~Cezarina Adamescu: „Iubirea înflorită în muguri de lumină“ („Poemele iubirii“ de Cornel C. Costea)

Cornel C. Costea • POEMELE IUBIRII,Editura PRO VITA, Cluj Napoca,

Pornind de la acest titlu incitant, autorul de faţă face un excurs, un periplu imaginativ în lăuntrul şi împrejurul acestui sentiment de o necesitate vitală,  cea dintâi în scara virtuţilor creştine, lăsată nouă de Isus Cristos drept semn de recunoaştere că suntem copii ai lui Dumnezeu. Este o introspecţie necesară, sub acea stare de urgenţă lirică specifică firilor romantice.

Iubirea care a răscolit lumea, putând, ca şi credinţa, muta munţii din loc, care îmbunătăţeşte, edifică, transformă, înalţă, înfrumuseţează şi îi binecuvântează pe cei care se lasă pătrunşi de ea.

Cornel C. Costea, prin editura PRO VITA, Cluj Napoca, ne-a făcut surpriza (dacă o carte de iubire poate fi o surpriză!!!) – ne-a făcut darul sublim, ne-a încărcat braţele de cuvinte închinate iubirii, într-un avânt al juventuţii veşnice născut chiar din acest sentiment care, dacă rămâne curat şi sincer, întrece toate simţămintele omului, pentru că e CREATOR DE VIAŢĂ, e de sorginte divină. Şi aşa cum Dumnezeu, din iubire, ni l-a dăruit pe Fiul Său Unul Născut, tot aşa, iubirea poate genera o nouă viaţă prin unirea a două trupuri şi suflete afine care se decid să-şi împletească destinele până dincolo de moarte.

Ce ar mai fi de spus despre iubire – ca foc lăuntric, ca dor ce arde, ca şi capăt de drum spre veşnica Lumină? S-au spus atâtea lucruri minunate, artiştii din toate timpurile şi-au exprimat, fiecare, în felul său, prin mijloacele proprii de expresie, iubirea care le-a animat fiinţa, le-a înnobilat idealurile, i-a făcut să ajungă la stele şi lună, să prindă aştrii cu mâna şi să-i dăruie persoanei iubite. S-ar părea că subiectul este epuizat. Nimic nou nu s-ar mai putea născoci pe marginea acestui sentiment. Şi totuşi, imaginaţia creatoare este nesfârşită. Ea poate găsi oricând, noi modalităţi de expresie, poate fi  imortalizată în mii de ipostaze noi izvorâte din cele vechi, aidoma cioburilor de sticlă colorată dintr-un caleidoscop, care, la fiecare mică atingere descoperă imagini alte imagini, toate unice.

De ce vrea fiecare persoană iubită să fie UNICĂ? De ce crede omul iubit că doar  sentimentul lui e adevărat şi nerepetabil, că de la el s-a născut iubirea?

Poate că  aşa şi este. Iubirea începe, o dată cu fiecare fiinţă născută. Ea este pentru fiecare un UNICAT. Nu pot exista două iubiri aidoma.

Mirabai, prinţesa hindusă medievală, „ştie că pentru a-L avea pe Dumnezeu Singură IUBIREA e indispensabilă.” – spune autorul în moto-ul ales pentru cartea de faţă. Este de fapt – cheia de lectură, firul roşu, chintesenţa. Iubirea născută din Fiinţa Divină. În primul ciclu, intitulat sugestiv: Iubiri angelice – Poeme pentru Angel, tânărul poet, are o poezie-program care deschide ciclul, Trepte, în care autorul îşi dezvăluie arta poetică şi crezul artistic în versuri a căror sublimitate atinge maturitatea artistică.

„Tu pleci la drum cu gândul că poţi culege flori / Crescute la-adăpostul Pământului sortit / Să piară fără urmă  în univers, sub nori / Şi sub imperii-ntinse pe braţe de granit.//Dar te opreşte parcă o nemiloasă umbră / Născută peste noapte din Apa neputinţei/   De a ajunge-n tihnă şi fără multă trudă / La peştera ascunsă în muntele fiinţei” Poetul se recunoaşte un „Drumeţ al căutării sublimului în artă.”

