Gabriela Căluţiu-Sonnenberg: Un debut… seniorial – „Crâmpeie de viaţă“ de Elena Buică

O amintire jucăuşă, un amănunt aparent neînsemnat surprins din viaţa de zi cu zi ne face cu ochiul şi ne îmbie să-l urmăm. Până să ne dezmeticim bine ne şi trezim fascinaţi, într-o lume cu tâlcuri mai adânci decât ne aşteptam.

Aşa cum însăşi autoarea remarcă într-una din fermecătoarele ei relatări, “uneori imagini neîinsemnate în aparenţă surprind viaţa în substanţa ei şi nu arătările convenţionale, aşa cum s-ar părea”. Secretul miraculoasei transformări a cotidianului din efemer către memorabil constă fără îndoială în răbdarea, simţul ascuţit de observaţie, umorul sănătos şi, nu în ultimul rând, fantezia trează, calitaţi cu care Elena Buică jonglează precum nepoţica ei cu piesele de rummy. Aşa se face că, dintr-un caleidoscop multicolor de personaje, aparent haotic, amintiri şi locuri, întocmai ca-n exemplul jucătorului care câştigă partida la final în mod neaşteptat, autoarea desprinde cu evidentă uşurinţă un tâlc ascuns minunându-se : ”Mi-a venit acum ceva care le-a legat pe toate”.  

Vă propun un exerciţiu de fantezie: luaţi harta lumii şi urmaţi în gând paralela 44º. Mişcaţi de câteva ori degetul de la Teleorman la Toronto; nu e nevoie să-l ridicaţi de pe hartă, coincidenţa face să fie practic pe aceeaşi linie. Înainte, înapoi, înainte, înapoi…dus-întors, întors-dus, tur-retur, retur-tur. De la o vreme nu mai pare să conteze care dintre extreme e punctul de pornire şi care e sosirea. Se contopesc două puncte diferite şi totuşi atât de asemănătoare. Prin suprapunerea lor în planul fanteziei descoperiţi un destin juxtapus. Felicitări, tocmai aţi descoperit locul geografic al trăirilor descrise cu vadită graţie în cartea de faţă!

Odată în plus se confirmă teoria potrivit căreia viaţa poate crea surprize dincolo de limitele fanteziei. Neverosimil dar adevărat: la 70 de ani, la scurt timp după strămutarea din România în Canada, Doamna Elena Buică, profesoară de Limba şi Literatura Română, născută în judeţul Teleorman, posesoare şi depozitară a unui imens tezaur de amintiri dintr-o Românie proprie bunicilor noştri, amintiri îmbinate cu experienţe occidentale atât de moderne încât mulţi dintre noi poate că nu vom apuca să le cunoaştem, se încumetă să-şi facă debutul literar. Aţi citit bine: peste 70 de ani şi debut literar, corect! Îndemn de luare aminte la cartea de faţă. Nu e o carte de ignorat!  

În primul capitol, „Prin sita vremii”, ca într-un adevărat album de suflet, autoarea reînvie icoane ale locurilor şi oamenilor, la care departarea şi dorul de ce era „al ei”, aduce un spor de frumuseţe. Ca-n nişte tablouri de altădată apar oamenii simpli şi buni de la ţară, mulţi din ei rămaşi ca în timpurile străvechi învăluiţi în aura înţelepciunii, a bunului simţ, a simplităţii şi curăţeniei sufleteşti, contopindu-se cu natura. Cu luciditate evită idealizarea şi capcanele nostalgiei, îngrădind idilicul vieţii de altădată prin contrapuncte din cotodianul atât de diferit şi de interesant al continentului american: „Visez şi acum frumoase imagini din fericita mea copilărie, imagini ce-mi par grădini pline cu trandafiri, dar nu mai uit că şi trandafirii au spini”.

