ce va fi maine oare/?

Insa luna imi lumineaza gandurile. Pacat ca eu nu pot sa i le citesc pe ale ei. Sufera in tacere, acolo sus, alaturi de mii de stele care par ca vor sa-i aline suspinele, si totusi ramane singura, cu taina sa, ca un pustnic in chilia sa, numai cu credinta. Ii zaresc lacrimile care-i brazdeaza fata, privind de la fereastra mea. Insa nu pot sa-i le sterg, si pulberea de diamante navaleste in camera, ca valurile marii ce imprastie fara mila nisipul din calea lor, si iau cu ele urmele pasilor mei. Imi iau amintirile, suflul vietii in adancurile necunoscute. Asa si luna imi lumineaza camera cu sclipiri de-argint curat, furandu-mi trairea tainica a clipei. >>>>

ANTOLOGIE LIRICA – Victorita Duţu: „Hei, neam ajuns de ocară“

HAIDETI TINERI-poem la 20 de ani

Aprilie ’93

PARTEA ÎNTÂI

Hei, neam ajuns de ocarã
Nu auzi cum plânge Dumnezeu
La fiecare poartã închisã?
Voi, cei însinguraţi de pãcatele voastre,
Voi, cei însinguraţi din cauza urii din voi
Lepãdaţi tina pãcatului vostru
Şi întindeţi braţele spre Iisus Hristos
Iisus Hristos, Mântuitorul lumii!!
Tineri , voi ce sunteţi bãtrâni
Pentru cã sunteţi bãtrâi sufleteşte,
Aruncaţi bãtrâneţea din voi,
Primind lumina lui Iisus,
Primind lumina de candelã
În ochii voştri spurcaţi de sãruturi,
De idei ce nu v-au folosit niciodatã,
De ţigãri şi dansul satanei.
Şi-a fãcut omul jucãrii,
Ca sã-şi uite de pãcate,
Sã-şi umple timpul lui gol de gândire
Şi l-a uitat pe Dumnezeu-e atât de simplu!! >>>>

PROZA – Ioan Stoenică: „Într-o zi am murit“

Intr-o zi am murit. Cred ca era o zi de toamna. Trebuie sa fi fost, am simtit toate pasarile plecand din mine, si florile ofilinduse… Nu erau insa niciun fel de fructe in copaci, poate era totusi iarna… O iarna ce a zacut mult sub stratul subtire de bucurie ce de-acum se topise iar cu totul…

Oare ce gandeam atunci? In acea ultima clipa constienta ce a dus la decizia mortii mele, in ziua dinainte si ziua de dupa ce nu a mai venit pentru mine? Oare a fost un gand sau un sentiment ce m-a impins? As vrea sa fi fost un sentiment… sa stiu ca mi-am ascultat inima pana in ultima clipa, si mintea mea n-a luat decizii impotriva inimii… Poate totusi a avut si ea ceva de spus… o ascultam si pe ea… mult… Fara ea n-as fi stiut sa separ florile de maracini inainte sa le cresc in mine si nici ca trebuie sa le ud cu o dragoste venita de undeva de sus dintr-un albastru adanc, nu cu rautatea si ignoranta celor din jur… Le-am tinut cu mintea pe o directie din care vantul raului din jur nu batea niciodata sa le rupa… Cat de frumoasa e o floare ce in fata vantului se rupe si se ofileste, comparativ cu una ce se zbate sa-si apere tulpina? Poate doar unele stiu ca toata frumusetea petalelor lor exista datorita a ceea ce trece prin tulpina… Poate de aceea unele au mai multa grija de petale… Ce urate sunt florile care nu stiu… Dar nu exista flori care sa nu stie asta. Doar oameni. Florile sunt minunate toate…

Stiam prea multe, de aceea am murit. Sa intelegi e uneori mai dureros decat sa nu. Mult mai folositor totusi. >>>>

PROFIL – Radu Tudor Ciornei: Poeme

CEALALTĂ PARTE A LUI DACĂ

mi s-a spus:

alege!