Meditaţia de tip eminescian, fiorul cosmic ce străbate versurile, dau la iveală o fire filozofică, întoarsă către adâncul fiinţei, silită a-şi pune veşnic întrebări despre rosturile omeneşti şi cereşti ale creaturilor. La toate frământările existenţiale, poetul nu are decât o singură explicaţie: „Răspunsul e în tine, prietenă preabună”. Desigur, nici îndoiala nu-l ocoleşte pe poet, când toate aceste rosturi i se par de prisos. Poetul recurge şi la modelele clasice, la Shakespeare care susţinea că lumea e o scenă iar noi, actorii ei.

Cornel C. Costea a ales versul clasic care să-i reprezinte cel mai bine stările de spirit. Filiaţia eminesciană este evidentă: „E al tău surâs ce mă-mbrăţişează / Cu-ale sale braţe de duioase veri / Şi-mi aduce-aminte de trecute seri/ Când a ta iubire liberă şi trează // Se juca în voie cu-ale mele doruri/ Ce au stat ascunse fără să cuteze / Să apară-n lume şi să evadeze / Din adâncul haos fără de memorie.”(Surâs).

Ospăţul nemuririi la care poeţii aspiră şi pentru care toţi „aleargă ca nebunii” – nu se poate să nu-l ispitească şi pe tânărul autor care constată, încă o dată că pe scena vieţii, umbrele întruchipând fiinţele, învăluite-n ceaţă, luându-se fiecare după al său alter-ego, găsesc în cele din urmă o potecă menită să-i ducă la locul de întâlnire  a sufletelor ce-au fost odată.  Poetul invocă iubirea întruchipată în înger, ori numită astfel datorită atributelor sale, să-şi aducă aminte de vremea când orbecăia în întuneric în căutarea unui capăt de lumină: „Adu-ţi aminte zile cu tril de ciocârlii,/ Când hoinăreai suavă pe dealuri înverzite / Pentru-a gusta din seva fiinţelor venite / Să-ţi dăruiască fructe din coşuri străvezii.” (Angel)

Pe tărâmuri divine, pe tărâmuri onirice, aşa cum numai poeţii se încumetă, Cornel Costea îşi caută iubirea, străluminată de imagini inefabile, de cuvinte sublime, de culori neaflate în spectru, de vorbe vechi, nefolosite încă…

Iată,  „Roua soarelui” sintagmă inedită care sugerează zborul, călătoria pe rază, dimineaţa, cleştarul sufletesc. Astfel de cuvinte inventează poetul pentru a-şi  îndupleca iubirea. „Deşi suntem departe, ne-atingem inefabil/ Cu valuri de petale ce se revarsă-n noi / Din râuri nevăzute ce şerpuiesc năvalnic / Prin munţi de fericire ce se înalţă-n doi.” (Roua soarelui).

Dar vin şi clipe de incertitudine, de impas în Paradis, când toate par că se năruie: „Nu ştiu pe unde umblă al tău suflet acum,/ Când clipele de-azur sunt amintiri uitate/ Şi nu simt dacă-acolo în îngerescu-ţi trup / Mai pâlpâie-o speranţă spre împliniri visate.” (Impas).

Cornel Costea este un poet romantic până în vârful unghiilor sufleteşti, el nu poate concepe altfel iubirea, decât cântată în versuri care ating sublimitatea. Expresiile comune şi unele, chiar licenţioase din lirica actuală îi sunt complet străine. Pentru el Iubirea echivalează cu Poezia şi acestea două, ca şi icoanele, nu trebuie pângărite de vreun cuvânt ori gând nedemne.

Nu întotdeauna iubirea cântă în piepturi, adeseori tristeţea şi îndoiala îi iau locul şi atunci: „Deşi sunt treaz, în suflet tristeţile m-apasă / Cu degete-nmuiate în stropi de Cireşar/ Născute din seninul unui drumeţ hoinar/ Prin lumea de miresme ce ne trimit acasă.”(Tristeţi de cireşar). Dar norii trec repede şi se face iarăşi senin pe cerul sufletesc: „Sunt străluciri ce leagă tăcute universuri/ Cu raze de lumină ce izvorăsc din tine/ Şi se întorc sublime, cu ale mele versuri,/

În inimile-aprinse de fericiri divine”. (În nopţile de iarnă).

