~Victor Martin: „Incultură sau cultură marginală?“

Cultura şi civilizaţia. Aceste două cuvinte sunt puse în ordinea asta pentru a ne arăta faptul că, pentru a tinde spre civilizaţia de tip vest-european, trebuie să ne culturalizăm. Rolul culturii este să civilizeze, doar dacă vorbim de o anumită formă de cultură, înalta cultură. Cultura ne poate civiliza; de 2000 de ani încoace, tot asta face.

Sondajele de opinie arată că tineretul nu mai e interesat de activităţile culturale, de cărţi, de muzee, de teatre, opere, expoziţii…şi, totuşi, societatea, chiar dacă încet, începe să se civilizeze. Aceste sondaje sunt făcute cu mijloacele îmbătrânite de acum 20 de ani, când oamenii nu numai că nu văzuseră, dar nici nu ştiau că există calculatoare performante, menite să înmagazineze şi să prelucreze o cantitate mare de informaţie. În mare, nici nu existau, mai ales la noi. Ceea ce vedem acum, privind tehnica de calcul, a explodat după 1994, mai ales în miniaturizare şi creşterea puterii de procesare a datelor.

În 1980, în România pătrunseseră calculatoarele Felix franţuzeşti, nişte „răgălii”, care mergeau prost şi cu informaţia pe cartele, benzi sau hârtii perforate. Nici programele nu erau aşa perfecţionate; se opera cu o listă imensă de posibile erori în faţă. Era ca în bancul cu ceasul electronic românesc „Orex”: ceasul era fin, elegant, dar, dacă voiai să faci o plimbare pe strada Victoriei, trebuia să duci şi două geamantane imense cu tine; în geamantane, erau cele două baterii ale primului ceas electronic românesc.

În mod paradoxal pentru unii, tineretul nu mai citeşte cărţi, dar are cunoştinţe superioare şi mult mai multe decât cele ale oamenilor veniţi din comunism cu ifose de oameni de cultură. E adevărat, vedem mulţi tineri inculţi şi, în consecinţă, mojici şi vulgari, dar aceştia sunt cei ce simt nevoia să se manifeste, să vadă lumea că există şi ei. Nici bătrânii nu sunt mai buni, dar sunt din ce în ce mai puţini.

Tineretul presupus necitit şi, în consecinţă, necultivat, nu e necitit şi necultivat, ci este posesorul unei culturi de tip marginal. Cartea şi presa au izbucnit după 1989, dar au izbucnit mai ales cele de proastă factură, pentru care nu erau probleme de copyright. Tinerii troglodiţi sunt consumatori de subcultură şi, în consecinţă, îşi formează o cultură de tip primitiv, marginal, imoral, inestetic, indecent. Aceştia nu sunt inculţi, nu sunt proşti, ci au o cultură nedorită de nimeni. La ei, cultura se confundă cu incultura. Cei care fac sondajele de opinie confundă noţiunile; nu e vorba de incultură, ci de o cultură de mahala, de cartier, de sat feudal.

Necazul nu e că există cultură marginală. Necazul e că această cultură urât mirositoare, prin violenţa celor care o posedă, poate mai uşor să penetreze spre centrul civilizat al culturii decât invers. Tinerii cu adevărat cultivaţi nu ripostează, tocmai din cauză că au o cultură a bunului gust şi, în consecinţă, sunt civilizaţi. Cultura marginală e cultura celor mulţi şi gălăgioşi. Din cauză că e atât de vizibilă, subcultura e confundată cu lipsa culturii şi totul se generalizează până la a se spune că nu mai e nici un tânăr cultivat în ţara asta. Şi incultul, şi cel atins de subcultură, sunt nişte sălbatici, dar, în timp ce mai e o speranţă pentru incult să se deştepte, pentru cel care şi-a format un cult din mijloace marginale nu mai e nici o şansă.

Tineretul ştie foarte multe lucruri, numai că unii ştiu multe lucruri bune, iar majoritatea multe lucruri rele.

Dacă elefanţii sau măgarii pot picta, înseamnă că arta abstractă e pentru animale. Unor oameni le convine această situaţie.

Tinerii nu mai intră în biblioteci, teatre, opere sau muzee deoarece intră în „Internet- Cafe”- uri, unde nu vezi pe nimeni bând cafea. Şi atunci, de ce intră aceşti tineri în aceste stabilimente? Răspunsul e simplu: să navigheze pe Internet, o lume informaţională rapidă, vastă, aproape completă. Aici, tinerii nu mai citesc la ordin. Citesc ce vor şi, chiar dacă sar de la una la alta, li se stimulează atenţia şi gândirea, prin punerea laolaltă, într-un imens puzzle cranian, a tuturor plăcuţelor de informaţie. Asta, dacă nu devin maniaci sexuali sau hoţi electronici.

Bibliotecile au devenit anacronice depozite de cărţi sau adăpostesc sindrofii literare şi lansări de cărţi, cu ţuici, presă şi critici literari de circumstanţă, anticariatele s-au desfiinţat, teatrele adăpostesc expoziţii de materiale de construcţii sau festivaluri cu editurile, muzeele sunt prea scumpe pentru a vedea nişte picturi existente şi pe Internet. Dacă tot e să cauţi acul în carul cu fân, adică valoarea în oceanul de nonvaloare, mai bine faci asta acasă, în faţa calculatorului, unde, închizând repartitoarele de căldură şi punând încă o haină pe tine, îţi spui că mai bine economiseşti nişte bani pentru căldura sufletească numită cultură personală, decât să îngraşi nişte neoproletari cu banii tăi.

