~Cezarina Adamescu: „Copiii Mariei – copiii paradisului. In memoriam: Ştefan Munteanu – spre un tărâm neştiut“

„Spre un tărâm neştiut” – astfel şi-a intitulat, de bună seamă în chip premonitoriu, volumul de versuri Ştefan Munteanu, cu doar câteva luni înainte de marea călătorie înspre acel  meleag de neaflat  decât în clipa supremă.

Sunt întâmplări care ne marchează  fundamental existenţa. Sunt clipe care rămân scrijelate pe orologiu şi când îţi arunci privirea, vezi urme roşii încrustate pe acele de ceasornic.

Sunt amintiri care dor până la os, până-n măduvă, până dincolo de cuvinte, mai departe de orişice gând, străbătând spaţiul dintre un suflet şi altul aidoma, într-un micron de secundă.

Cu ce te alegi după trecere?

Cu  ce rămâi după ce durerea mai aţipeşte;

Un pumn de cuvinte color strălucind în vitralii.

Un mănunchi de flori înmiresmate, a căror adiere se simte de departe.

Flori care refuză vestejirea.

Nu putem accepta murirea bobocului înainte de a înflori, înainte de a rodi şi de a face seminţe. E prea dureros. Prea multe stihiile. O floare ruptă din lujerul încă fragil, ne întristează. Nu şi-a împlinit menirea. Nu i s-a îngăduit să bucure ochiul, inima, nările cu frumuseţea, cu gingăşia, cu parfumul sau cu dulceaţa.

Ai fi îndreptăţit să ceri o explicaţie. N-o faci. Nici Iov n-a făcut-o. A acceptat tăcut şi grav, voinţa divină.

Când toate erau împotriva lui, când nu mai înţelegea nimic şi pe nimeni, n-a  urmurat, nu s-a revoltat, n-a întrebat „de ce eu?” S-a supus şi a lăudat Numele Sfânt al Domnului.

Nici moartea, nici sărăcia, nici bubele, scărpinate cu un ciob pe movila de gunoi, nici prietenii cercetători şi curioşi, nici nevasta gâlceavă care-i cerea să-l blesteme pe Dumnezeu şi să moară, n-au mai avut putere asupra lui. Câştigase VIAŢA. Şi Dumnezeu l-a răsplătit înzecit, l-a ridicat din nou, i-a sădit iar speranţa – floare de chihlimbar -, în suflet.

„Nu înţeleg, dar cred” – la aceasta s-ar putea rezuma întreaga sa experienţă care, prin grozăvia ei, nu se aseamănă cu nici o alta.

S-ar putea spune că Iov a atins chintesenţa durerii şi a suferinţei asumate. S-a învăluit în ea şi şi-a făcut-o drept cale de mântuire. Din suferinţă şi-a făcut scară şi punte spre înălţime.

Nu mi-e uşor să vorbesc despre Ştefan. Despre el ca despre cuvinte. Căci el a rămas cuvânt, literă, semn de neşters, scris pe inimă.

I-au fost hărăziţi doar 24 de ani. Atât a poposit el în „valea de lacrimi”. Şi Sfânta Tereza a Pruncului Isus tot atât a trăit pe pământ. Şi n-a făcut fapte măreţe, demne de admiraţia mulţimilor, de aşezat în rame aurii sau înscrise în diplome frumos ornamentate pe margini. O existenţă simplă dar intensă, incandescentă prin trăirile autentice, prin sensibilitatea acută şi o nevoie imperioasă de certitudine.

Abia se înfiripase. Abia înflorise. Sta gata să dea roadă. Dar dintr-o dată, copacul s-a scuturat din rădăcini până-n vârf de frunze.

Şi floarea, – şi aici stă minunea -, în loc să cadă-n ţărână, s-a făcut fluture. Şi a zburat, albă, spre înălţimi, dusă de adierea zefirului iscat într-o clipită.

