~Cristian Lisandru: „Coşmar. Sau poate…“

Se trezise plin de draci, lăsând să-i scape şi o înjurătură suculentă. Nu dormise deloc bine, se răsucise când pe o parte, când pe cealaltă, aparatul de aer condiţionat îşi dăduse obştescul sfârşit cu o seară înainte şi rezultase o căldură înăbuşitoare. Pentru ca tacâmul să fie complet, iar noaptea ratată de-a binelea, coşmarurile dăduseră buzna ca musafirii nepoftiţi de cum pusese capul pe pernă. Într-unul dintre ele – mai multe coşmaruri în aceeaşi noapte, nu este aceasta o îndrăzneală onirică supremă? -, alergase aproape sufocat pe o potecă de munte nesfârşită până căzuse din picioare şi se prăbuşise în hău. Lovindu-se de pământ – într-o tăcere deplină, fiindcă visele erau frânturi de film mut, alb-negru -, avusese surpriza să constate că trăia, ce chestie, nu m-am dezintegrat, numai că muntele devenise mare, iar nenorocita aia de potecă era o plajă lungă străpunsă de cactuşi. Se şi întrebase, în somn: Cactuşi pe malul mării, ce dracu’, domnule, este posibil aşa ceva? Când încercase să se ridice de la pământ, un cactus vrusese să îl ia în braţe, strigându-i că îl iubeşte la nebunie şi că nu poate trăi fără el. Urlase sau încercase să urle, dar din gâtlej nu-i ieşise nici un sunet. Urla tăcut. O luase din nou la goană, de data aceasta către mare, observând peste umăr cum cactuşii se extrag din nisip şi încearcă să îl ajungă din urmă agitând braţe pline cu ace se seringă. Sau cel puţin aşa arătau. Ca într-un Dunquerke al coşmarurilor, sărise în apă şi începuse să înoate. Lovea apa sărată cu putere dar avea senzaţia că nu înaintează nici măcar un milimetru. Pe măsură ce simţea cum muşchii refuză să îl mai ajute, marea devenea lăptoasă, căpăta consistenţă şi avea gust de smântână. Atunci revenise la realitate, mototolind cearceaful în mâini… Se uită la ceas. Patru fără un sfert. Beznă. Pipăi cu mâna după veioză, găsi într-un sfârşit butonul şi îl apăsă decis, propunându-şi să se ridice din cearceafurile jilave şi să ajungă cât mai repede în bucătărie. O cafea e tot ce îmi doresc. Sau o vodcă, apucă să gândească înainte ca ochii să-i fie străpuşi de lumină cu ace ascuţite. Mai întâi îi strânse, apoi îi deschise încetul cu încetul. Scoase un urlet. Auzit, de data aceasta. Se afla în pat, cu cearceaful strâns sub el, gol puşcă. Noptiera susţinea veioza abia aprinsă, numai că lumina ei putea fi caracterizată prin celebra expresie frecţie la picior de lemn. Ziuă. Soare dogoritor deasupra capului. Briza mării îi răvăşeşte firele de păr, iar zgomotul valurilor îi gâdilă suprinzător de neplăcut auzul. Foşnete în spate. Ştii cât de mult te iubesc? Când reuşi să se întoarcă, văzu cu ochii holbaţi un cactus uriaş care întinsese braţele pentru a-l cuprinde… Avu timp să îşi spună consternat cred că voi înţelege ce simte o pernuţă de ace şi apăsă butonul veiozei… Nu se făcu întuneric.

CRISTIAN LISANDRU