NR. 1/2011

Ioana Voicilă Dobre: „Eminesciană“

LA TEIUL LUI EMINESCU

Plin de vers şi armonie,
Eu îl simt până la sevă.
Îmi inspiră bucurie
Şi-mi dă liniştea supremă.
* * * * *
Coborât, din vis, poetul,
Teiul îl îmbrăţişează.
Dinspre ei aud sonetul
Care viaţa-mi luminează.
* * * * *
Un sonet cu vers de aur
Şi cu undă de mister,
Un sonet cu al său faur
Se întorc din efemer. >>>>

Monica Sumalan: „Rugăciunea fericirii “

Dincolo de cuvinte.

Umbre şi tăceri.Umbre ale nopţii .Tăceri ale sufletului.Fericirea o vom găsi în lucruri mărunte ,uneori atât de neînsemnate.

Vom aşeza clipele ,le vom transforma în fluvii care curg ducând la vale istorii străvechi..

Dincolo de cuvinte.Speranţe şi gânduri.

Uneori doar iluzii.

Speranţe care se aseamănă cu frunzele ruginii împrăstiate pe caldarâm într-o nostalgică înserare de toamnă.

Gânduri care ard în candele aprinse şi stinghere.

Fericirea noastră rătacită în suspine,în tumultul care ne cotropeşte fiinţa.

Dincolo de cuvinte.Speranţele care ne cutreieră ,care ne dezmiardă într-un chip atât de sublim. >>>>

Iulian Bostan: „Monotonii hibernale“

STIHUIRI IN VERS DE CULOAREA ZAPEZII

Ce monotonă e viaţa

în zile de iarnă

la ţară !

Noian de alb

se-aşterne pe dealuri ;

zilele se preling

printre-ale timpului

maluri, alternând

când reci ,

când cu moină…

Norii poartă zdrenţe

până-n pământ

şi burniţează pe ei

de-atâta apă,

iar ceaţa plutind în aer

sublimează

pe crengile copacilor

în ghirlande albe >>>>

Vasilichia Sinescu: „Ultima ninsoare“

POVESTE

Ca o pasăre ninsă neliniştită de zbor

Se mistuie-n aspre nisipuri pragul

Aştept cântecul cocoşilor

În crucea de foc din mijlocul nopţii

-aici ard porţile mari ale orelor-

sălbatice focuri prefac în poveste

învinsele tărâmuri ale argintului.

Nenumărate aripi cuprind sfioase

Hotarele grele şi cantarul de piatră

Fâşii mai late de mătase trec prin pacea porumbului

Şi teamă mi-e ca-n pădurile arse

Povesti nescrise încă zăbovesc sub clopote stinse

Pe lespezi ţări se apleacă un curios curcubeu >>>>

Lucia Sava: „Zilele tale“

ZILELE TALE

Încă o cută la tâmpla zilelor tale.

Zile

care sunt perne nopţilor cu frunţile lor fierbinţi.

Ai obosit să urci.

O iei la vale.

Faci poteci din suflul pădurii,

îl iei în mâini

şi îl prinzi într-o agrafă de păr.

Ai cu tine libertatea care nu mai există nicăieri.

şi care vine din rodul muncilor tale.

Zilele tale

chiar ninse,

nu ai cum să le arunci.

Nu sunt obiecte, senzaţii. >>>>

Camelia Radu: „Grădina secretă“

Era mică, mică. Un ghemotoc. Şi îi plăcea că este aşa. Privea lumea de la înălţimea florilor şi, de altfel, mereu avea nasul plin de polen. Celor mari nu le vedea faţa, îi recunoştea după glas. Parcă vorbeau din cer.