Aşa se face că descoperim cu surpriză paralele între România şi Canada (paralela 44º, oare?), spre exemplu între munca voluntară din vremea comuniştilor şi cea cu adevărat benevolă din Canada zilelor noastre. Suntem liberi să comparăm seriozitatea cu care se desfăşoară o înmormântare demnă în Toronto, pe de-o parte, cu fastul ritualului de „mers cu darul” la naşi în Teleorman sau cu alaiul lăutarilor din Alexandria la Sărbătorile rurale. Câtă uşurare să citim în fine descrierea curată, sinceră, fără zorzoane şi exagerări a vieţii în forma ei pură, nu aşa cum ni se prezenta până de curând, în costum popular impecabil, cu pâine şi sare pe un ştergar aseptic, oferit spre aplauze tribunei oficiale de către o fruntaşă în întrecerea socialistă cu dantura proăspat inspectată de medici! Din prima clipă simţim simpatie fată de lăutarii „îmbrăcaţi frumos, nu chiar cu fracuri, dar în costume negre” (…) care „luau banii cu un gest plin de demnitate. Nu îi numărau, nu se aplecau umil mulţumind şi zâmbind slugarnic” şi aflăm amănunte curioase în grai local presărate cu regionalisme pline de culoare, precum «ciumberul, basmaua neagră cu care fina îşi îmbrobodea capul, cu legătura „în floare”, o anume întorsătură făcută în partea stângă a capului, semn că era măritată».

Nu de puţine ori, autoarea revine cu plăcere la fondul vechi, arhaic, al modului de viaţă al ţăranilor noştri, însa la fel de bine surprinde şi absurdul multor situaţii din vremea când „după mult timp de stat la cozi, abia primeai doi pui mici şi vineţi pe care lumea ii poreclise, nu ştiu de ce, «fraţii Petreuş»”. În bună tradiţie românească a hazului de necaz ne relevă detalii deloc umoristice dintr-o etapă a istoriei noastre pe care mai degrabă am prefera s-o uităm şi reuşeşte să le învăluiască până şi pe ele într-o aură de hilar saludabil, tămăduitor de răni. Apoi ne poartă spre nord, către Ardeal, mai înapoi în istorie, pe vremea războiului, când toboşarul („dobălaşul”) satului aducea zilnic la cunoştinţa sătenilor numărul ruşilor doborâţi de vitejii noştri, dar se opunea cu tărie să menţioneze câti români au căzut în acelaşi timp, pentru că: ”asta spune dobălaşul ruşilor”. Şi cum să nu râzi când citeşti de apucăturile drăgălaşe ale sătenilor de a-şi boteza vitele cu nume de oameni „pe care îi au ei la inimă”, obicei care a produs în satul uceniciei tinerei profesoare generatii întregi de vaci purtându-i numele?!

Apoi iar ne poartă paşii spre Canada secolului XXI şi ne întrebăm alături de autoare „cum să îi aduci pe toţi în aceeaşi horă când paşii lor sunt diferiţi?”. Cum bine recunoaşte chiar Dumneaei, deşi poartă în carnea şi în sângele său ţara în care s-a născut, nu se poate opri să nu se minuneze în faţa diferenţelor de mentalitate şi obiceiuri faţă de patria adoptivă.

Povestirea care începe cu propoziţia „Zilele trecute mi-am pierdut portmoneul” ar fi putut sfârşi odată cu însăşi fraza inaugurală, într-o ţară mai puţin răsfăţată de soartă decât Canada, nu neapărat România. Finalul ei fericit e prilej de admiraţie şi luare aminte la pilde pe care le preluăm fără false pudori, „lecţia demnităţii, a onestităţii, a lucrului bine făcut”.

Comparaţia dintre sistemele de învăţământ din cele două ţări zgărie puţin la temelia mitului învăţământului perfect, cu care obişnuim să ne mandrim orgolioşi. În Canada, pedeapsa cu datul afară de la orele de curs ar fi grav sancţionată. Nu există programe şcolare sau „profesori de serviciu” care să supravegheze copiii, împiedicându-i să nu se încaiere. Pentru o clipă, bunica şi nepoţica schimbă rolurile iar autoarea admite fără şovăială că până şi la vârste înaintate se poate învăţa ceva nou. Rămâne gânditoare fără replică: “Dacă ei au o problemă, se duc afară şi se bat”.”Şi voi ce faceţi?” “Noi avem voie să ne uităm la ei”. Situaţia dată, la prima vedere neverosimilă pentru o profesoară cu atâta experienţă contrarie, în loc să trezească dezaprobarea, îndeamnă la reflecţie. O lecţie de deschidere mentală pentru mulţi dintre noi!

