~Cristina Bîndiu: „Sub Zodia Singurătăţii“

Soneria de la uşă  ţârâi îndelung. Cine ar putea fi la ora asta? Copiii adormiseră de ceva timp,afară se întunecase bine, iar eu mă refugiasem în biroul încălzit unde mă aşteptau teancuri de teste (aşa-numitele „teste predictive” care, departe de a măsura ce ştie elevul, îţi dă mai degrabă o măsură a ceea ce a uitat în două luni de vacanţă, adică aproape tot).

Mă duc să deschid, dar în faţa uşii am o ezitare. Nimeni nu-mi suna la uşă la ore aşa de târzii.

—Cine e?

De dincolo de uşă se auzi o voce subţire, cu inflexiuni metalice:

—Eu sunt, domnucă, baba Aniţa! Nu aprinde becul, că mă văd ăia!( „ăia” erau fecioru-său cel mare şi nevastă-sa) Uite, ţi-am adus vreo două mere!…

Deschid uşa şi privesc cu uimire la umbra subţirică şi puţin adusă de spate care-mi întinde o sacoşă plină ochi cu mere mari şi roşii pe care ştiu că le-a cules din mărul din spatele casei, măr pe care-l plantase tot ea, demult, când se întorsese din lume. Ochii mici, verzi şi cercetători mă privesc de parcă ar vrea să-mi spună ceva dar nu îndrăznesc.

—Bine, tanti Aniţă, lasă-le aici că-ţi dau eu mâine sacoşa înapoi. Şi mulţumesc frumos!

—Apăi, eu te-aş fi rugat ceva pe matale, rosteşte sfios bătrâna când mă vede că mă pregătesc să închid uşa.

E târziu, dar vocea femeii are atâta disperare în ea încât, fără să mă gândesc prea mult, deschid uşa din nou şi o chem în casă.

—Intră, tanti Aniţă, să stăm de vorbă, că afară e răcoare de-acum. Luăm şi-o dulceaţă, am şi-o vişinată de aia de care-ţi place matale, timp avem până dimineaţă…

—Poate nu te-oi ţine eu pe matele până dimineaţă cu poveştile mele! Bag de samă că ai şi treabă, adaugă ea arătând dintr-o mişcare a capului testele împrăştiate pe masă. Apoi, în colţul gurii prinde a-i miji un zâmbet poznaş:

—Da’o dulceaţă de nuci verzi şi un păhăruţ de vişinată cum numai mama matale ştie să facă, tot oi lua.

Scot repede pe masă dulceaţa şi vişinata, apoi mă aşez pe fotoliul din stânga biroului. Tac şi privesc. Ador s-o privesc pe bătrână. La cei aproape optzeci de ani, e încă o femeie frumoasă. Doar faţa plină de riduri îi arată vârsta. De sub sprâncenele negre,puţin decolorate la capete, subţiri şi îmbinate la rădăcina nasului, strălucesc ochii verzi şi încă tineri. Părul, altădată negru-corb, acum e de un gri strălucitor, şi îl poartă împletit în două cozi mari, grele, pe care le înnoadă într-un coc complicat şi sever ce-i alungeşte faţa şi-i trage ochii spre tâmple, dându-i un aer oriental. Stă dreaptă pe marginea scaunului, ca şi cum s-ar teme că stă prea mult locului dacă s-ar aşeza mai bine. Ţinuta ei mă face să mă gândesc la felul în care merge pe drum. Păşeşte mărunt şi repede, de n-ai timp să-i vezi tălpile atingând pământul, parcă ar călca pe aer. Se mişcă întruna. Până şi atunci când se opreşte pentru o clipă de vorbă cu vreo vecină, o vezi fremătând.

— Unde te grăbeşti atâta , tanti Aniţă? o întreb uneori când ne-ntâlnim pe uliţă.

— Ia, spre moarte, că m-aşteaptă acolo după deal, răspunde ursuză.

— Iar eşti supărată, tanti Aniţă!

— Nu-s supărată, da’ mă cam grăbesc să văd cum e dincolo, că de ce-i aici îs sătulă…

Acum stă pe scaun, aparent liniştită. Dacă însă o priveşti cu atenţie descoperi neliniştea ce-i scutură trupul, nelăsând-o, parcă, să se odihnească. Ţine piciorul lung şi subţire al paharului de lichior cu un fel de neîndemânare duioasă. Ai impresia că se teme să nu se frângă în mâna ei aspră şi bătucită de muncă. Vârfurile degetelor se uimesc de atingerea fină a sticlei şi se mişcă sfioase în jurul paharului, ca într-un dans ritual, şoptind între ele cuvinte neînţelese. Ochii plecaţi urmăresc dansul degetelor descifrând istorii demult uitate sau poate croind vise din ţesătura veche a amintirilor.

