~Anca Negru: „Învierea“

Mor câte un pic în fiecare zi… Mor fărâmă cu fărâmă… până ce reînviu! Azi mor încet şi liniştit… ieri am murit furibund şi rece… Sunt pe moarte. Moarte mistuitoare, moarte lentă, domoală şi subtilă. O moarte trans-lucidă. O moarte esenţializată. Fiinţarea mea se dizolvă bucată cu bucată, materia se dislocă, iar conştiinţa… Conştiinţa mea devine scrum dubitativ… Etern dubitativ. Mor puţin câte puţin, în fiece clipă ceva-ul meu dispare, ceva-ul meu se reduce… aştept învierea… Ce înviere va fi? Viaţă, iubire, credinţă şi speranţă! O înviere ce va dura.. dacă mai puţin? Dacă va fi punctuală? O înviere de o clipă?… Esenţa şi fiinţarea mea se fărâmă ceas de ceas, iubirea şi viaţa se retrag lent din mine, se pogoară neantul, se pogoară liniştit, domol şi subtil… o alunecare diabolică, o cădere provocatoare şi insidioasă, perfidie a fiinţei şi esenţei… Învierea… vine învierea! Poate va persista! Poate va fi… până când? Până la sfârşit! Umbre, contururi, nişe, conştiinţa mea nu mai răzbate… Conştiinţa mea refuză să pătrundă… Conştiinţa mea se revoltă şi se sustrage… se sustrage luminii şi umbrei, ploii şi ninsorii, iubirii şi urii… Conştiinţa mea moare încet, domol şi subtil… vreau să îmi câştig sfârşitul, vreau să primesc sfârşitul, vreau să îl simt şi să îl gândesc până la capăt… Sfârşitul… Capătul… mor azi pentru totdeauna, mor o clipă, o singură clipă! Mori conştiinţă, mori iubire şi ură, mori esenţă şi materie, mori lacrimă şi hohot, mori o clipită, mori o singură clipă! Doar una. Aş vrea să reînviu ca Lazăr, să înving viermii şi termitele, să mă trezesc teafără şi întreagă! Îmi doresc o conştiinţă curată, imaculată ca un nor dalb pe ceruri senine, o conştiinţă simplă, iubitoare de acte libere…Libertate! Ce vis?! Ce umbră?! Ce fantasmă?! Mor sute de conştiinţe, mor miliarde de conştiinţe, a mea rezistă, îndură, învie… Ce n-aş da să moară? E ca un val ce erodează muşchii, stâncile, viscerele le devorează încet, dar pătimaş. Înviere din miasme şi savoare, înviere de Lazăr în nemurirea Evangheliilor. Înviere de dor şi crâmpeie de simţire, alta… decât… Înviere de gânduri, de concepte şi idei, multe învieri, prea multe. Un Lazăr descompus şi putred, asta sunt eu! Cum aş putea fi altfel?! Un porumbel de m-ar mângâia cu aripa în zbor spre văzduhuri, aş… plânge, aş boci la moartea mea. Curios şi straniu cât de greu se moare! Aş fi crezut… o năvală, un zbucium, un sunet de luptă, marţial şi tainic, dar nu… Nu mai vreau să ascult murmurul şi suspinul conştiinţei muribunde, cârteşte mereu, vede năluciri şi pasiuni, crede în petale diafane şi în dileme, crede în visare şi umbre… E prea mult pentru mine, mult prea mult! M-am săturat de întrebări, m-am săturat de tenebre şi voci false, de semitonuri şi echivocuri! Nu mai vreau conştiinţe metalice şi cuţite de infamie! Mori conştiinţă, dă-mi răgaz o clipă să triumf, să respir!

ANCA NEGRU