Pe mama o ştia după pantofii cu toc sau şi mai bine, după faldurile parfumate ale rochiei, de care se agăţa uneori. Tata avea buzunare şi dacă se ridica pe vârfuri, ajungea la ele, cotrobăind după vreo surpriză, pentru că mereu găsea câte ceva. Cel mai mult o uimise cheia, un secret pe care dacă îl ştiai, descuiai orice uşă. Tot acolo mai erau monedele rotunde şi argintii. Se rostogoleau sub pat, iar dacă avea norocul să găsească multe, putea face chiar un cer, pentru că sub pat era întuneric şi nu se vedea decât aşa, câte o sclipire, din fiecare monedă, din conturul lor rotund ; doar o banuială a ceva despre care credea că poate fi. >>>>

Ioana Voicilă Dobre: „Corn de timp vrăjit“

CORN DE TIMP VRAJIT
Toamna asta e frumoasă, luminoasă ca un gând!
Mi-a păstrat soarele-n casă şi-amintirile pe rând.
Cu căldura-i de poveste, mă-nconjoară braţul ei.
Luminoasă toamnă este peste suflet şi pe-alei!
* * * * * *
Toamna asta-i minunată, generoasă peste poate,
Cu vinul, mustind pe masă, jubilând printre bucate!
Şi-n poiana toamnei noastre, prefăcută-n primăvară,
Suntem regii către care ploi de stele iar coboară. >>>>

Dragoş Hutuleac: „Învăţătoarea cea frumoasă“

…unei foarte frumoase colege…

Era atât de frumoasă, încât până şi florile îi dădeau bineţe… Trandafirii, mai cu seamă ei, înfloreau de două ori in aceeaşi zi dacă o vedeau, iar soarele, fâsticit cu totul în ruşinea sa de copilandru, uita să mai plece de pe bolta cerului. Noroc de Lună, care rece şi geloasă ca totdeauna, îl muştruluia ca o concubină feroce, plină de reproşuri şi metehne femeieşti…

Ea nu se ştia de vină pentru toate astea. Doar Julea, nebunul satului şi copiii de tâţă, cunoşteau pricina tuturor lucrurilor. Femeile în toată firea nu ştiau, dar simţeau şi grozav ce-şi înfrânau pornirile primejdioase ale inimii. Căci animalul inimii, dacă nu este strunit de preoţii cei mari ai cugetului, o poate lua pe cărari fără de folos sufletului şi grozave nenorociri pot pândi la tot pasul… Ciudat, dar pe bărbaţi nu îi încercau gânduri de cele ruşinoase când o vedeau. O salutau numai şi parcă se simteu oleacă mai tineri, dar numai atât…. Doar popa Ilinca, avea sclipiri necurate în ochi, dar fiind căsatorit de 35 de ani cu preoteasa Safta, îi erau iertate toate păcatele încă din timpul vieţii… >>>>

Anca Negru: „Libertatea de a suferi“

Lupt din răsputeri pentru cel mai vechi drept al omului. Lupt să mi-l asum, lupt să-l întreţin, lupt să-l consum ca pe un lucru propriu, al meu, numai al meu. Dreptul de a suferi liber, dreptul de a înota prin galaxii de tentaţii, dreptul de a sta mereu în picioare, dreptul de dincolo de nori. Cum trăieşte iubirea în suferinţă, cum de nu striveşte, cum de nu ucide? Tristeţi de vanilie cu flori de salcâm… melancolia se apropie şi se învârte în cercuri concentrice deasupra sufletului, se roteşte constant din ce în ce mai aproape până înghite în mohorâre urma de visare, urma de surâs, floarea zâmbetului. Cât de liber eşti în suferinţă? Poţi râde de necaz, poţi plânge, te poţi lăsa copleşit oricând, dulcea împovărare te străpunge în arcurile şi săgeţile insomniace ale dorului. Dor de o rază jucăuşă, dor de o strângere de mână, dor de un gest sincer, simplu, atât de simplu cât o adiere de aripă a unui fluture. Fluture, tu nu vrei să ai libertatea de a râde? Fluture, tu nu vrei să plângi la sfârşitul zilei când se apropie sfârşitul? Fluture, fluture, fluture… Nu cred să fie ceva mai greu de obţinut decât acest drept. >>>>