Internet-ul, dacă nu te duce la limita extremă, schizofrenia, atunci îţi stimuleză imaginaţia. Uneori, la indivizii mai inteligenţi, imaginaţia poate lua chiar un aspect creator. Cultura reprezentată de biblioteci, muzee, cinematografe, librării, expoziţii, e foarte scumpă, mănâncă foarte mulţi bani. Cei din sistemul cultural, de la minister până la ultimul cămin cultural sătesc, văd banul din cultură; pentru a trăi ei bine, să facă proştii acte de cultură! Ca peste tot, nu e adevărat faptul că este cultura finanţată prost, ci faptul că banii sunt împărţiţi pe criterii clientelare.

Cultura adevărată se întreţine cu bani, dar oamenii cu bani sunt la cei care iubesc subcultura sau, cum îi spune acum, manelismul, ca mod de viaţă, nu ca furt de melodii populare din zona Balcanilor. Ei finanţează subcultura, presa de scandal, pornografia, muzica compilată prin furt, cărţile de duzină, aceste viroze a culturii, din două motive; le plac, pentru că sunt la nivelul lor de înţelegere şi, în plus, aduc bani. Cultura aşa zis „de masă” e mai vie, chiar dacă numai în aparenţă, fiind mai mult violentă decât vie. Aşa cum e economia, producătoare de nimicuri, de lucruri fără valoare, ieftine, dar care se vând, aşa e şi cultura. Deocamdată, ambalajul face produsul.

Cultura e o oglindă a societăţii, iar societatea e o reflectare a gradului de dezvoltare tehnică şi ştiinţifică. Până la un proces tehnologic mai dezvoltat, o economie producătoare de valori reale, o societate civilizată şi democrată, cu o cultură valoroasă, e nevoie de o perioadă de decantări. Până departe, e drumul plin de praf al subculturii. Subfinanţat, nici învăţământul nu mai are rol de culturalizare. S-a ajuns până acolo, încât, uneori, vin elevii să-i educe pe profesori. Dacă mai sunt cu zidurile în picioare, tot mai multe şcoli sunt demolate moral. Dispar, apar altele noi. Falimentul poate fi şi moral, nu doar material. La 18 ore pe săptămână, un profesor munceşte să educe doar 39 de zile pe an. Dacă scazi din 39 de zile lucrate 120 de zile de vacanţă, rezultă că, pentru educaţia şi culturalizarea făcute tineretului, profesorii trebuie să aducă bani de acasă.

Preocupat să-şi procure hamburger-ul zilnic, tânărul vede cu alţi ochi vestigiile istorice şi arhitectonice decât în mod normal. E adevărat, arta cere sacrificii, dar foarte mulţi nu vor să plătească acest preţ; vor cultura ca pe entertainment. E opţiunea lor şi, într-o democraţie, orice opţiune trebuie respectată. Amuzamentul e specific vârstei tinerilor şi, dacă putem învăţa cântând, de ce să n-o facem? Totul e să avem voce, să nu fie ceva disonant, cum, din păcate, e totul azi.

Tineretul are nevoie de distracţie; dacă nu-i arăţi cum se face şi jugulezi industria entertainment-ului, se descurcă şi singur, spre necazul pudibunzilor.

Cultura nu ne face mai buni sau mai frumoşi. Cultura ne face mai civilizaţi. Cele două limite delimitează un drum, ca între o manea şi o simfonie, limita minimă şi limita maximă. De la „gunoierii” culturii până la „specialiştii” culturii, toţi au loc într-o societate. Cultural, nu există societate neconsolidată. Acum, trăim într-o societate economică în tranziţie; valorile se aşează, apar restaurante pentru nasuri subţiri, cârciumi maneliste, discoteci cu muzică house, cu rock, cu punk, cu hip-hop, cu hop-ţop, cu sârbe şi bătute. Societatea culturală e o junglă; de la biodiversitatea junglei, până la diversitatea culturală a societăţii noastre în tranziţie, e doar un pas. Pasul de la junglă la livada cu vişini.

Trăim într-o societate considerată a fi economie de piaţă. Nu e ea prea consolidată, prea civilizată, e în tranziţie, dar cererea şi oferta funcţionează. Dacă nu se mai cer biblioteci, muzee, teatre sau expoziţii, acestea dispar. Dispar şi pentru că nu sunt funcţionale. Poate să apară o bibliotecă virtuală; deschizi calculatorul, vezi dacă are cineva cartea care te interesează, o ceri, iar posesorul ţi-o trimite cu ramburs. E mult mai simplu decât să apelezi la vânzătoare sau tarabagii, proveniţi din proletarii disponibilizaţi, habarnamişti culturali. În trecut, anticarul era el însuşi o bibliotecă; azi, anticarul e Internetul.

De la anticar la Internet, de la discul  şi filmul din policlorură de vinil la compact-disc, de la filmul mut la filmul conceput pe calculator, de la trupele de teatru ambulant la teatrul interactiv, s-a făcut un salt. În cadrul acestui salt, avem de ales, fiecare, după cum i-e felul. Dacă alegem ce e bun din cultură, avem şansa, pentru prima dată în istorie, să ne ataşăm la civilizaţia occidentală. Dacă nu, vom fi ceea ce am fost şi chiar mai mult decât atât. Din nou şi din nou.

VICTOR MARTIN