Un al doilea ciclu este închinat, cui altuia, decât modelului său liric suprem, nemuritorului Eminescu. Lui îi închină aceste poeme minunate, în semn de iubire şi recunoştinţă veşnică:

„În nord de ţară, iarna e-o nesfârşită vară/ Cu raze de iubire şi flori de gânduri albe,/ De când din Infinitul ce şi-astăzi ne-nfioară / A coborât un sfânt cu plete lungi şi dalbe.//E-un sfânt ce ţine-n stânga o sită de lumină, / Cu care cerne, tainic, poeme ce ajung/ În ale noastre inimi uşoare ca un fulg/Atunci când ne hrănim din opera-i divină./ / În dreapta ţine-o cruce din lacrimi zămislită / Şi din nespuse doruri ce ard în pieptu-i prins /În chingile durerii văzând pe-a sa iubită / Pe care-o simte aproape, aici, dar şi în vis.// E lumea-ntreagă visul născut din ceruri vaste,/ Ce oglindesc, tăcute, petale ce se-nalţă / Din înflorite stele ce pier în focuri caste/ Şi se prefac în îngeri, dar dincolo de moarte.//Eşti mai presus de ceruri, de stele şi de viaţă,/ Eşti, Tu, suprem izvor de veşnice Iubiri,/ Ce se revarsă-n munţii învăluiţi în ceaţă / Şi-n codrii de aramă scăldaţi în fericiri.”Cluj-Napoca, 15 ianuarie 2006”

Autorul îşi vede Maestrul  în ipostaza unui sfânt, ale cărui plete dalbe, ţinând în mâini o sită de lumină (frumoasă imagine!) cu care-i cerne pe epigonii de azi.

Colocviul pe care-l are cu Luceafărul fiinţei româneşti, este unul de taină, lui i se destăinuieşte şi-i cere să răspundă la unele întrebări şi frământări ce-l macină. „Ai rezistat titanic atâţia ani de zile,/ Ai plâns doar în tăcere, iar lacrimile tale / Au fost o apă vie pentru aceia care / Credeau în tine, Sfinte, şi-n locul tău sub soare.// Te rog să ierţi şi astăzi tot gândul ce ucide/ Cu sabia-nroşită orice elan ceresc/ Şi să te-ntorci acasă cu inima-ţi fierbinte/ Pentru-a zări iubirea pe-al tău chip îngeresc…”Cluj-Napoca, 16 ianuarie 2007” (Pe-al tău chip)

Detractorii lui Eminescu, tot mai mulţi în ziua de azi, îi rănesc inima şi conştiinţa tânărului poet Corneliu Costea, drept pentru care, el se instituie de bunăvoie în apărător, făcând o pledoarie splendidă  pentru figura luminoasă a acestui reper cosmic al literaturii.

Autorul merge cu admiraţia mai departe încât se simte un singur suflet şi o singură fiinţă cu acest suprem model al său: „Te simt atât de-aproape şi-atât de viu, iubite/ Şi curajos prieten cu gânduri aurite,/ Încât îmi e de-ajuns să mă cobor în mine/ Pentru-a găsi iubirea şi-a mă-ntâlni cu tine.// Suntem un singur suflet, un suflet dezrobit/ Ce gustă-acum din vinul Acelui Infinit / Ascuns, dar la vedere, în versul tău de dor/ Şi-n ochii tăi de vultur, tu, zeu nemuritor. Cluj-Napoca, 15-16 ianuarie 2007”

Desigur că, miracolul eminescian a atras şi continuă să atragă  de  peste un veac pe toţi iubitorii de poezie. Rareori ai să  întâlneşti pe cineva care să spună că nu-i place Eminescu. Şi cu toate acestea, cineva care să spună că „suntem un singur suflet, un suflet dezrobit” – nu prea am întâlnit. Sigur că există eminescologi care-şi închină viaţa cercetării vieţii şi operei sale, scoţând la iveală tomuri utile, documente vechi ori inedite, dar empatia pe care tânărul Cornel Costea o simte cu acest geniu al poeziei româneşti este foarte rară.

Cea de-a treia secvenţă a volumului este dedicată iubirilor amicale, versurilor dedicate prietenilor, cunoştinţelor, profesorilor, oamenilor pe care acesta îi admiră. Sunt versuri ocazionale care exprimă sentimentele calde de prietenie, dragoste, admiraţie faţă de aceste persoane. Şi este un gest foarte frumos de a-i dărui cuiva un poem scris doar pentru el. Poemele sunt scrise în acelaşi stil clasic, cu imagini frumoase, cu metafore şi sintagme inedite, cu diferite mijloace de expresie care preamăresc iubirea şi prietenia. Între ele există şi versuri panseistice, exprimând adevăruri de viaţă:„E timpul un cântar ce ne va spune-odată / C-ai noştri paşi n-au fost o joacă de copii, / Ci mersul înţelept al unor magici fii / Pe care Preaînaltul îi aştepta în poartă. Cluj-Napoca, 24 noiembrie 2004” (Dimineţi)

Versurile sunt „în dulcele stil clasic” – parcă rupte din creaţia eminesciană, din care împrumută sintagme precum: „în cercul vostru strâmt” ; „cu-ale tale aripi”, „cu-a tale lacrimi” – licenţe specifice creaţiei bardului de la Ipoteşti.