NR. 10/2010

Ana-Mihaela Nuţă: „Confesiuni de Crăciun“

Voi sparge clepsidra, voi număra fără grabă clipele rămase pînă la miezul nopţii şi alinînd în palme timpul voi încerca să silabisesc lumina. E tîrziu, deloc întuneric în negrul cerului, e doar o nemărginire ce cuprinde gîndul. Un spectru mare de culori proiectează în noapte ecouri abisale şi reuşesc să cuprind Crăciunul în valuri de priviri. În văzduh se naşte căldura firescului. Absorbind credinţa ţesută în spaţiu, lumina îşi răsfrînge derivatele primare  în geamul încrustat de frig iar pe clapele raţiunii, vibrează un sentiment cronic. Senzaţia că miracolul va cuprinde în braţe pămîntul în seara aceasta, se accentuează. Deşi situaţiile stîngace din ultimele săptămîni mi-au cam zguduit liniştea, acum regăsesc în globurile pomului de Crăciun, un calm căruia îi simţeam lipsa. >>>>

Ioana Voicilă Dobre: „Versuri la timp de iarnă“

POEM DE IARNĂ

Implor

ninsoarea

şi iubirea,
cerului

e parcă a uitat,
să-şi cearnă

iarăşi

strălucirea
înaltului,

mereu

mai depărtat.

____________

DOAMNE,

Nu mi-ai spus

cât  să urc,
când

ai pus în mine

zborul
şi nici câte râuri

voi naşte,
când mi-ai dăruit >>>>

Ana Moldovan: „Tăcere“

TACERE…..

Te stiu de multa vreme …

si totusi nu-mi amintesc ziua cand te-am vazut prima oara …

eram poate prea tanara …da , asa este,

abia daca ma nascusem pentru viata inimii,

desenam in gand chipul tau ….

visul aduce dupa el feeria …

am pastrat chipul tau in taina in strafundul ochilor mei ,

dar destinul te chema spre mine ,cu toata taria ….

asteptam o minune…..si iata ca te recunosc ….

tu esti dragostea mea ,

mi se parea atunci ca o inima intristata

ma cheama cu un glas slab ,dar staruitor.

Si totusi taceam ,cautind izolarea ,

aplecata asupra sufletului meu

pentru a distinge mai bine vocea aceea indepartata de tacere…..

da gandurile tale ma ajungeau pretutindeni …. >>>>

Cristian Lisandru: „Ca nişte valuri, gândurile…“

Îi făcea plăcere să meargă pe plajă, desculţă, dăruind degetelor atingerea aproape senzuală a nisipului ce suferea încă după razele soarelui de vară prăbuşit sângeriu la limita orizontului.  Acolo, departe, în locul destinat neatingerii, unde realitatea se îmbrăţişează pasional cu imaginaţia pentru a oferi artiştilor o sursă inepuizabilă de inspiraţie, apăreau primele semne ale nopţii ce avea să vină, iar pescăruşi purtaţi de curenţi în zig-zaguri care sfidau orice logică înţepau sonor un amurg trezit mult prea repede la viaţă. Câteva  bărci zvântate de o briză uşoară, văduvite temporar de contactul cu valurile nărăvaşe, încercau să spargă monotonia plajei pustii, iar ea, cu papucii de plastic într-o mână şi cu un voal străveziu aşezat peste umerii bronzaţi, îşi imagină oboseala înecată în băutură a pescarilor reveniţi la mal după o altă zi de muncă plutitoare. >>>>

Alma Nicole: „Legenda unei vieţi“

LEGENDA UNEI VIEŢI

reze de nimic pătrund în inima speranţelor;
o înconjoară, o împing
într-o cărare de abis.
un anonim haihui rătăceşte în timpul fugar
căutând un eu personal.
răscoleşte, plânge, geme…
adoarme şi moare.
____________

FIRUL ARIADNEI

Toata naivitatea am cărat-o
În brate de deziluzii şi nervi,
Pe pântecul unei mame,
Am semănat-o cu dibăcie
Ca să facă roade bune. >>>>

Georgiana Elisabeta Panait: „Lui Adrian Păunescu“

Muzica sferelor –

a preluat sufletul tău,

aerul veşniciei ti-a cuprins poezia.

