~Ovidiu Oana Pârâu: Din ciclul „Poveşti pentru Tina“

(1) – Iarnă de-acum sau de demult

Tina, copilule drag! Închipuieşte-ţi ca stai undeva într-o casă… aproape de marginea unui sat…

şi că ai auzit odată, cu ani în urmă, când erai codană, un sunet de zurgălău venind, crescând, dar nevăzut din cauza zăpezii care curge din ceruri… îl auzi doar tu, din ce în ce mai tare şi de-odată se opreşte… parcă încremenit sub povara fulgilor…

bucuria sonoră strânsă, se înnegurează pentru o clipă şi fugi la geam să vezi ce este…

minune! … o sanie pe uliţă, cu doi cai negri, asudaţi şi strălucitori sub vălătucii de aburi, stă aproape de poarta voastă… şi o voce gravă, fermă şi puternică te încremeneşte când întreabă ceva pe cei din drum… te infioară, te pătrunde, te cheamă timbrul ei şi nu rezişti…

dai perdeaua la o parte şi priveşti…  mişcarea pînzei albe înflorate îl face şi pe el să privească şi vezi doar atăt: doi ochi negri, doar doi ochi negri sfredelitori ridicaţi peste un zâmbet abea schiţat şi şigur…

nimic nu te poate face să pleci ochi tăi, nici valul de căldură din piept, nici uşoara ameţeală din urechi, nici gerul pătruns în roşeaţa obrajilor prin fereastra întredeschisă… doar priveşti cu nesaţ, doi ochi negri care atrag şi care ard…

vocea continuă egală, şigură, interogativă, apoi se opreşte, mulţumeşte şi caii dau din nou să rupă zăpada sub copite… dar nu înainte ca un alt zâmbet să întărească privirea aceea iscoditoare şi să se stingă apoi împreună între zăpezi care tot curg…

doar după clipe, neştiind şigur de a fost aievea, te retragi in spatele geamului închis, în liniştea dintr-o dată prea grea, sâcâită de zgomorul lemnelor ce ard şi de o nepotrivită bătaie de inimă, parcă prea repezită… atât! ca o părere… ca ceva ireal, o clipă sau mai multe, stinse în iarna din care au venit…

– îţi place, Tina ?

– mult! imi vei spune câte-o poveste in fiecare seară?  aşa ca la copilul tău ?…

– şigur că da! vrei s-o terminăm în seara asta? sau eşti prea oboşită?

– vreau !

– bine… să-mi trag o clipa sufletul şi apoi…

Doi ani fugiţi în goană parcă, printre griji mai repede uitate ca întrebările…
doar fulgii de zăpadă ai iernilor venite după acea vedenie, te fac să te întrebi de-a fost aievea sau ai visat, sau poate baba iarna ţi-a strecurat vre-o himeră dintre ghionoaiele sale cu ace reci să te încerce…

şi când totul pare că nu se mai sfârşeşte sub noul ocean alb, ceva începe să crească iar… ceva drag, ascuns în poveşti sau în vise, sub pagini albe închise cu grijă sub pleoape, acolo unde stau bine ascunse, două puncte negre plutind peste un zâmbet…

te-ntrebi ce-i? ce se creşte din zarea ascunsă iar sub fulgi grei? sau vine din tine sunetul aceloraşi zurgălai, a lor şi nu al altora… sau e aievea?

creşte! se apropie şi parcă nu vei şti niciodată de-i în uliţă sunetul divin, sau în inima ta…  şi din nou se opreşte… dar tu, … împovărată de prima vedenie, care abia acum şimţi că doare… nu te mai repezi ca sub pierzania primului impuls… şi iar te-ntrebi: aievea-i sau sunt zăludă sub blestemul Dochiei ?…

te-apropii de geam, dar nu-ndrăzneşti sa mişti pânza alba-nflorată, care aşteapta parcă şi ea să repeţi clipa trecută de mult, cănd tu erai codană şi ne-mplinită decât în suflet şi credinţă… te-ntrebi: nu trebuia sa spargă vocea albul? nu trebuiau să fornăie caii bătând zăpada de dorul fugii lunecate? şi câte mii de alte gânduri care-ţi împăienjenesc mintea şi privirea, împiedicându-te să vezi chiar prin pănzele suprapuse – a fulgilor de nea şi de borangic – cum mişcă şi răzbat spre tine,  două raze de lumină, stranii, negre ca tăciunele din focul încremenit şi el… şi-abia atunci auzi cuvântul! doar un cuvânt: „vino!”

nimic nu spune cum alergi, cum ajungi şi cum te cuibăreşti în sanie… în tine se-aude doar timbrul parcă mai împlinit care spune la nesfârşit: „vino! vino!”

caii pricep ajungerea ta, înalţă nechez printre fuioare de abur şi scapără  iar pe drumul zgăriat cu ani în urmă….

iar tu stai ghemuită acolo unde doar două lumini negre te apasă  de peste un zămbet… şi-ţi este bine, şi-un cald din taine care se duce cu tine, nerăcorit nici de fulgii ce cad, nici de goana cailor, ci sporit de cei doi ochi care te absorb, te apasă şi te chiamă spunând: „am venit!”… te-nalţi şi te agăţi de acel zâmbet ce mai apoi se va schimba în chiot, eliberat de sub strânsoarea primului tău sărut, dăruit cu toată aşteptarea celor trei ierni duse, şi pentru toate cele ce vor urma…

pentru tine cea de acum, cănd sania aleargă purtând himera ajunsă  în casa de suflet, doar iarna va mai fi de crezare… primăverile se vor ascunde în suflet, verile-ţi vor rodi în tine, iar toamnele se vor încununa de întâmplarea din urmă şi va sfărşi ca o poveste spusă unei nepoţele, care va privi atunci şi ea, iarna prin fereastră, cu mai multă încredere…

şi-n toata vremea aceasta, printre strigătul liniştit al scânteilor ce sar din lemne, se aude parca din altă lume o voce gravă, şigură  şi domoală care parcă repetă: „vino! am venit! ”

aduci apoi copilul în pătuţ şi spui “noapte bună, Tina!’

OVIDIU OANA – PÂRÂU