Cu atât mai sugestive vin prin comparaţie amintirile din epoca alfabetizării, ca un contrapunct din altă lume şi iar pare de necrezut că una şi aceeaşi persoană a putut avea soarta de a protagoniza în ambele lumi.

Zăpăcită după aşa călătorie aventuroasă prin timp şi pe glob, parafrazez pe unul din personajele cărţii: „A zis de bine? A zis de rău?” şi constat cu bucurie că detaluil acesta nu mai e relevant. Odată cu încheierea capitolului mă năpădeşte o singură dorinţă aprigă: mai vreau!

Graţie limbajului curgător, aproape că nu băgăm de seamă cum cel de-al doilea capitol, „Călătorind prin lume”,  deplasează centrul de greutate al excursiei literare, de la timp la spaţiu. Reflecţiile despre trecut din primul capitol lasă loc relatărilor din prezent şi ne poartă paşii spre destinaţii exotice precum insulele Hawaii, Florida sau Republica Dominicană. În deja familiarul stil plin de dinamism, sub forma dialogului cu cititorul, autoarea ne plimbă pe trasee nu întotdeauna specifice turismului în sens tradiţional, relevând adeseori detalii inedite.

Ochiul scotocitor neobosit „fotografiază” şi trece prin filtrul umorului diverse episoade care unui observator mai putin interesat i-ar fi scăpat fără doar şi poate. Universul bizar al vieţii şi naturii din Hawaii, acolo unde aproape că se poate observa cu ochiul liber cum se naşte natura din solul vulcanic neprietenos, selenar, alternează cu frumuseţea locurilor din Republica Dominicană, unde locuitorii amintesc prin stilul de viaţă lipsit de încorsetări mărunte de viaţa de la sate din România de acum o sută de ani. Pe cât de firească şi nestingerită ne apare scurta şuetă între două culori ale semaforului în oraşul Porto Plata dintre un poliţist şi un motociclist, însoţită de plimbarea unei sticle de bere de la o gură la alta, pe atât de interesantă se desprinde descrierea vieţii americanilor la aproape un an dupa atacul din 11 septembrie. Două situaţii complet diferite în două extreme ale lumii se dovedesc a fi în esenţă frapant de asemănătoare, ambele fiind roadele uneia şi aceleiaşi rădăcini: manifestări ale solidarităţii între oameni. Dar las cititorul să guste din frumuseţea acestor descrieri, fără să-i fur plăcerea dezvăluirilor inedite.

Ultimul capitol, „Răsfoind pagini de literatură română”, include prezentări de scriitori români, concepute într-un stil mai alert şi mai atrăgător decât ne-am obişnuit să le găsim în literatura de specialitate de până acum. Într-o manieră fermecătoare, prin stilul viu, presărat cu detalii necunoscute până azi despre viaţa unora dintre scriitori, autoarea vine prompt în întâmpinarea nevoii de a face cunoscut numele unora din autorii talentaţi ascunşi timp de decenii publicului larg în urma persecuţiilor din perioada proletcultismului. Un pios gest de îndreptare a istoriei, târziu ce-i drept dar nu inutil. Nume cunoscute fiecăruia dintre noi, precum George Coşbuc, Lucian Blaga, Alexandru Macedonski se învecinează firesc cu altele care ne surprind adesea şi ne fac să ne întrebăm cum de nu i-am cunoscut mai bine pâna acum: Radu Gyr, Veronica Micle, Dimitrie Anghel, Ştefan Octavian Iosif, Otilia Cazimir sau reputatul critic literar Septimiu Bucur, pentru care autoarea simte o adâncă preţuire, având nesperata ocazie de a-l fi cunoscut prin intermediul fratelui său. Contrar modei analizelor aride, în limbaj rigid, de lemn, Doamna Elena Buică optează pentru prezentări pline de căldură care ne ţin viu interesul prin aspectele inedite presărate din loc în loc. Transpare prin fiecare rând aşternut cu atâta căldură pe hârtie dascălul cu dragoste pentru profesia lui, apostol, păstrător şi multiplicator evlavios al valorilor literare autentice.