Mireasmă a veacului creator,

Rămâi cu bine!

–––––

Coroana cerului s-a deschis,

Sufletul ți la cuprins,

Norii ți se aştearn la picioare-

Purtându-te pe covorul alb al viselor.

Mărite poet , lumina liniştii

Te-a cuprins în voalul eternității….

–––––

Nu-mi pasă de nimeni,

Cuvântul tău e rod de liniște pt mine,

Creez doar pt tine…

Covor de linişte,vise,suspine…. >>>>

Marian Dragomir: „Momente“

MOMENTE

aerul trece prin mine

desparte carnea de vise
o mână dezmorțește somnul de cer

––––––

ne uităm în întuneric
plini de praf
înlănțuiți de fericirea delăsării

pare uşor să mori
te naşti din nou >>>>

Carmen Tania Grigore: „Expresii de dragoste“

EXPRESII DE DRAGOSTE

Sfâșii cerul de dor

de tăcere

de frică

luna e gata să lăcrimeze

în fereastră

invocând numele tău

––––––––

te caut cu o certitudine

egală cu noaptea

primei noastre contopiri

––––––––

nu o să mai plec niciodată

din această singurătate

în care m-ai celebrat

––––––––

îmi vine să îmi arunc trupul

ca pe un bănuț

în sudoarea amintirilor. >>>>

Anca Negru: „Idealuri de diamant“

IDEALURI DE DIAMANT

Idealuri de diamant

ridicați-mă

ca să vă pot atinge,

înălțați-mi glasul

spre nori și stele,

îmbrățișați-mă

în scântei de tărie

și purtați-mă în

înalturi,

în zbor

peste curcubee,

peste ninsoare,

la nimburi

în flori de salcâm,

la ceasuri de taină

ale cristalinelor izvoare, >>>>

Ioana Voicilă Dobre: „Bănuţii Lăcrămioarei“

Se apropiau sărbătorile de iarnă şi Lăcrămioara şedea în casă şi uneori se lipea de fereastră aşteptându-şi seara, tatăl de la muncă. Drumul se vedea pustiu, doar vântul îşi făcea de cap. Tatal, obosit apărea mai mereu după ce fetiţa adormea. Urma să împlinească cinci anişori luna viitoare. Mama i-a spus asta şi ea se simţea bine aflând că a crescut cu un an, că e mai mare. Zilele treceau greu şi-a fost o iarnă cumplită atunci. Vântul vâjâia îngrozitor şi fetiţa era agitată mereu. Într-o seară, tatăl ei a fost chemat de vecini să meargă să alunge mistreţii care se pare că au ieşit din pădure, de foame şi stricau grâul pe câmp. A fost şi un vânâtor iar tatăl său avea tractorul cu care fetiţa bănuia că îi duce la mistreţi. La întoarcere a povestit familiei despre isprăvile lor şi ea era tare mândră că s-a întors teafăr. Serile şi le petrecea ascultând cu mama ei la radio, teatrul radiofonic. Avea şi emisiunea ei preferată ,,bună seara ,copii!,, . Era fascinată de vocea caldă care spunea mereu ,, astă seară copii ascultaţi povestea…Era (avea să afle mai târziu), Octavian Cotescu, un mare actor. Aştepta cu nerăbdare să pice seara să-i mai spună o poveste. >>>>

Cristian Lisandru: „Nocturnă“

Strada lungă, pavată cu piatră cubică, era pustie. Felinarele de modă veche, încă demne sub vopseaua scorojită, ofereau privirii conuri de lumină difuză printre care puteai juca de-a baba-oarba cu întunericul mătăsos, prelins peste gardurile de lemn şi peste tufele strânse unele în altele sub răcoarea nopţii de octombrie.  Dând senzaţia că se află într-un echilibru precar, în vârful unui stâlp de telegraf al cărui lemn suferea vizibil din cauza unor crăpături în care timpul îşi înfipsese fără milă o daltă nevăzută, luna întregea aproape literar decorul nocturn, invitând un eventual trecător  plictisit la neaşteptate momente de reflecţie. O pisică de o culoare incertă  traversă strada cu un evident aer de superioritate felină  apoi, din două salturi, escaladă  un gard care încerca să reziste asediului unei plante agăţătoare insistente. Ajunsă  la înălţime, pisica întoarse capul preţ de câteva secunde şi îl fixă cu ochii fosforescenţi, mânată parcă  de o curiozitate căreia nu i se putuse împotrivi. Bărbatul îşi scoase mâinile din buzunare şi ridică gulerul impermeabilului. >>>>

