~Anca Negru: „Lumea relaţiei“ la Martin Buber în Eu şi Tu

Coordonatele Eului lui Martin Buber nu se definesc prin experienţă, ci prin participare, o participare activă şi o participare pasivă; Eul nu mai este o monadă, nu are dimensiuni independente, autonome, stricte, capătă fiinţare şi esenţializare prin relaţii.

Relaţia este imanentă Eului, intrinsecă, se întemeiază inerent şi devine exprimabilă „prin rostirea cuvintelor fundamentale”. Cuvintele esenţiale şi esenţializante redau fie inefabilul („Tu-ul etern”), fie exprimabilul limitat în sine („Acela”).

În viziunea lui Buber, Eul presupune prin frazeologie relaţia, relaţia îi este implicită devenind o prezenţă, o realitate subiectivă activă sau pasivă, dar întotdeauna dinamică. Dinamismul relaţiei este redat de dualitate, o dualitate dintre Eu-Tu şi Eu-Acela cu întreaga lor lume implicată.

Dualismul concepţiei buberiene şi imanentismul influenţat de Spinoza este conceptualizat, abstractizat, universalizat.

Relaţia ca mod de participare este absolutizantă, întreaga lume lăuntrică sau realitate subiectiv-obiectivă se defineşte prin ea, prin sensurile fundamentalizante ale ei.

Relaţia nu îngăduie experimentare, nu permite tranzitivitate, ci intranzitivitate (Eu-Tu).

Tu-ul etern este imanent şi transcendent, imanent Eului ca relaţionist şi transcendental, pornind de la Eu ca realitate primă, lumii obiectuale, dar imanent acesteia. Există o trecere subtilă imanent-transcendental – imanent transcendentalizat al relaţiei supreme şi eterne.

Acela reprezintă experienţa, El sau Ea permit experimentarea, acţiunea şi reacţia, mijlocirea, dobândesc caracteristici, conotaţii, trăsături.

Relaţia Eu-Acela este limitată şi limitantă, la infinit prin alţi Aceia. Acela devine empiricul, perceptibilul şi obiectualul din Eul relaţionist.

Tu-ul etern din relaţia Eu-Tu este întotdeauna subiectual, nemărginit în rostirea, simţirea şi gândirea lui. Dumnezeu ca supremă fiinţare imanentizată nu primeşte conotaţii, nu poate fi definit şi nu este definibil, nu este exprimat şi exprimabil, este Fiindul suprem în toată splendoarea participării integrale a fiinţei şi fiinţării. Tu-ul suprem este mereu o realitate subiectivă, o prezenţă permanetizată, activă, dinamică.

Acela este o prezenţă obiectuală, interioară, pasivă, se lasă experimentat, se lasă afectat, suportă acţiunea şi reacţia. Relaţia dintre Eu şi Acela devine, astfel, una de superioritate, pe de-o parte a Eului subiect faţă de Acela obiectualizat, pe de alta o relaţie abstract-concret, abstracţia Eului ca prezenţă activă şi concreteţea obiectuală a Aceluia.

Tu-ul etern este întotdeauna subiect, relaţia Eu-Tu se întemeiază pe participarea subiect-subiect în deplinătatea amândurora.

Fiinţarea şi esenţializarea Eului este delimitată şi stabilită de „lumea relaţiei”, relaţia este definiţia absolutizantă a Eului ca unitate îndreptată spre Celălalt. Celălalt este conceput în termeni tranzitivi (Acela) sau intranzitivi (Tu), prin mijlocire (Acela) şi nemijlocire (Tu), prin prezenţă şi fiinţare activă imanentă (Tu) şi prin prezenţă şi fiinţare pasivă imanentă (Acela), prin obiectualizare (Acela) şi prin subiectualizare (Tu), prin mărginire (Acela) şi prin infinit (Tu).

ANCA NEGRU