Ştiu că trebuie să o întreb eu ce vrea, altfel va dura mult şi bine până îşi va aduna îndrăzneala în cuvinte, dar simt că încă nu e momentul. Nici un om nu are dreptul de a tulbura visarea altui om. Visele sunt atât de …numai ale noastre, încât ar trebui pedepsiţi prin lege cei care cred că au dreptul de a ne împiedica să visăm. Mai ales că, de multe ori, numai visele ne dau putere să ne trezim dimineaţă şi să înfruntăm — din nou— viaţa.

Încerc să-mi dau seama la ce se gândeşte femeia din faţa mea, dar nu pot. Pe faţa ei împietrită nu poţi citi nimic. Arta de a-ţi ascunde gândurile şi sentimentele, pentru care unii se antrenează îndelung, ei i-o „dăruise” viaţa, lovind-o când se aştepta mai puţin, lăsând-o singură printre străini sau înstrăinându-i copiii…

Tic-tac-ul ceasului îmi aduce aminte că e foarte târziu.

—Spuneai că vrei să mă rogi ceva…

Bătrâna tresare ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn greu, ridică spre mine ochii încă încărcaţi de trecuturile prin care-i colindase gândul şi rosteşte domol, cu o tristeţe ce prinde contur şi începe a răcori camera încălzită:

— Ia, e vorba de nepoţii ăştia ai mei! Acum, că am trecut pământul şi casa pe ei, le-o căşunat să plece în Spania la lucru. Zic că… să-şi ridice casa lor, aşa mai la modă, că a mea e veche şi nu le place, da’ eu ce mă fac dacă ei se duc? La mine cine s-o uita să-mi dea o cană cu apă dacă-oi fi bolnavă? Că numa’ ei îmi trec pragul şi mă-ntreabă de mă doare ceva! Dacă-or pleca şi m-or lăsa singură, m-or îngropa ăia de vie, nu i-ar mai răbda pământul să-i rabde! Lacrimile îi năpădiră deodată ochii şi-i înecară glasul.

Povestea bătrânei o ştiam de prin vecini, de la colegii mai în vârstă sau din ceea ca mai povestea ea uneori, când o apuca „năduhul”.

Fată singură la părinţi, se măritase de foarte tânără cu unul de pe la şes, mai mare decât ea cu vreo câţiva ani, însă bărbat falnic, frumos şi bun, dar şi bogat, cu mult pământ. Mamă-sa, bolnavă de inimă, n-ar fi lăsat-o să plece. O blestemase din urmă, cu lacrimile în ochi: „Să rămâi şi tu singură pe lume, Ană, aşa cum m-ai lăsat pe mine.” Ana n-o băgase în seamă. Plecase după bărbatul iubit. O vreme o duseseră bine. Erau amândoi tineri şi harnici, averea sporea, aveau doi băieţi frumoşi şi sănătoşi…Până şi mama Anei se mai îmbunase puţin acum când îşi vedea fata fericită. A venit războiul, însă, şi Petrea — la fel cu toţi bărbaţii în putere din sat — fu nevoit să plece. Patru ani, Ana şi-a crescut singură băieţii, şi-a muncit o parte de pământuri, l-a văzut pe Petrea de trei ori şi şi-a îngropat mama. Era deja epuizată, când i s-a întors bărbatul acasă la sfârşitul războiului. Îl supăra o rană veche de la picior, nu prea mai auzea bine de o ureche, dar în rest era întreg, vesel şi pus pe treabă, hotărât să-şi refacă averea distrusă de război. Totul părea să reintre în normal. Numai Ana nu se putea bucura. Înainte de a muri, mamă-sa se rugase de iertare pentru c-o blestemase. Ana o iertase, dar amintirea blestemului părintesc rămase în sufletul ei asemenea unui nor apăsător care nu-i dădea voie să se bucure de viaţă.