îţi mai dăm o şansă

un gest o vorbă o privire.

dar atât, numai una

să nu trişezi!

şi am ales

un teatru gol

o scenă goală

unde nu se joacă

unde nu se aplaudă

unde nu se critică.

mă înclin legat la ochi

după cortina ce cade.

poate că de după catifeaua neagră

din sala goală

din oraşul gol

ascuns dincolo de goliciune

mă va chema cineva la rampă >>>>

PUNTI PESTE VARSTE – Gheorghe Postelnicu prezinta un tanar scriitor : „Oana Cerbănescu: «Hebe»“

Oana CERBĂNESCU are 17 ani şi este elevă în Medgidia. Ea se află la al II-lea volum de versuri, intitulat „HEBE” (Editura PRO TRANSILVANIA, 2008). Este membră a cenaclului şcolar de pe lângă Clubul copiilor, condus cu energie de profesorul Petcu Abdulea, el însuşi autorul unui „Dicţionar de omografe” (1995), al unui „Dicţionar de omonime” (1997, 2003) şi al unor „Jocuri cu litere” (2000).

Tânăra autoare se identifică poetic cu zeiţa care împărţea mesenilor buna dispoziţie şi optimismul. Cupele din mitologia greacă sunt în carte sufletele cititorilor, iar misiunea asumată e mai dificilă (Tudor Opriş), pentru că structura ei artistică pendulează între teluric şi plutonic ; „Hebe e pură. Hebe e tristă. Hebe e singură./Hebe nu poate să trăiască sau să moară…/Hebe atinge, simte, plânge, se joacă…/Se naşte iar şi iar…/…/Hebe se joacă şi râde.” Noua divinitate modernă toarnă „sâmburi de ură pisaţi, ca scoicile, printre/sâmburi de viaţă.” Din cele 26 de piese, cel puţin 6 sunt încheiate artistic, precum şi această „Rugă de iertare” de la sfârşitul volumului : „Iartă-mă, Doamne, c-am greşit…/Am băut din rana tâmplei obosite/când soarele-mi ardea coapsa de lut/şi m-am spălat cu sânge/nu cu vin şi cu speranţă/ucigând cuminţenia/şi mugurii…” >>>>

ANTOLOGIE LIRICA – Laura Mihalca: Binom poetic

EXISTENTIAL

Suflet salbatic, de ce nu te opresti, de ce continui sa suferi ?

Izolat intre patru pereti, fortezi viata sa treaca.

Opreste! Priveste verdele, bucura-te de negrul maroniu, de ploaie violet al copacilor

loveste-te de suflete, ciocneste-te cu ele!

Nu te ascunde lor, eventual ocoleste-le…

aseaza-te pe trepte
______________

AGENDA

In expozitiunea zilei : intalnire cu personajul ora zece jumate.

Pana la pranz, vom juca tenis cu o minge de Pepsi.

Pe urma, infasurati in vant, strabatem Magheru de la un capat la altul.

Seara zvantate de rosu ne face sa apunem.

Nu e asta deznodamantul omului? Apus.

Ascult Depeche si ma gandesc la tine. >>>>

ATITUDINI SI OPTIUNI – Mihail Băcăuanu: „Ce a adus ortodoxia lumii?“

Daca tot am deschis un front impotriva unor termite care rod Biserica din interior , de ce sa nu vorbim si despre cei care in ciuda pregatirii lor gazetaresti sau intelectuale NU VOR sa inteleaga anumite aspecte, clare ca lumina zilei. Totodata, daca primul front mi-l insusesc pe deplin, asumandu-mi responsabilitatea pentru naduful varsat asupra unor pseudo-ortodocsi, de data aceasta lansez provocarea tuturor, considerand-o de maxima importanta. Nu stiu cat vor pricepe unii din ce sustinem noi, dar avem datoria de a explica, ca sa nu creada ca suntetm cazuti din bananierii africani sau ca am calatorit prin timp, veniti de undeva din Evul Intunecat.

