~Ioana Stuparu: „Gânduri şoptite“

In memoriam Artur Silvestri

Dragă Domnule Artur Silvestri,

Mereu am să vă pun întrebarea: „De ce?“.

Mereu am să-mi pun întrebarea: „De ce?“.

Vă amintiţi? Ne-am întâlnit faţă-n faţă în Sfânt Lăcaş, în biserica Visarion din Bucureşti, în zi de joi, 4 decembrie, 2008. V-am găsit acolo, în mijlocul bisericii, tăcut, înconjurat de flori. Era deja multă lume în biserică şi încă mai venea. Se dusese vestea că plecaţi definitiv de la noi. Că vă mutaţi undeva, dincolo de zare, probabil acolo unde stelele de pe Cer se întâlnesc cu stelele de pe Pământ. Veniseră rude, prieteni, cunoştiinţe, cu toţii să vă conducă până la “marginea zării“. Atât era posibil pentru noi: doar până la marginea zării. În biserică, deşi era lume foarte multă, domnea o linişte de mormânt! Linişte şi tristeţe! Tristeţe şi lacrimi! Ce tărie i-a lăsat Dumnezeu omului, încât poate să tacă, chiar dacă simte nevoia să strige, să jelească!

Un an a trecut de când am primit invitaţia dumneavoastră, de a mă alătura celor care colaborează la imensul program pe care l-aţi iniţiat, „Asociaţia Română pentru Patrimoniu (ARP)“. Deci, un an s-a scurs de la prima noastră întâlnire pe on-line. Cine a mijlocit această primă «întâlnire», numai Dumnezeu ştie! Parcă vă ştiam de când lumea! Aş fi fost în stare să-mi dezleg băierile sufletului şi să vă fac destăinuiri pe care nu le-aş fi putut face altcuiva. Ca la un adevărat prieten!

Prin măreţul program ARP, prin publicaţiile din revistele on-line, am cunoscut o seamă de scriitori din România, dar şi dintre cei care locuiesc în alte părţi ale globului pământesc. L-am cunoscut pe Ioan Miclău din Australia, un Om de mare omenie, l-am cunoscut pe Alexandru Nemoianu din America, cel Înalt în Spirit, căruia i-aţi spus «Înţeleptul din America», l-am cunoscut pe Dimitrie Grama din Danemarca, neodihnit în căutarea noului în literatură… şi pe mulţi alţii i-am cunoscut, graţie dumneavoastră. Am luat parte la antologii colective iniţiate, ingrijite şi editate de dumneavoastră.

La biserica Visarion n-am venit singură. M-a însoţit spiritul Cezarinei Adamescu din Galaţi, scriitoarea pe care am binevoit a o numi „Stăpâna Cuvintelor“. M-a rugat să-i îndeplinesc dorinţa de a vă prezenta un poem pe care vi l-a dedicat chiar când a aflat că aţi luat hotărârea să vă mutaţi de la noi. V-a dedicat atunci un întreg volum de poeme. Strigăt, jelanie, rugă… Poemul pe care l-am citit era intitulat NEÎNŢELEGERE şi suna astfel:

Taci într-adins

tu care ne minunai întotdeauna

cu doririle tale de bine

Te-ai ascuns

şi nu te mai putem ghici

eşti aici şi niciunde

deopotrivă al tuturor

de parcă anume

ai fi pregătit

ultima glumă durută

pentru a ne juca un renghi grozav

şi cu atât mai neverosimil. . .

(Cezarina Adamescu)

Eu am ales acel poem. Aşa m-a rugat Cezarina, să aleg eu… Vi l-am şoptit în gând, acolo, în biserica Visarion, după ce v-am spus că îndeplinesc o rugăminte a scriitoarei Cezarina Adamescu, fiindcă ea n-a putut să vină personal, chiar dacă şi-a dorit foarte mult.

V-am rugat să mai staţi, dar eraţi gata de drum!… În acele momente, dorinţele noastre nu mai contau!… Dorinţele noastre, care, doar cu puţin timp înaine, ar fi contat foarte mult pentru dumneavoastră!

Ne-am atins mâinile, era pentru prima oară, în semn de «bun-rămas» şi mulţumindu-vă pentru tot ce a depins de dumneavoastră ca să avem bucurii, v-am rugat să ne purtaţi de grijă şi de acolo, „de dincolo de zare“.

Domnule Artur Silvestri, vă amintiţi?

Să-i mulţumim împreună lui Dumnezeu pentru clipele de Lumină dăruite şi să ne rugăm în continuare pentru ajutorul Lui în Cer şi pe Pământ!

IOANA STUPARU

24 decembrie 2008