A venit colectivizarea! Petrea şi Ana aveau multe hectare de pământ. Bărbatul  a refuzat să se înscrie în colectiv. Îşi iubea pământurile şi spunea că pentru ele a luptat în război. L-au forţat să semneze şi pe el ca pe alţii, apoi l-au închis. Au urmat ani grei pentru Ana. Din nou singură cu doi copii, mai era privită şi ca duşman al noii orânduiri. Trecu prin umiliri mari, dar reuşi să obţină dreptul de a lucra câte două porţii la colectiv şi-şi trimise băieţii la şcoală, să aibă o pâine în mână. Petre se întoarse din închisoare bolnav de inimă şi suferind de insomnii cumplite. Nopţi la rând, Ana îl auzea umblând de colo-colo şi gemând. Apoi adormea, câteodată, şi se zbuciuma, câteva ceasuri trecând din coşmar în coşmar şi trezindu-se, bărbat în toată firea, plângând. Îl auzea, uneori, vorbind prin somn: „Pământul nostru, Anuţă, pământul nostru!” Şi pe Ana o podideau lacrimile, când îşi auzea numele cu care o alinta în tinereţe şi pe care nu-l mai auzise de când „ăştia” îl forţaseră să semneze că-şi dă pământurile. Într-un an, Petrea se stinse pe picioare. Îl găsi într-o seară, când se întoarse de la lucru, cu mâinile pe piept şi cu lumânarea aprinsă între degetele încleştate. Ochii îi erau închişi, dar, pentru prima dată, după mult timp, bărbatul ei zâmbea împăcat şi fericit. Ana îl plânse şi îl urî în acelaşi timp. Îl urî pentru că o lăsă iarăşi singură, îl urî pentru că zâmbea atât de senin acolo, în sicriu, îl urî pentru că-şi pierduse curajul de a trăi de parcă pământurile însemnaseră mai mult decât ea şi copiii. Apoi îi păru rău şi-şi aduse aminte de dragostea lor din tinereţe. Ceva se frânse în ea când îl coborî în întunericul pământului. Obosită şi disperată, se întinse alături de mormânt şi aşteptă să moară şi ea. O luară vecinii pe sus şi o duseseră acasă unde zăcu cu fierbinţeală aproape o lună. După o lună, se ridicase din pat, galbenă şi slabă de ziceai că e întoarsă de pe lumea ailaltă, vându casa unei vecine ce-o îngrijise şi se întoarse în satul de unde plecase cu atâţia ani în urmă.

În sat, din toate rudele nu mai găsi decât o mătuşă — o soră de-a mamei — bătrână şi bolnavă, înăcrită de viaţă şi singurătate, care o primi cu o privire urâcioasă, bombănind mereu în surdină câte ceva despre copii nerecunoscători ce-şi lasă părinţii singuri la bătrâneţe. Ana o lăsă să vorbească, bucuroasă că are un acoperiş deasupra capului până îşi va repara casa părintească. Munci o toamnă întreagă şi în ajun de Sf. Andrei se mută la ea. Primele nopţi trecură mai greu decât ar fi crezut. Avea impresia că-i sună liniştea în cap! Şi-ar fi dorit băieţii alături, dar ei plecaseră la oraş şi nu mai ştia nimic de ei. Uneori se întreba ce mai fac, dacă aveau o familie, alteori se trezea noaptea plângând din cauza unor coşmaruri cumplite în care se făcea că băieţii ei erau bolnavi sau chiar morţi. Ciudat, dar niciodată nu-i visa mari ci doar mici, cum erau atunci când aveau nevoie de ea.

Într-o zi un vecin îi spuse că Marin, băiatul cel mic, e la puşcărie. Îşi prinsese nevasta cu unu’ şi-i bătuse pe-amândoi de-i băgase în spital. Ana, după ce privi o noapte întreagă pe fereastră spre cerul plumburiu şi mut, porni spre oraş să-şi vadă copilul şi să-i ducă pachet de-acasă. Aproape că nu-l recunoscuse dar, când o privi cu ochii copilului de altădată, îl iertă pentru tot: pentru că plecase şi nu mai dăduse nici un semn de viaţă, pentru că nu-i păsase nici o clipă de ea, pentru că ajunsese în închisoare, pentru tot… Dar lui Marin îi trebui mamă doar ca să vină şi să-i aducă pachete la închisoare. După ce ieşi se însură c-o văduvă  dintr-un sat vecin şi uită din nou că are mamă.