Domnul Petru Clej, care scrie la suplimentul Romaniei Libere, ACUM a lansat un sondaj de opinie, intitulat provocator: „Ce efect a avut religia ortodoxa asupra dezvoltarii Romaniei”. Cu o zi in urma i-am trimis un mesaj privat acestui domn in care il rugam politicos sa inteleaga ca a fi ortodox traitor este un efort care se adauga peste pecetea Botezului si pe langa participarea minimala la slujbele duminicale. Crezand ca este vorba despre o confuzie de termeni, o intelegere superficiala a ideii de crestin ortodox sau de Biserica Ortodoxa, i-am explicat domnului Petru Clej de ce nu trebuie confundata evlavia pietista a unora cu trairea duhovniceasca a unui ortodox practicant si care este diferenta intre a te crede ortodox si a fi ortodox, pentru ca este o diferenta.
Se pare, insa, dupa cum se vede din invitatia de a participa la acest sondaj, ca la domnul Petru Clej n-a fost vorba de o confuzie sau de o intelegere eronata ci de un act voit de asociere a termenului de „ortodox” cu acela de „inapoiat”. ca este asa se vede lesne din titlul sondajului ACUM. >>>>

Cristina Nemeş: „La umbra crucii Tale“

La umbra Crucii Tale Hristoase m-ai crescut,

O,cenusa si noroiul cu chipul meu din lut.

Cu Duhul Tau de viata,viata Tu mi-ai dat,

In veci Stapnul meu ,fii binecuvantat!

Cand ochii mei au inceput sa vada,

Le-ai daruit lumina Ta,Cerescule Tata.

Dor fierbinte,dupa Tine, in inima mi-ai pus

Si in camara sufletului,caldura mi-ai adus.

In visteria tainica daruri nesfarsite ai pus

Iar gandul in zari nestiute mi l-ai dus.

O.Doamne,eu fiind lucrareaTa cea vie,

Doar voia Ta cea sfanta, in mine,fie.

Fiind iarba eu,la umbra Ta ma racoresc

Si-n caldura negraita pot doar ca sa cresc.

Din izvorul negrait Tu imi dai sa beau,

La umbra Crucii Tale voiesc ca sa stau. >>>>

SPIRITUL DE INOVATIE – Daniela Voiculescu: Poeme în proză

OVERTURNING

o femeie citind în frunze de ceai. eu. urmărind un vis imposibil şi pierzând totul. dragostea. toate strădaniile mele au fost copilăreşti. bucurii primare. vise despre schimbare. şi acum nu pot să mai schimb nimic… nici cărţile de Tarot. stau răsturnate. şi seamănă cu oamenii care zic: „ţi-am spus eu!”.

25 iulie 2008, 01:08

_________________

FIRUL ALBASTRU, FIRUL ROŞU

m-a apucat paranormalul după Felix… dar partea bună! şi anii mei s-au înmulţit ca paginile unei cărţi despre vise, şi visele mele le-ai visat şi tu… şi ne-am iubit aşa… şi ne-am zâmbit aşa… prin perdelele toamnei, ghicindu-ne unul pe altul… ningând, apoi! de dorul cel mai alb… mirosind, apoi! a ploi de primăvară, a casa de la ţară şi-a rădăcină de iubire albă… înflorind, apoi! ca macul lângă spicul de grâu, simplificând pământul…

şi mă apucă, iar, paranormalul după Felix… dar partea rea! a amintirii care îţi leagă prezentul şi-ţi sfârtecă ochii! a glasului care îţi vinde prezentul şi-ţi pătrunde în casa inimii! şi totul strigă, şi crezi că e o copie din filmele americane… Honey, I’m Home!

23 iulie 2008, 12:27 >>>>

Iarina Copuzaru: Poeme noi

ULTIMELE SUNETE

Pe coardele chitarei mi se

Rostogolesc crezurile,

Iluziile mi se-aprind

În ritmuri de flamenco

Intense şi vremelnice

Ca mişcarea degetelor

În bătaia aerului,

Ca sufletul meu în bătaia

Orologiului care m-a născut.