Când noi cântam Mariei Litaniile lauretane şi meditam la vesperele mariane în luna cea mai frumoasă din an, dedicată Fecioarei, Ştefan de lupta cu stihiile. Maica cerească i-a făcut atunci un mic semn discret, de îmbiere. Şi el a urmat-o, uimit peste poate de strălucirea, de frumuseţea ei aproape neomenească. L-a condus înspre marea şi unica Lumină, cea care ne hrăneşte pe toţi cu razele sale.

Ultima zi a lunii mai a însemnat şi ultima, a vieţii sale plăpânde. După trude şi zbateri, sfâşiată, plămădită din nou, iarăşi zdrobită şi ruptă-n bucăţi, inima lui a intrat în repaus. Obosise să lupte de-a surda. I se părea în zadar tot zbuciumul efemer şi era atras tot mai mult de marea linişte albă. Acolo unde îl aştepta Lumina neînserată, doar acolo îşi va găsi pacea, odihna.

Privea deja totul cu detaşare, uimit de sine, de cât luptase şi de lupta însăşi.

Oricum, tot acolo ar fi ajuns. Ce mai conta când?

Doar neîmplinirile mai strigau din urmă şi visurile rămase-n batista fluturând ca o pasăre zgribulită, a mamei.

Îl chema tatăl lui plecat în mod neaşteptat şi nedrept cu şase ani în urmă, exact când ar fi avut mai aprigă nevoie de el. Marcat crunt de această pierdere, când abia păşise pragul adolescenţei, Ştefan a început a privi viaţa cu alţi ochi, dintr-o dată maturi, gravi, obosiţi înainte de vreme. Îl visa deseori strigându-l sau făcându-i semne disperate cu mâna.

Marea  care-i răpise brutal tatăl, îl atrăgea cu mirajul ei şi zdrobirea ei repetată de stânci i s-a părut o premoniţie. Cum putea ea să sufere atâtea lovituri, să se zbată, să mugească, să se sfărâme în miriade iar apoi să revină la ţărm, neobosită.

Cât cuprinzi cu privirea o săgeată ţâşnită din arc, atât i-a fost zborul.  Poate că aripile i-au fost prea scurte. Poate  că i-ar fi trebuit alt aluat pentru aripi.

În urma lui a rămas o lumină, cât o fosfenă sub pleoape, de la arcul voltaic al crugului.

Atât cât să ne aducem, o vreme aminte. O vreme sau câteva vremi sau din vreme în vreme.

Şi pumnul acesta de cuvinte strânse cu migală, cu teama reverenţioasă că un vânt oarecare le-ar putea zburătăci în cele patru zări, într-un departe fără de chip şi fără de nume. Să facem linişte în noi să nu speriem îngerii.

În lacrima mamei lui, văduvă de soţ, văduvită de fiu, stăruie vie, lumina caldă, revărsată de Duhul Sfânt în zi de Rusalii, ziua plecării la cer a lui Ştefan – 3l mai 2oo4.

Vegheat a doua zi de Prea Sfânta Treime cea de o Fiinţă, care i-a deschis calea, Ştefan a purces pe drumul cel lung spre acel tărâm neştiut şi fără de întoarcere.

Nu era singur. Îl conducea, aşa cum îi promisese, Maica Cerească de mână, prin hăţişuri, prin umbre şi vămi spre blânda  şi imensa Lumină.

Aşadar, să ne bucurăm împreună, să ne bucurăm lăcrimând şi să-i îngăduim ca, de pe neştiutul tărâm visat sau poate doar presimţit, să ne trimită un semn spre împărtăşire.

Deocamdată, tot ce avem de la el sunt aceste cuvinte palide şi durute, fără pretenţii, care, ca nişte pietre şlefuite de râu, sclipesc uneori în lumină, păstrând în ele reflexele acelui aur curat care nu poate fi aflat decât în adâncul de suflet.

CEZARINA ADAMESCU