~Nuşa Ilisie: „Cojones”

<<“Ce zi e astăzi?” Aureliano îi răspunse că era marţi. „Exact asta gândeam şi eu”, spuse José Arcadio Buendía. „Dar de îndată mi-am dat seama că continuă să fie luni ca şi ieri. Priveşte cerul, priveşte pereţii, priveşte begoniile. Si astăzi este tot luni”. Obişnit cu ciudăţeniile lui, Aureliano nu-l luă în seamă. In ziua următoare, miercuri, José Arcadio Buendía se întoarse la atelier. „Asta e un dezastru-spuse-. Priveşte aerul, ascultă zgomotul sec şi continuu al soarelui, la fel ca ieri şi alaltăieri. Si astăzi este tot luni”>> (Gabriel García Márquez, “O sută de ani de singurătate”)

Dar, nu! Astăzi este vineri. Sigur? Păsările din grădina vecinului s-au trezit de dimineaţă, înaintea mea. La fel ca şi ieri şi alaltăieri! Se vede că au dormit bine pentru că s-au trezit cântând, ca şi luni. Luni sau vineri? Oricum, am ajuns la 8,30 punct, ca de fiecare dată! Mă pregăteam să deschid computerul, care aici se numeşte „ordenador” şi să încep să traduc în ordine tot ce se acumulase în ultimele zile.

După ce am spus „hola” la „toata lumea”, adică lui Antonio, şeful, am deschis computerul uitându-mă pe fereastră puţin distrată, ca de fiecare dată; e o gradină în birou, pardon, biroul este într-o grădină…

Vedeam eu că ceva nu e în regulă pentru că Antonio se uita la mine zâmbind şi scărpinându-se după ceafă, ceea ce nu se întamplă în fiecare zi. M-am uitat şi eu la el întrebător, fără să zâmbesc şi fără să mă scarpin după ceafă, pentru că nu aveam de ce şi am continuat cu ale mele… Chiar când voiam să mă aşez comod la birou şi să dau drumul la aerul condiţionat, ca să încep să scriu, zice:

– Azi nu stai la birou…

„Da’ ce, când sunt la birou, stau?”

– De ce? Vine Papa?

– Nu. Papa vine mâine, azi e vineri…

Si în gândul meu am zis, „zi zău, că altfel nu te cred”…

– A, dar noi anticipăm, tre’ să ne pregătim sufleteşte, nu? Imi dai liber, ce generos!

– Nu! Nu asta am vrut sa spun… Va trebui să mergi la Spitalul General Universitar şi să

fii interpret pentru un grup de medici români care au venit aici într-un schimb de experienţă, bine?

– La ce ora?

– La 10,30. E prima zi, nu o să-i ţină mult, azi doar se fac prezentările.

– Am timp să ajung acasă şi să mă schimb…

– Nu! De ce să te schimbi? E foarte bine aşa, tu eşti în ziua ta de lucru…

– Nu sunt de acord.

– Nu-i nimic. Nu e nevoie de acordul tău. Pleci cu Pachi chiar acum, ea are treabă în Torrente, maşina e deja pregatită… Lasă „ifosele”!…

Unde să le las, mă gândeam, dacă sunt ale mele de când mă ştiu? Omul nu poate trăi în afara lui… Ce-ar fi să las pe unde apuc ceea ce nu-i convine unuia şi altuia? Aşa că am plecat cu ifosele mele şi cu Pachi, nevasta lui Antonio.

Ne-am urcat în maşină surâzând, ne împăcăm foarte bine, ea mi-a oferit un Marlboro light şi a rămas uimită că am refuzat-o, pentru că tocmai mă lăsasem de fumat şi am plecat din Picanya spre Valencia cu viteză, deşi nu ne grăbea nimeni.

– Te las în Plaza de Espana şi te duci apoi pe jos, că nu am loc de parcare şi, de altfel, vei ajunge prea devreme…

– Ok, querida, cum vrei tu…

Aşa că am coborât în locul unde m-a lăsat şi mi-a prins bine să merg pe jos, să respir aerul încă răcoros al acestei frumoase veri mediteraneene, să văd cum lumea citeşte relaxată „ziarul gratuit” în timp ce merge, cum alţii îşi plimbă visători câinele sau nepoţii şi cum tinerii, deja în vacantă, trec zebra în grupuri vesele, gesticulând şi vorbind zgomotos…

Am mers şi eu relaxată, fără să citesc ziarul, pentru că, fiind gratuit, se epuizează repede, uitându-mă în stânga şi în dreapta la magazine şi parcuri, la statui şi la flori, la cer şi la arteziene, mai, mai să uit unde trebuia să ajung… Dar am ajuns. La timp.

La intrarea în sală, grupul era deja format, aşteptau pe cineva, cred că pe mine, dar oricum nu i-am întrebat pentru că era nepoliticos să ajung, să salut şi să-i întreb: „Mă aşteptaţi pe mine?” Care, cine eram? Imbrăcată în bermude cu franjuri, puţin tăiaţi în diferite locuri, cu un tricou de plajă, o straiţă dungată şi şlapi, faţă de ei care erau parfumaţi, eleganţi şi medici…

Aşa că i-am salutat, pe româneşte, ca să creez un fel de ceaţă locală, ca un fel de „smog londonez” deşi eram în Valencia şi am intrat în sală, lăsându-i să aştepte în continare, pe cine vor ei şi cu nedumerirea lor, care m-a prins din urmă: „o fi româncă?”