Cunosc atâtea lumi

Care se plimbă prin mine,

Oameni mici cât nişte acorduri,

Cât nişte sunete,

Cât nişte melodii sfârşite odată cu ei.

Glasul meu răguşit nu poate

Rosti decât un singur cuvânt,

Ultima impietate a creaţiei mele,

Si anume iubirea. >>>>

ESEU – Monica Sumalan: „O floare în septembrie“

O FLOARE ÎN SEPTEMBRIE

Înfloreşte chiar dacă soarele nu mai incalzeşte cu razele lui pădurea.

Traieşte cu bucurii simple adâncite în buzunarele gândului,se mulţumeşte să cugete radios.Traieşte cu speranţa răsăritului ,cu bucuria unui sărut şăgalnic.

O şoaptă care a devenit poezie,o poezie despre nostalgia ploii.Astăzi s-a sprijinit cu palmele catifelate de cer.Aşa ştie ea să zâmbească să cugete când sufletul ei arde mocnit.

Ochii ei verzi săruta padurea.

Inima ei s-a preschimbat în câmpie..

Iubeşte ceea ce alţii detestă,se adânceşte în filozofii străvechi.

Doar ea şi universul.

Înfloreşte în septembrie chiar dacă pădurea e ruginie când copacilor le bate inima ,si frunzele lor asteaptă căderea.

Ea şi gândurile ei vii.Ea şi universul.

Privirea ei răzbate dincolo într-un timp când oamenii mai cred în nostalgiile unui surâs. >>>>

Adrian Paparuz: Poeme noi

DUBLU INFARCT

Edmundoavea două inimi

una mai mare şi una mai mare

aşa se născuse singur

într-o duminică după Paşte

şi asta fiindcă Speranzza mama lui

îl făcuse din flori

floarea- soarelui şi ochiul-boului…

nu obosea niciodată

iar în inimile lui încăpeau

o mulţime de oameni

chiar şi un elefant trist

pe care îl găsise într-un bordel

se îndrăgostise însă brusc

de gemenele mexicane

aduse în coliba sa

de un tsunami nebotezat >>>>

PAMFLET – Ion Mischevca(Chisinau): „Întregul aisberg al conflictului dezgheţat“

„Ursuleţu” a pus laba pe mierea conducerii, de când un fost lup KGB a şters putina sau – cum zice poporu’ – şi-a luat „concediu de maternitate” pe o perioadă de 4 ani… În fine, ziceam de „ursuleţ” (nu-i pot zice „urs”, că nu e la înălţime…). Acesta a spus „Da”, însă nu în faţa altarului sau a oficiului stării civile, ci în faţa camerelor de luat vederi, în cazul „procesului de adopţie” a doi copii. Toate bune şi frumoase, numai că, vezi tu, copiii respectivi au deja un părinte, care nu a fost (şi nu poate fi) lipsit de drepturi!

De fapt, toate au început cu conceperea, în urmă cu cca 16 ani, a acestor copii, care sunt creatura unui Don Ivan afemeiat. Cu toate că nevestele au divorţat, odată cu destrămarea haremului său, acesta a lăsat sămânţa să-i încolţească în anumite pământuri… fertile.

Dar să revenim. Ideea e că, inspirându-se dintr-un alt caz de oferire (mai exact, de recunoaştere) a… „custodiei”, Don Ivan a făcut un plan – uragan: când familia celor 27 era divizată şi ochii tuturor erau aţintiţi spre un eveniment de 5… cercuri, s-a pornit să ia cu forţa copiii de la mama lor, cu tot cu o parte din casă, făcând un scandal de pomină! S-au revoltat vecinii, au fost alertate şi autorităţile (care nici măcar un mandat de restricţie nu puteau emite…), dar ce folos – „силa естъ – ума не надо!” Ce vroia muşchiul lui, aia făcea. Dacă tot veni vorba, Don Ivan s-a încordat rău de tot, chiar mi-e frică să nu plesnească într-o zi… >>>>