Corina Niculaescu: „Timp, eu te…nu stiu!“

„Când decazi, s-ar cuveni să te sinucizi, dar tocmai când decazi începi să iubeşti din nou viaţa”

Simţi cum timpul trece pe lângă noi
Si ne încetineşte,
Ne grăbeşte,
Ne urmăreşte fără să ştie că existăm
Până ne opreşte de tot…
Dar el porneşte
Şi ne încetineşte iar…
Pe noi…pe cei ce văd
Deşi sunt mult mai orbi ca alţi
––––––––––––
Eu te…nimic căci nu ştiu.
Mă ţine în loc
Mă domină şi mă omoară
Şi mă trezeşte…
El-timpul…şi tu-nimeni
Eu, nimicul care te….nu ştiu. >>>>

Anca Negru: „Compasiune“

Simt sângele curgând torente spre inima ce bate cu surlele și trâmbițele veacurilor ce au să vină. Simt inima bătând alături, simt sufletul zbuciumându-se în apropiere, în preajma sufletelor-mii zvâcnește neobosit sângele-mi, contururi de carne se dislocă unindu-se, îmbinându-se și plutind deasupra stâncilor, dincolo de munți, în mare se aruncă, în voia largului se îndreaptă, zburând mereu, combinații de atomi și molecule zvântate în apele oceanului.

Parcurg mile și eoni de frumusețe și noblețe punctiformă, călătoresc prin văi de spirit, apoi se ridică înălțându-se lângă inima Celuilalt, în furie se năpustesc, în dor se înfruntă, în libertate se descoperă, în credință se măsoară, vuiește pământul de sufletele-mii, înstelate miliarde de suflări de Dumnezeire, vreri infinite, mădulare ale Universului fărâmițate și regăsite sub Pleopele Ochiului. >>>>

NR. 9/2010

Ana-Maria Bălaş: „S-au implinit doi ani de când «tatăl meu spiritual» mă veghează din umbră“

Preferam să-mi rămână zidite în suflet cuvintele următoare pentru că d-l Artur Silvestri de acolo de Sus, mă veghează şi le stie. Mă simt prea “mică“ să scriu despre domnul Artur Silvestri. M-am hotărât în cele din urmă să scriu, sa rămână încă o dovadă că astăzi nu a rămas şi nu va dăinui doar Fapta Culturală a d-lui Silvestri, ci şi Fapta “Spirituală”.

L-am cunoscut pe domnul Artur Silvestri în momentul intrării mele în “lumea scriitorilor“. Participasem la mai multe concursuri naţionale literare unde câştigasem câteva premii şi menţiuni. In urma concursului naţional de debut literar organizat de Ed. Lumen îmi apăruse volumul de debut “ Replay la viaţă- jurnal de dimineaţă “. Incepusem să public la diverse reviste ( “Convorbiri literare”, “Oglinda”). Am trimis câteva poezii şi la ARP pentru revistele on-line Ecoul şi Tânarul Scriitor. Le crezusem uitate, dar a venit un mail în care eram anunţată că mi-au fost publicate. In acel moment am simţit o bucurie imensă. O mulţime de oameni <cititorii Intermundus Media> mă puteau citi acum on-line. Dupa câteva luni de publicare constantă  a poeziilor mele în Tânărul Scriitor şi a eseurilor în Ecoul, mi s-a propus să intru în “culisele “ ARP ca redactor.

Prima dată l-am cunoscut pe domnul Artur Silvestri în mediul virtual.