A venit într-un târziu şi Amalia, organizatoarea, care mă cunoştea, şi m-a prezentat, spulberând îndoielile şi făcându-mă să mă simt uşor inconfortabil în ţinuta mea de lucru…

Totul a decurs foarte bine şi s-a terminat relativ repede pentru a nu-i obosi pe invitaţi char din prima zi, şi, cum e obiceiul aici, „poco a poco y con tranquilidad”(putin câte puţin şi liniştit), care nu este doar un obicei ci chiar un „stil” de gândire şi de viaţă, am încheiat prima întâlnire şi am decis să mergem undeva la o terasă că deja se făcuse două, oră la care se închid toate magazinele, mai puţin supermarketurile, toate firmele si birourile, mai puţin restaurantele, se pune capăt „oricărei activităţi” oriunde te-ai afla, pentru că e ora de masă care se respectă cu sfinţenie de toata lumea…

– Unde mergem? Mă întreabă Amalia.

– La terasa de lângă parc, am zis.

– Ok. Se ajunge pe jos.

Medicii erau foarte simpatici, trei doamne şi şapte bărbaţi, foarte comunicativi, mă întrebau cum e aici, dacă m-am adaptat, în fine, lucruri fireşti…

Am ajuns la terasă şi toţi au cerut „bereee, că murim de sete si de căldură”…

A venit „camarero” şi ne-a adus meniul. I-am văzut că nu ştiu ce să aleagă, pentru că toate erau noi şi, când în sfârşit ne-am decis, pentru că deja setea dăduse în foame, am făcut comanda. Mircea zice, „pentru mine să nu vorbeşti tu, vreau sa-i fac comanda eu, înţeleg ceva spaniolă”…”Nici o problemă, am zis, voia la tine ca la paşa (Hasan) …”

Si după ce au comandat toţi, mai ales peşte şi fructe de mare, care creşteau chiar „acolo”, Mircea zice:

– Yo quiero, por favor (cum e romanu’, politicos) carne de cojones con patatas bravas y salsa. Gracias!

Si nu a fost nevoie de mai mult: eu şi Amalia am început să râdem din toţi plămânii, eu mai tare, cu gura până la urechi (am uitat ca am o lucrare la un dinte, adică am râs ştirb) şi cu capul pe spate de era să cad de pe scaun. Ea îşi făcea deja aer cu evantaiul espanol iar toţi ceilalţi au început să râdă de râsul nostru, cu poftă, dar fară sens, până când s-a dezechilibrat şi ospătarul. Atunci s-au oprit toţi din ce făceau şi au tăcut! Dar ospătarul a continuat să cadă, deşi, nu cred că asta voia, lovindu-se de scaunul din spatele lui, pe care nu avea cum să-l vadă şi ridicând tava pe care o ţinea în mână, sus, sus, deasupra capului, cu tot cu farfuriile şi paharele pe care le adunase de la o altă masă şi cu tacâmurile care deja cădeau, în timp ce încerca să-şi regăsească echilibrul pierdut… Dar nu l-a găsit, pentru că între timp se dezechilibraseră şi cei de la masa vecină şi tot aşa până la infinitul uşii de la intrare, care servea şi de ieşire, până când nu a mai rămas nimeni întreg, adică în picioare! Atunci mi-am amintit de principiul dominoului, la fel de vital ca si legea gravitaţiei şi m-am minunat câtă forţă se poate ascunde într-un singur cuvânt, „cojones”. „Cuvintele au energie”, bine a spus cine a spus, că îmi scapă acum, numele! Mircea, nedumerit, era singurul care nu râdea, nu ştiu cum putea, şi, cu sprâncenele ridicate şi cu ochii măriţi, întrebă:

– Dar ce am spus, domnilor, de râdeti aşa cu disperarea unei furtuni?

Mi-a plăcut expresia şi mă gândeam să fac pe loc o poezie, în loc de răspuns, dar am râs toţi din nou, deşi doar eu şi Amalia ştiam de ce (râdeam).

După ce mi-am şters nasul şi lacrimile şi când ospătarul îşi găsise echilibrul, în timp ce ceilalţi încă îl mai căutau, cu lumânarea pentru că mergeau de-a buşelea, i-am spus, ca şi cum nu se întâmplase nimic:

– De fapt, Mircea, ce vroiai să ceri?

– Ce, nu a fost clar?

– ?!

– Am cerut carne de iepure cu sos picant şi cartofi din ăia, „bravas”…

– Si cum se spune la iepure?

– Cojones!

Si iar am început să râdem, dar scurt şi ne-am oprit brusc, doar datoram o explicaţie:

– Mircea, la iepure se spune „conejo”, „cojones” înseamnă „fudulii”.

– Si ce-i cu asta? Acasă nu se mănâncă „fudulii” de cocoş?

Am plecat târziu, când apele nopţii spălau deja podeaua plină de sosuri şi de pisici care se lingeau pe bot!