NR. 1/2010

Cristina Zetu: „Mitopeea copilăriei“

Copilăria este jocul libertăţii, al inocenţei, al divinei activităţi creatoare. – Nietzsche

Începutul existenţei umane înseamnă incertitudine, dorinţă de cunoaştere şi uimire. Misterul vieţii se oglindeşte în ochii celui ce abia a păşit în lume, transpunându-se în poveste pentru a putea fi mai uşor de cunoscut. Uimirea este cea care deschide orizonturile lumii înconjurãtoare şi trezeşte interesul copilului pentru cunoaştere. „Copilăria, susţinea Eugen Ionesco, este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scãldate în luminã, ieşind din întuneric, nespus de nouã şi proaspãtã şi uluitoare”. Natura se redescoperã prin ochii unui copil, fiind înnobilată de puritatea gândurilor lui.

În lucrarea sa Diologuri cu Leucò şi alte eseuri, Cesare Pavese utiliza în mod inspirat, sintagma mitopeea copilãriei pentru a defini capacitatea copilului de a percepe lumea prin intermediul mitului, suit la rangul de cunoaştere obiectivã. Mitul este o normã, în concepţia autorului, care surprinde esenţa unei întâmplãri unice, petrecute în afara timpului şi spaţiului, fiind utilizatã pentru a explica anumite aspecte ale vieţii reale. Dar copilăria este şi un poem epic, o epopee, plină de eroi legendari şi lucruri supranaturale, în care binele iese întotdeauana învingător. Copilăria stă sub semnul legendei, tocmai pentru cã aceasta este perioada în care se naşte sentimentul ,,unicitãţii absolute” >>>>

Adrian Botez: „Invariabilul legii“

Deocamdată, Justiţia nu face decât gesturi de concesie trufaşă (dar, şi acestea, extrem de zgârcite!) , de condescendenţă arogantă, faţă de Religie. Jurământul conducătorilor sociali pe Biblie(nici măcar pe crucifix) şi prezenţa crucii în sala de judecată  –  ar fi singurele câştiguri ale Religiei, după ateismul comunist. Dar aceasta-i prea puţin, atingând un nivel spiritual superficial. Suntem încă extrem de departe de o recunoaştre cinstită şi deschisă a planării permanente a DIVINULUI, asupra Balanţei Justiţiei umane. Un ocean de neînţelegere mai este de parcurs, până când se va recunoaşte că actul justiţiei trebuie supus normei divine şi finalităţii divine  –  iar legile să reflecte, clar biblic  –  INVARIANTUL LEGII DIVINE dublu revelată (veterotestamentar şi neotestamentar  –  complementar!).

Căci, din momentul în care legea nu mai provine din Legea Invariantă Divină, ca variantă adaptată social şi spaţio-temporal, la o anumită societate, a unei anumite epoci istorice şi dintr-un anumit spaţiu spiritual(înţelegem prin Lege Invariantă Divină  –  fie invariabilul Sacral-SINAI, Legile mozaico-iudaice, revolute, ale Vechiului Testement  –  fie Invariantul-HRISTOS  –  Fericirile din Predica de pe Munte)  –  legea nu mai are valabilitate de lege, ci este un text oarecare, fără autoritate reală. >>>>

Const. Miu: „Magia cuvântului şi a cărţii“

În ciuda faptului că numărul internauţilor este considerabil şi că dintre aceştia mulţi elevi de gimnaziu îşi etalează producţiile literare pe diverse site-uri/ blog-uri de literatură, cartea (literară) tipărită n-a dispărut!

În ultimii 2-3 ani, tot mai mulţi mici creatori îşi lansează plachete de versuri, dovedind faptul că apetenţa pentru lectură şi creaţie şi literară este la mare căutare. Silvia Ştefania Mincă (elevă la Colegiul Naţional de Arte „Regina Maria” din Constanţa) face parte din această categorie de condeieri, prezentând cititorilor Anotimpul copilăriei (Editura Boldaş, Constanţa, 2009).

De la un capăt la celălalt al plachetei de versuri, remarcăm tonul admirativ faţă de fiinţele cele mai dragi – mama şi doamna învăţătoare, ca şi faţă de tatăl mereu zâmbitor, acesta insuflându-i respectul pentru muncă, precum şi faţă de bunici.

Cum era şi firesc portretul mamei este realizat în termeni superlativi: „Tu străluceşti mai frumos ca luna/ (…) Străluceşti ca o stea/ Eşti mai frumoasă ca un fulg de nea/ Ai un farmec,/ Pe care numai tu îl poţi avea” (Mămica mea, dragă, p. 19). >>>>

Gabriela Căluţiu-Sonnenberg: „Umor englezesc“

Una e să vorbeşti limba unui popor, iar alta e să-i înţelegi mentalitatea. Pe mine una ma fascinează de-a dreptul umorul britanic. Expresie condensată a felului lor de a gândi, întruneşte două  extreme aparent imposibil de mixat: pe de-o parte detaliul minim observat cu o ascuţime de brici, aproape indecentă, iar pe de altă parte privirea de ansamblu dintr-un punct atât de îndepărtat – “din avion” cum s-ar zice pe la noi – încât anulează din start ideea că noi am putea avea cumva ceva de-a face cu chestiunea în cauză.