De ce să nu recunoaştem că, odată ce am trecut de băncile şcolii, puţini dintre noi mai apucă să ia contact cu atât de drăgălaşele poezii ale Otiliei Cazimir sau cu superbele versuri coşbuciene din cântecele copilăriei noastre? Cu atât mai mare mi-a fost entuziasmul la regăsirea unor pasaje care mi-au umplut inima de nostalgie şi m-au bucurat de parcă m-aş fi întâlnit cu un prieten drag, de mult uitat. Cine ar fi crezut că, după atatea decenii, doar vederea unui vers poate trezi intactă amintirea întregii strofe din continuare, într-o vreme când memoria îmi joacă feste făcandu-mă să-mi uit uneori propriul număr de telefon de pe-o zi pe alta? Cu alţi ochi o pot privi acum pe Veronica Micle prin prisma propriilor ei scrieri; nu ca înainte, doar pe post de muză eminesciană. Pe Macedonski îl înţeleg mai bine; despre destinul tragic care îi uneşte pe Dimitrie Anghel şi pe Ştefan Octavian Iosif n-am avut deloc cunoştinţă iar Lucian Blaga m-a răscolit parcă acum mai tare decât la teribil de sensibila vârstă a anilor de liceu…

Ca fiică de profesori de limba şi literatura română, crescută în climatul aplecării pline de respect asupra artei cuvântului măiastru, am primit prezentările scriitorilor români ca pe adevărate băi de lumină şi căldură. Îmi imaginez că la fel va fi lectura pentru toţi cei care au deschis această carte.

Poate că la deschiderea volumului de faţă aţi încruntat puţin sprâncenele întrebandu-vă nedumeriţi ce pot avea în comun trei capitole cu tematică atât de diferită, scrise în stiluri atât de distincte. Sunt sigură că alta vă va fi părerea după ce aţi parcurs întreaga carte şi, fără îndoială, veţi desluşi cu uşurinţă „firul de suflet” care le leagă. Parafrazând minunatul vers modern „cu mine se întamplă ceva/ o viaţă de om” îmi vine în minte că avem aici de-a face cu ceva asemănător: cu cartea aceasta se întâmplă ceva: o viaţă de om. Fără ostentaţie dar şi fără umilinţă, păstrând ponderea între respectul pentru adevăr şi pentru scrierile literare de valoare, pe de-o parte şi dorinţa de a împărtăşi din preaplinul experienţei proprii, pe de altă parte, fără inutile artificii artistice „ce din coadă au să sune” Doamna de Litere Elena Buică cutează să se propuna pe sine însăşi în formă nefalsificată între coperţile acestei cărţi. Conturul unei vieţi pline de deveniri şi de neprevăzut, portretul unui om complet, destinul unei mame şi profesoare talentate, pasionate, al unei bunici lucide, al unei conştiinţe mereu pregătite să-şi pună întrebări şi să caute răspunsuri nu puteau găsi o formă mai fericită de a se prezenta decât tocmai prin atât de bogatul conţinut al acestui volum. Un mijloc ideal de a defini într-o măsură cât mai apropiată de adevăr multiplele faţete valoroase ale inconfundabilei personalităţi a autoarei.

Nu ne rămâne decât să ne bucurăm de plăcuta lectură. Nu vă miraţi dacă odată, într-o clipă de răgaz, când dimineaţa duceţi ceaşca de cafea la gură sau când aşteptaţi la semafor, un gând năstruşnic vă va fulgera prin minte şi va rămâne atârnat în aer ca un semn de întrebare. Exclamând atunci: „Ia te uită! Cum de nu m-am gândit?!” vă veţi aminti probabil de cartea aceasta şi de admirabila calitate a autoarei de a ţine mereu ochii deschişi cu încăpaţânare, de a nu renunţa niciodată la privilegiul de a se mira în faţa unei lumi mereu noi. În clipa aceea veţi şti că scopul acestei cărţi a fost atins.
Dr. GABRIELA CĂLUŢIU – Sonnenberg

Spania, octombrie 2004