ESEU – Tania Ramon: „Şampania de apă“

Doamne , ce simplă e iubirea aceea în care apeşi pe clape cu un singur deget şi simţi muzicalitatea ca pe o întreagă simfonie a lumii! Sau cînd atingi obrazul, piramidele ţi se răstoarnă în poală schimbînd sensul pe trepte.
Dar Bucureştiul este un oraş obositor, înghesuit de expresii, impresii, atitudini dar nu aşa de exotice cum era privirea ajustată de înclinaţia oblică a ochilor, sclipind ca un abanos expus într-o vitrină. Aşa îl văzusem. Un bust de manechin între reclame de torturi. Trecusem deja cînd mă întrebam ce poate să facă acolo aşa o reclamă… mai ciudat comestibilă. Oricum nu ştiam cofetaria.
Căldura însă cădea pe trotuar aproape materială, trîntind peste mine disconfortul tuturor îmbrăţişărilor făcute ca la o înghesuială între perete şi o uşă ce e deschisă brusc. Ce bine că simt răcoarea ce vine din parcul pe lîngă care trec şi care arată lipsit de orice inhibiţii. Fîntînile mărunte, aşezate frumos una dupa alta, cu braţele de ape larg-larg desfăcute se tăvălesc pe aleea mărunţită de pietre cimentate şi înghesuite una într-alta. O agăţare febrilă de îndrăgostite după umbre dar care, ca într-un leşin, rămîn căzute, în forme de femei uşoare, pe astfalt. Cuminţi sunt băncile şi singure. Singure.
Îmi trec cu greu paşii cu tocurile ce tot intră printre denivelările mărunte de pe alee, cu aceeaşi îmbrăţişare solară în cîrcă ce nu mă slăbeşte. Nu prefer cuminţenia băncii ce îşi deşcojeşte vopseaua într-un budoar al zilei deloc intim şi întind mîna spre una din siluetele de apă ce se unduie insinuant. >>>>

PUNTI PESTE VARSTE – Cezarina Adamescu despre poeta Camelia Ciobotaru

Atinsă de mireasma dumnezeirii cu pecetea harului pe chip, poeta Camelia Ciobotaru revarsă ploaie de raze de lumină, convertite-n cuvinte de har. Flori de cuvânt, fărâme de cuminecătură, azimă, boare. Pe fruntea, pe chipul, pe sufletul nostru. Le primim ca pe o scaldă-n roua dimineţii a florii şi-a ierbii.

„Fiecare zi e o scurtă viaţă” – spune Camelia Ciobotaru.„Din dragoste de viaţă” – poeta a învăţat să clădească „trepte/ pe scara ce mă-nalţă/ încet spre Absolut…”Să facem linişte. Să facem pace cu noi şi cu ceilalţi. Să ne apropiem în vârful picioarelor ca în preajma legănuţului unde pruncul abia a aţipit. Să facem un „Popas de Taină” în acest „început…de infinit ceresc” – care e lirica autoarei. În poemele sale simple, ca sângele curgând în artere, limpezi şi minunate în nuditatea lor, atât de pură!Şi întrebarea lăcrimândă, printre aureole de lumini care aprind iertări în suflet, stăruie ca o strigare mută spre Înalt: „De ce m-ai trimis, Doamne-n Poezie?…”Şi până când Dumnezeu îi va da răspuns, îi răspundem noi, după puterile şi înţelegerea noastră, umană: PENTRU CĂ ERA NEVOIE. Era nevoie de un asemenea suflet, de o asemenea poezie. >>>>

Mirela Nicoleta Hîncianu: Poezii noi

NOI , OAMENII

când vremea testamentului

va alunga minutarul de pe cadran

noi, oamenii, vom fi încă aici

respirand greu şi aproape fără suflare

versuri mai albe ca aburul locomotivei.

cândva poştaşul bătea de două ori

iar sârma ghimpată mai despărţea

gardul vecinilor de câmpul cu maci.