Când veni şi Ion, în sfârşit,  pe la ea şi o acuză că ţine doar la Marin, că de el nu avusese grijă niciodată, după care îşi ceru partea lui de pământ şi partea de bani obţinuţi din vânzarea casei, Ana constată că nu mai are lacrimi. Îşi trase mai tare broboadă peste gură şi făcu actele, împărţind pământul în părţi egale băieţilor. Ei îşi opri doar casa părintească, grajdul pentru animale şi pământ cât să aibă unde să cultive câteva legume. Băieţilor li se păru că li se cuvine totul şi-i căutară pricină de scandal. Pentru Ana era prea mult. Căzu din nou la pat şi zăcu mai bine de-o săptămână, singură în casă, fără să-i treacă cineva pragul, fără s-o îmbie careva cu o cană de apă, dorindu-şi din tot sufletul să moară. Moartea n-o primi nici acum…

La vreo câteva luni, veni la ea un nepot şi se rugă să-l primească. Proaspăt însurat, n-ar fi vrut să stea nici cu ai lui, nici cu ai ei. Ana îl privise circumspectă, îndoindu-se în adâncul sufletului că va putea trăi împreună cu cineva după atâţia ani de singurătate, dar George avea în ochi ceva ce-i amintea de Petrea al ei şi se hotărî să încerce după ce le puse în vedere că, deocamdată, casa rămâne a ei. Nevasta lui George, Ioana, era o fetişcană aprigă şi iute, harnică şi mereu cu zâmbetul pe buze. Cu timpul prinseseră drag unii de alţii.

După Revoluţie, prin sat începu a bate vântul plecărilor în străinătate. Tinerii plecau să câştige bani, cât mai mulţi bani! Unii se întorceau şi-şi făceau case mari pe care le lăsau goale şi plecau înapoi să mai câştige. Alţii nu mai veneau deloc, îşi făceau un rost pe-acolo, trimiteau doar fotografii însoţite de câteva rânduri scrise în grabă sau nu le mai ştia nimeni de nume.

Aşa că disperarea bătrânei din faţa mea era perfect justificată. După atâţia ani de trăit singură, găsise pe cineva care-şi făcuse loc în inima ei, în sufletul atât de zbuciumat şi care o făcuse din nou să zâmbească. O privesc şi nu ştiu ce să-i spun. Nu pot pretinde că o înţeleg pe deplin, dar aş vrea să găsesc cuvintele care să-i dea o fărâmă de speranţă. Încerc, pe bâjbâite:

— De ce crezi mata că George şi Ioana m-ar asculta pe mine, când văd şi ei că cei care pleacă se întorc cu bani mulţi şi reuşesc să-şi facă atâtea?

— Apăi, matale eşti femeie cu carte, poate te-or asculta. Că doar ştiu şi eu că prin alte părţi nu umblă câini cu covrigi în coadă, de trebuie să vină românii să–i prindă şi să-i culeagă, dar parcă nu-mi găsesc vorbele când trebuie să le spun şi lor.

Oftează cu atâta tristeţe că nu mă rabdă inima să-i spun că nu cred sub nici o formă că George şi Ioana vor fi impresionaţi în vreun fel de intervenţia mea. Cu greu, se hotărăşte să mai adauge ceva:

— Măcar de-ar mai aştepta puţin! Sunt atât de bătrână! S-a îndura Dumnezeu şi m-a strânge şi pe mine, de i-oi vedea iar pe Petrea şi pe mama! Lui Petrea i-oi spune numai cât de greu mi-o fost fără el şi l-oi întreba de ce n-a avut curaj să trăiască… pe mama oi ierta-o şi-oi ruga-o numai să mă ţină în braţe că tare-am mai obosit de-atâta trai…

Vorbeşte de parcă ar fi uitat de mine. Deodată aţinteşte ochii asupra mea şi se ridică grăbită:

— Eu oi pleca de-acum, că e târziu…

O conduc la uşă fără să rostesc o vorbă. Nici ea nu mai spune nimic.Ca şi cum între noi se stabilise o înţelegere secretă: eu să vorbesc cu Ioana iar ea să accepte ceea ce avea să se întâmple aşa cum acceptase atâtea alte dureri în viaţa ei.

Silueta măruntă şi subţire se pierde în noapte. Rămân privind în urma ei întrebându-mă … nici nu ştiu prea bine ce mă întreb. Doar privesc! Pe cerul senin, puzderie de stele străjuiesc destinele oamenilor. Din când în când, câte una se scurge de-a lungul cerului ca o lacrimă pe obrazul lui Dumnezeu. Dumnezeu plânge pentru tanti Aniţa şi pentru toţi oamenii singuri de pe pământ…  

CRISTINA BÎNDIU