„Ne învârtim prea mult în cercul strâmt al sorţii / Şi nu prea vrem s-aducem în noi splendoarea vieţii / Cea fără de sfârşit, ce dincolo ne duce / În lumea fără patimi, izbânzi şi fără cruce.” Lechinţa, 13 iulie 1999 (Chemare).

Există  printre aceste poeme, versuri de meditaţie filozofică  despre timp, despre viaţă şi moarte, despre naştere şi Înviere,  atât de profunde încât concurează cu gândirea smulsă din înţelepciunea poporului nostru: „Sunt clipe de lumină ce îţi aduc dovada / Că poţi privi spre stele şi-atunci când eşti căzut,/ Deşi, în aparenţă, pământul nu-ţi va da / Curajul şi puterea de-a nu te da bătut.//Dar nu e doar pământul cel care te susţine/  Şi te îndeamnă zilnic să te înalţi spre cer,/ Ci este şi Izvorul ce susură în tine / Şi te călăuzeşte spre pace şi mister.”

(Izvorul).

Se pare că prietenia joacă un rol hotărâtor în configuraţia spirituală a tânărului poet. Ei îi sunt dedicate mănunchiuri de poeme de o profunzime şi frumuseţe aparte, aşa cum numai odinioară se păstrau aceste sentimente, puse mai presus de multe altele, trecătoare.

Următorul ciclu de versuri este intitulat: Iubiri efemere – Poeme pentru iubiri de-o vară.

În pofida efemerităţii unor sentimente, poetul  spune: „Nu înceta să cauţi sămânţa nemuririi/ Ce-a fost sădit-odată în ochii tăi de-azur/ Neprihănite lacrimi din diamantul pur/ Ce luminează veşnic din negurile firii. Cluj-Napoca, 3 aprilie 2006”

Acest ciclu cuprinde şi poeme în vers alb. Următoarea secvenţă lirică  se intitulează: Iubiri celeste – Poeme pentru Înalt. Un poem încântător este „CETĂŢILE LUMINII/ Cetăţile luminii rămân necucerite,/ Iar zidurile albe se-nalţă spre zenit./ Te caut, preaiubito. Pe unde ai fugit?/ Voiai s-ajungi tu prima pe-aleile sfinţite?//Atunci când noi umblam să cucerim lumina / Pornită la-ntâlnirea cu albii pescăruşi/ Ce-şi cântă fericirea pe mări departe duşi/ Neştiind că fluturi negri au înghiţit fântâna// Din care nu o dată sorbit-au fără teamă/ Caimanii singuratici uitaţi de a lor mamă…Sibiu, 11 noiembrie 2008”

O poezie muzicală, plăcută, armonioasă, generatoare de stări benefice, o poezie în stil clasic, cu multe figuri de stil, cu metafore şi sintagme inedite, scrisă de un suflet sensibil şi aplecat spre frumuseţea lăuntrică, cea care, cu adevărat va salva lumea.

Un alt ciclu poartă titlul: „Iubiri patriotice – Poeme pentru ţara mea” – cuprinde foarte simţite versuri de iubire – curată – fără de patrie – neam, limbă, tradiţie.

Poemele lui Cornel C. Costea, fie că sunt de dragoste, de meditaţie filofofică, spirituale, ori de inspiraţie patriotică, au în ele ceva mirabil, precum mireasma florilor de măr care te aşteaptă să o adulmeci într-o  dimineaţă de Florar, însorită.

Îi dorim tânărului poet Zbor înalt şi lin înspre crestele azurii ale Poeziei şi, cu fiecare nou vers, să adauge o steluţă în cununa Poetului pe care îl admiră atât de mult, încât în intimitatea sa, se consideră cu el, Unul şi acelaşi.

CEZARINA ADAMESCU,

5 martie 2010