Am început cu proiectul Noul Orfeu, o  antologie de poezie on-line care mi-a atins “inima “. Vorbeam în fiecare seară on-line cu dumnealui. Imi dezvăluia tainele activităţii de redactie, instruindu-mă. Proiectul Noul Orfeu a fost ca un test “de admitere “, urmând apoi lucrul la Publicatiile ARP. După câteva luni, deşi nu ne întâlnisem niciodată, mi-a propus să merg la un congres internaţional ca reprezentant ARP, să înmânez câteva premii din partea Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. Eram contrariată. Nu mă văzuse niciodată, dar avea o încredere mai mare decat aveam eu în mine. Mă “obliga” cu o fineţe de mare psiholog să ies singură din “carapace”.  >>>>>

NR. 8/2010

Melania Cuc: „Frumoșii boemi de pe Șleaul Dunării: Daniel Brădeanu, Viorel Bucur, Dan Tudor Valotescu, Maria Călin, Ion Cioran, Alina Cristea, Constantin Deneş, Anişoara Iordache, Aurica Istrate, Vasile Larco, Alma Nicole, Tania Nicolescu, Alexandru-Florin Pascu, Mircea Marcel Petcu, Ana Maria Rău-Avram, Gigi Stanciu, Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), Codrina Cerdeş, Cristian Verzea

DANIEL BRADEANU: un rebel în felul său, nu ține cont de semnele de punctuație, este liber precum un inorog, si nu are complexe de tinerețe, ceea ce poate face din el un lider de generație. Nu şovăie. A prins taurul de coarne şi nu îl scapă. Știe cu ce se ,,mănâncă,,poezia.

,, Atunci pielea ceții crăpa/ si mâinile mele te stiau pe deplin,,

Este doar o mostră din preriplu poetic al acestui tânăr, care a depăşit cu succes, iluzia că … se bate cu morile de vânt. Stie cine este, pentru ce scrie.

Cu nelinişti  şi angoase, care par să de a bine în context, are, ca  şi cei mai mulți dintre tinerii care scriu? Invocă suferința şi se fereşte de locurile comune.

Daniel Brădean frapează prin cufundarea în abisuri teneborase, provocă  parcă spiritele unui timp în care insprația nu mai vine prin muze îndrăgostite. Dragostea, la Daniel, este carnală. Pasărea, zborul, lumina … tot simboluri care țin de bucuria umană, aici , stau sub semnul sentimentului de singurătate, zădărnicie şi …un bob de tămâie. Tămâia, iată o noutate , una taincă, pentru poezia noastră  tânără. >>>>

Cezarina Adamescu: „Un povestaş al vremilor de altădată: Stanislav Lacomchin“

Creator de atmosferă, reînviind vremurile de odinioară, periferiile oraşului cu pitorescul lor insolit, cu personaje care-ţi cad imediat dragi şi  cu întreaga lume pestriţă, care nu cunoştea atâta discordie ca în zilele noastre, Stanislav Lacomchin ne-a obişnuit cu povestioarele şi nuvelele sale, ba chiar cu poemele de-acum jumătate de veac şi cu piesele de teatru care redau conflicte aparente, fie din familie, fie din societate.

Cu o sensibilitate aparte, cu o acurateţe stilistică şi un farmec inegalabil, autorul îşi propune şi prin această povestioară să ne ofere o felie de viaţă, o gură de aer în plămânii îmbâcsiţi cu vulgul cotidian care agresează omul, nu numai în tabloide, nu numai în cărţi, dar pe toate canalele media, în fiecare colţişor al inimii şi al minţii care ar trebui să rămână curate, la orice vârstă. >>>>

Ioana Voicilă Dobre: „Poetului la moartea sa“

Zăpezile postume au început să cadă
Şi lumea, adevărul a început să-l vadă
Cum la nevreme iarna în vară azi începe
La fel plecarea ta, eu nu o pot pricepe.
*****
În vine îmi îngheaţă cuvântul de iubire.
Cum te-am iubit în viaţă, poete, în neştire!
Cum m-am rugat la stele mereu să lumineze
Suişul vieţii tale, mereu pe metereze!
*****
Sărac şi fără vlagă mă laşi acum, o pradă,
Să duc lămpaşul tău în lumea de paradă.
,,Biet lampagiu,, se duse într-o audienţă
La însuşi Dumnezeu, să ceară-acum clemenţă.
(pentru poporul său)  >>>>

Valentina Becart: „Bocetul din hume“

BOCETUL DIN HUME

Prin lanuri fremătând

de grâne,

cu greu…

ei îşi târau picioarele de lut.

n-aveau un nume

şi nici istorie de făurit.