problema întotdeauna este o ecuaţie

cu o necunoscută sau două,

viaţa,

Iisus răstignit pe troiţă

plânge cu lacrimi de sânge

satul ce-a rămas în copilărie

parcă nu mai este nici măcar

în pietre de hotar

la marginea lumii.

testamentul se scrie în noi… >>>>

ESEU – Anca Nistoroiu: „Tic…tac“

Timpul reuşeşte să schimbe lumea rămânând mereu acelaşi.
Tic..tac şi au mai trecut două secunde, două bătăi de ceas, două sunete absurde. Nu poţi trăi clipele, secundele, pe ele doar le numeri, le vezi fugind spre goana lor spre nicăieri şi rămâi perplex încercând să le opreşti, să le faci să zăbovească , dar este doar o himeră , o nălucă, o inepţie, eterna frustrare a celor ce rămân captivi în efemer. Timpul care trebuie trăit din plin, timpul care nu trebuie irosit este cel dintre două bătăi de ceas, dintre tic şi tac. Drumul pe care alergăm buimaci cu toţii se rezumă la distanţa dintre două clipe , mereu aceleaşi dar prinse în emergenţa unui joc repetitiv. Ne silesc să le urmam în evanescenţa timpului pierzându-se şi pierzându-ne asemenea unor grăunţe de nisip.
Timpul este un joc, un joc în care este mereu acelaşi deznodământ, redescoperit şi reinventat de alţi jucători. De-a v-aţi ascuns … Îţi dă tinereţea, vigoarea frumuseţea, oferindu-ţi viitorul, imaginea fariseică a invincibilităţii aruncându’te în vâltoarea vieţii cu nechibzuinţă. Şi îţi oferă experienţa şi prudenţa atunci când nu mai ai un viitor ci doar atonia trecutului. Poţi spune că e nedrept, că nu vei reuşi niciodată să găseşti armonia puzzelului complet, dar te înşeli.
Timpul este cel mai echitabil arbitru, cel mai simplu şi sigur joc, în care nu poţi sa trişezi, nu ai cum să o iei pe scurtătură…El trece la fel pentru toţi, ne tratează la fel, nu ţine cont de vreo ierarhie când îşi lasă amprenta pe chipurile, pe vieţile der mai ales pe inimile noastre. Dar totuşi ceva ne diferenţiază , ne împarte în învingători şi în învinşi şi totodată diferenţiază succesul de dezastru. >>>>

VOCI NOI – Iulia-Florentina Tanea: Poeme

POZA BUNICII

În odaie-n miez de noapte

Greieri nu se-aud, nici şoapte,

Prin tacerea-ntunecată

El măsoar-a vremii roată…

E ceasornicul din rană,

Fie vară, fie iarnă,

Ticăie-n fie-ce clipă

Fără grabă, fără pripă.

Lângă el un felinar

Tot de mult şi secular,

Are flăcări de cristal

La fel ca cele din jar.

Tot acolo, pe poliţă,

Şade veche o căniţă,

Pictată c-o floricică

Roşie şi foarte mică.

Aşa-i la bunica-n casă,

Iară poza-i tot pe masă,

Pe masa cu trei picioare

Stă ea-n poză ca o floare! >>>>

PROZA – Laura Marinică: „Tapet“

Acum trăieşti în amurg, în aer şi în merii înfloriţi. Trăieşti în pânzele corăbiilor ce mă duc de fiecare dată aproape, ce mă aduc de fiecare dată departe.Trăieşti în romanele cu coperţi pătate şi îngălbenite, sorbite pe nerăsuflate, dar şi în povestirile retro,scrise gingaş. Trăieşti în tramvaie cu geamuri zăngănitoare şi în personalele ce se opresc în mijlocul lanurilor de grâu. În copii cu buze pline , alungite, în surâsuri fugare şi în firele de mărgăritar uscate, din vitrină. În cana de ceai verde de pe birou, în parfumul dimineţilor tomnatice, ce se joacă pe sub castani. În aleea puştoaicei roşcate…

Trăieşti…încă trăieşti…câtă voluptate strecoară în noi ” a trăi” . Şi câtă cenuşă ne-a mai rămas de cules de pe urma lui…
Se iviră zorii, ca întotdeauna, ca niciodată.