Iată  un exemplu: Deunăzi mă aflam într-un magazin de artizanat, străduindu-mă  din răsputeri să extrag un coş de răchită aflat la baza unei piramide foarte înalte. Coşul dorit l-am obţinut, dar piramida s-a dărâmat cu un zgomot asurzitor. Nici nu mă dezmeticesc bine şi deja aud în spatele meu o voce stinsă şi tânguitoare:

“Gracious God! You almoust gave me a heart attack!” (Dumnezeule Mare! Era să fac atac de cord.). Mă întorc înmărmurită şi văd un englez vârstnic, tremurând din tot corpul. Mă scuz în repetate rânduri şi mă asigur că n-a păţit nimic, că mă rog e iarăşi totul bine. >>>>

Gabriela Marieta Secu: „Dor de iarnă“

DOR DE IARNĂ…

Lasă  iarna

Să-mi bată în poartă…

Prea mi-au secat

Ochii – de lacrima toamnei

Fără  sfârşit…

Lasă  zăpada

Să-mi învelească fierbinte

Calea aşezată în genunchi

Lângă  marea , mereu zbuciumată

De furtuna singurătăţii

Fără  hotar…

Şi lasă depărtarea

Depărtărilor…

Alunecă  în fulgul de nea,

Gând…

Mi-e dor să ascult

Tăcerea asurzitoare,

Albă  , liniştitoare

La margini de vis şi cuvânt…. >>>>

Mihail Soare: „Gâlceava mea cu Haydn“ (sau despre “Romanţa pentru clopot la patru mâini”)

Mă  enervam la culme,

aproape ca atunci când mi se rupea vârful creionului,

aproape, am zis,

de altfel mă gâlceveam cu Haydn de când ne ştiam,

ba că tatal lui era rotar, iar al meu păgubaş,

ba că mama lui era bucătăreasă  la cuhnia contelui Harrach,

iar a mea numai nebuna stelelor,

l-am pizmuit aiurea

până şi pentru nepăsarea sa maiestuoasă,

l-am împins de-a berbeleacul de pe scara tramcarului,

ne-am făcut unul altuia farse,

cu brioşe şi cu băşici de porc,

cu creuzete şi cu bufniţe şi cu nagâţi,

dar mai ales cu peruci,

el mă invidia într-atat

încât

nu rareori îşi punea peştele să  ia forma golfului meu,

ce nebunie, Dumnezeule,

îi mânjeam cu magiun colţurile finitului

şi el îşi rezema bicicleta de luceafărul meu de ziuă, >>>>

Cristian Lisandru: „Trotuarul“

Trotuare rulante văzuse prin filmele sf. Şi mormăise că lenea va fi aşa de mare la un moment dat încât probabil va fi inventat un robot care să facă dragoste cu nevasta atunci când tu vrei să vezi meciul de fotbal. Eventual cu trăsăturile tale, un fel de frate geamăn pe care să îl poţi trimite şi la serviciu dacă nu ai chef să te duci. Îşi aduse aminte de un film în care un bărbat găsise modalitatea prin care se putea multiplica, numai că ieşiseră tot felul de necazuri. Totul se terminase cu bine, pentru că fusese vorba despre o comedie pe care o urmăreşti când nu vrei să-ţi pui mintea la contribuţie, afară plouă şi nevasta se duce în vizită la maică-sa, ca să îi raporteze ultimele tale ieşiri în decor. Stătu în faţa porţii – reuşise să cumpere o căsuţă la periferie, avea şi nişte metri pătraţi de curte în care plantase răsaduri de roşii care se ofileau acum sub un soare parşiv – şi se întrebă dacă să pună sau nu piciorul pe trotuarul care se deplasa cu viteză acceptabilă. De ce nu? Uite că primarul ăsta a venit cu o idee interesantă, spre deosebire de alţii. E curios cât de repede s-au mişcat, azi-noapte nu am auzit niciun zgomot… Vecinul care domicilia în curtea din stânga sa îi dădu bună-dimineaţa. Vru să-l întrebe ce părere are despre această minune din faţa caselor, însă acela nu părea deloc impresionat. Ţinea în mână o drujbă – ăsta-i poet, de când ştiu poeţii să mânuiască unelte cu care te poţi accidenta? – şi tăia lalelele de pe alee. >>>>

Corina Ciuraş: „Mister“

MISTER

Mâna Atotputernicului atinge tandru şi ferm

Firele ţesăturii vieţii mele.

Iţe numeroase, viu colorate

Îmi par mie haotic lucrate

Căci ochiul nu-mi vede departe,

Atât de departe precum

Doar El, Atotputernicul poate.

El, Creatorul se bucură  şi ştie

Că neînţeleasa mătase

Va fi a veşniciei mantie

În veacul ce zilnic învie. >>>>

Tania Ramon: „Visătorul“

Ce fel de visător e acela
de ştie unde să ajungă
când se crapă de ziuă
la fel ca şi o nucă?
*****
Ce fel de inimă-i aceea
de ritmul nu şi-l bate
când miezul zilei coace
iubirea-n fruct de şoapte?
*****
Ce fel de dor e acela
de toaca nu-şi închină
`nserărilor ce-şi poartă
pe falduri luna plină?
*****
E drept,
când dragoste-ai pierdut
nu mai trăieşti ziua în care

pluteai ca visător. >>>>