**********

erau doar…

întâmplarea devenirii…

**********

Şi-n urma lor,

timpul se-nălţa – ca o floare rară –

unic parfum,

şi doar nostalgică amintire,

când rodul pârguit,

ca un clopot de seară

ademenea la cules

sânge netrudit… >>>>

Tania Ramon: „Lamentare“

ce simplu e să mori cînd o ghilotină te absolvă de toate
te desparte cu viaţa asta de cea de dincolo
trupul ţi-l va aduna cineva la fel şi capul
din cei pro sau contra care te asistă
******

ce nu e simplu e să ţi se ducă brusc pămîntul
de sub picioare
să nu ştii în cîte bucăţi te împarţi
şi nici cine ţi le va aduna
şi nici dacă eşti aici sau dincolo
şi nici
şi nici
ca un obiect găsit/ pierdut

pierdut/ găsit >>>>

Ioana Daniela Trif: „Max Blecher, evreul – o altă manifestare a alterităţii“

În conformitate cu Charles Mauron, înţelegerea unui text literar se bazează pe metoda psihocritică, ce presupune reţele şi teme obsedante ori metafore obsedante a căror cunoaştere şi revelaţie îşi au sursa în relaţiile personale. Cercetătorul consideră, aşadar, că „psihocritica are pretenţia de a lărgi înţelegerea noastră asupra operelor literare numai descoperind în texte fapte şi relaţii rămase până acum deloc sau insuficient observate  şi a căror sursă ar putea fi personalitatea inconştientă a scriitorului”(1). Scriitura, ca materializare a fanteziei inconştiente vizează sursele interioare, nu doar lecturile şi educaţia ori propriile impresii; iar cauza imaginii artistice devine relaţionabilă cu pulsiunile copilăriei, cu efect în rezonanţa lecturii, discursul literar fiind o modalitate de mediere a identităţii. Pe Blecher, identitatea îl plasează de la început pe linia alterităţii exterioare, datorită comunităţii în care trăieşte şi valorilor care i se insuflă; el întruchipează una din ipostazele Străinului prin identitatea sa iudaică, fiind prin excelenţă un spirit controversat (2). >>>>

Anca Negru: „Grijă şi nerăbdare“

GRIJA

Grija veşniciei

În prag de toamnă

A sufletelor-mii

Pogoară din văzduhuri

Peste ape,

Peste noi,

Umple-ne de licurici

De mângâiere

În nopţi lungi

De vifor

Lăuntric, împrospătează

Cu armonie

Şi vedenii de sacru

Sângele fierbinte

Şi clocotul de simţire, >>>>

Gheorghe A. Stroia: Cronică la „Farul de la capătul tuturor lumilor mele“ de Ramona Sandrina Ilie

Oricând, în oricare colţ al pământului ai fi, sau în orice limbă ai şopti, iubirea este aceeaşi: un simbol, un dar, un adevăr, o lumină, o cale spre autocunoaştere sau poate fi – uneori – nimic din toate acestea. Încărcată de astfel de sensuri este şi cartea de debut a poetei Ramona-Sandrina Ilie, care doreşte a fi recunoscută sub pseudonimul literar de Lady Allia. Cartea (160 pagini) este publicată de editura Etnous din Braşov – 2010. O scurtă prezentare a rosturilor acestei cărţi este făcută de însăşi autoarea cărţii, care declară: „Întotdeauna mi-am dorit să împart bucăţi din sufletul meu, din gândurile mele, din mine, celor care şi-au dorit să le citească regăsind în ele amintiri, iubiri, gânduri demult uitate sau pe ei înşişi, altfel decât poate şi-au închipuit că îşi pot fi. >>>>

Ionela Voicilă Dobre: Poeme din volumul „Între verde şi albastru“

SUNT PRIMĂVARĂ

Am palmele-nflorite

cu narcise

şi la urechi, cercei

de ghiocei.