Se iviră zori încercănaţi şi grei în camera goală,prăfuită, cu perdelele-i jerpelite fluturânde, în vântul rece şi înmiresmat.

Pereţi scrjeliţi cu însemne, ce în curând vor fi trecute în larga albie a uitării.

Se scurseră toate, întotdeauna încet, întotdeauna repede. Se scurseră ca picăturile de apă de pe marginea ulciorului pictat cu fluturi maronii. Firele de măgăritar fuseseră uitate, acolo, în colţul amintirii. Dar câte nu uitase?…

Pleacă acum spre tramvaie cu geamuri zăngănitoare ,cu personalul ce opreşte întotdeauna în mijlocul lanurilor de grâu ,de lângă oraş. Pleacă, purtând cu sine în valize romane cu coperţi pătate şi îngălbenite şi foi îndoliate de poveşti retro. >>>>

VOCI NOI -Mary Deca: Poeme

ARTA MEA

Lucru mare este-n viaţă

Să-ţi fie sufletul o artă,

Lucru mare-i acel om

Ce îl pune şi în faptă.

Arta mea este cuvântul

Cel mai neîmpodobit,

Care spune lumii gândul

Despre tot ce am simţit.

Arta mea este frumosul

Sufletului meu cioplit,

Care spune lumii totul

Despre tot ce am trăit.

Arta mea nu-i haina vorbei

Ce-l îmbracă pe urât,

Haina mea e arta vorbei

Ce îl spulberă din gând. >>>>

O PROZATOARE – Monica Trif: „În goana timpului“

Adrian a ieşit în grabă din casă, repezindu-se în gerul necruţător, a luat calul şi trăsura şi a pornit către sat. Ningea fără întrerupere şi abia vedea drumul ascuns în zăpadă.
Era în Decembrie, în Ajunul Crăciunului şi acolo, la munte, vremea era mai rece ca în orice altă parte. Muntele parcă îngheţase. Drumul era ascuns în troiene iar frigul era insuportabil. Adrian Lupescu locuia împreună cu soţia lui în mijlocul munţilor, departe de sat, departe de lume. Cunoşteau fiecare stâncă, fiecare colţ, fiecare sunet şi fiecare sunet al copacilor. Aveau o casă frumoasă dar singurii vecini pe care îi aveau erau copacii înalţi şi stâncile abrupte. Prietenii le erau animalele lor. Măreţia muntelui era pentru ei realitatea crudă a vieţii de zi cu zi. Apusul soarelui era doar timpul de a-şi hrăni animalele iar răsăritul, momentul dur când se trezeau pentru a-şi reînceapă treburile gospodăreşti. Vârfurile munţilor acoperite de păduri erau perdelele care-i izolau de lume. Iar florile de munte, doar buruiene şi hrană pentru animale.
Acum, iarna, frigul necruţător le înăsprea şi mai mult viaţa. Iar Liliana, soţia lui, era bolnavă şi mai erau şi în Ajunul Crăciunului.
‘Cine ştie dacă o să găsesc doctorul? E sărbătoare şi nimeni nu lucreză în seara aceasta’.
Înaintând cu greu prin zăpadă, gândurile lui Adrian erau ca un tablou spart şi găsea mereu câte un ciob, o amintire pierdută. Amintiri încurcate îi veneau în minte şi sufletul îi era tot mai întristat. >>>>

Radu Botiş: „Precum şi voi, om sunt“

Sunt om crescut si adumbrit la tara

Metropola nu-mi spune mai nimic,

Tumultu’lumii caut sa despic

Precum din iarna cerne-a primavara.

Sunt om de sat iar glia imi prieste

Cu greutati ramase-n batatura,

Uitindu-le si cea mai grea masura

Ce scapara-n fiorii de poveste. >>>>