~Ana Maria Balas: „Hybris“

HYBRIS

Surade ochiul cerului cu lacrimi de fiere stoarsa,

Uneori ma rog la pietre sa ma trezesc din nou;

buzele mele unesc o ruga

si se despart inainte de a atinge cerul…

din arse maini de lut

cresc degete unite

si brate cresc spre cer,

si buze , ochi flamanzi –

cresc ochii respirand in salturi mici,

amprentele zilelor de ieri.

__________________

 

FEED-BACK

Imi amintesc doar ca erai o pata alba,
pe ziarul de duminica seara
cel cu paginile rupte de ploaie,
uscate pe pervaz la soare;
te-ai uitat la mine, de dupa literele acelea,
cu o privire inghetata,
udata de stropii dintr-o damigeana sparta;
si-ti zbateai aripile de pasare capturata
nu ma iubeai –
si eram doar noi doi… o iluzie desarta.

eram doar noi, doi copii goi-
si langa noi existau
unde ce sfios – tremurau,
doar frunze de castan,
doar un zambet de elan,
erau doar ore tarzii de somn
stinse de rezistente masurate-n ohmi;
doar o raza naravasa
o clipa invelita-n fasa,
doar crizanteme inflorite
peste zile netraite…

m-ai invitat la o plimbare
pe sarmele stalpilor de lumina;
m-ai luat de brat si-am urcat,
am urcat mult…pana sus,
ne-am oprit tocmai la apus;
pamantul era departe
de noi,
era o caldura prea mare
pentru amandoi…
vedeam de acolo, de sus, de pe soare,
balconul tau, fereastra ,
si rufele murdare…
am ocolit soarele
sa vad partea opusa –
la 180 de grade se nastea blocul
meu-
se ridica greu…
ii trebuiau maini sa-l ridice
sa-l invete sa paseasca,
sa-l ia in brate, sa creasca,
sa-i arate cum sa iubeasca;
m-am aplecat sa-i dau mana mea
sa-l ajut sa ingenuncheze
sa ajunga pe metereze.

dar eram prea sus …
pentru doi-
nu era loc decat pentru unul.

Brusc, mi s-a facut foame  

de luceferi apusi pe asfaltul fierbinte,

dulce mormant;
piatra tare,

piatra moale,
inimi de gheata bat pe pamant.

ANA MARIA BALAŞ