Sunt primăvara,

ce-nfloreşte vise,

pe câmpuri

unde zburdă miei!

******

Am inima-nroşită,

un bujor

şi rochia-nverzită

prematur.

Sunt primăvara ta

şi-a florilor

şi liniştea venit-am

să ţi-o fur! >>>>

Valentina Becart: „Blestemul Saturnian“

Şi poate mă veţi  întreba: cine sunt eu?

Eu?  Nimeni!…

Nu vă miraţi aşa! A fost doar o glumă…

Sigur sunt un “cuvânt rătăcit” ce-a zăcut adormit pe limba mamei până când – într-un moment de neatenţie – m-a născut…

Credeţi că s-a bucurat? Da’ de unde? Se uita la mine consternată, smulgându-şi părul din cap. După chinul facerii, încă lăuză – se plimba cu paşi repezi prin odaie, bolborosind întruna:

“Nu ştiu cum s-a întâmplat! Ce mă fac! Ce mă fac!”…

Obosită de atâta umblătură şi bodogăneală s-a aşezat pe un colţ de pat, ceva mai departe de mine… ca să mă poată privi mai bine! >>>>

Ana Urma: Poeme Haiku

Soare la apus-
umbra mult mai înalta
decat bătrana
***
Negură si ploi-
nisipul din clepsidră
la fel de uscat

***

Buchete de flori
langă lespedea udă-
zi neguroasă
***
Liniştea noptii-
braţele bunicului
cel mai vechi leagan >>>>

Any Drăgoianu: „Dorinţa“

DORINŢA

Pe umeri s-au aşezat toate grijile acestei lumi ,
Ca lupii flămânzi trag de carnea mea obosită
Iar noaptea vine să spele ruşinea acestei vieţi
Cu somnul ei dulce şi cald …
******
Sunt un ins oarecare într-o lume oarecare
Din acest univers pierdut …
Şi mi-e somn , atât de somn că aş dormi o viaţă ! >>>>

Răzvan Claudiescu: „ Am scris numele tău pe fiecare stea de noapte“

AM SCRIS NUMELE TAU PE FIECARE STEA DE NOAPTE

Am scris numele tau pe fiecare stea de noapte,

Cu cerneala iubirii mele pe care ti-o port in soapte,

Gandul meu se duce spre chipul tau de inger divin,

Si glasului tau dulce ca ciocalata iubirii de afin,

*********

Amintirea buzelor tale de miere si aromate,

Ca trandafirul mirositor abia cules cu abilitate,

Ochii tai albastri ca valurile de flori ale marii,

Privirea ta ma topeste ca aurul la focul uitarii. >>>>

NR. 7/2010

Cezarina Adamescu: „Ironia pohetică a unui trubadur modern“

Cornel C. Costea s-a remarcat în lirica actuală prin volumele de poezii publicate până în prezent: „Clipa de infinit (2008), Unde Dumnezeu visează (2009) şi Verticale portative (2009), ca şi prin neobosita prezenţă în diferite antologii şi site-uri literare, dar mai ales prin « Poemele iubirii » în care Meditaţia de tip eminescian, fiorul cosmic dau versurilor un farmec aparte. Poet prin excelenţă romantic, atras de miracolul eminescian, Cornel Costea oferă, spre surprinderea noastră, o selecţie de epigrame şi poezii parodice, strânse-n volumul de faţă, care răspund la frământările vremurilor de azi, înfierând aberaţiile politicii, defectele omeneşti şi în general, mersul de rac al societăţii.

Reiterând teme arhicunoscute, despre alegeri, despre Parlamentul European, despre organizaţii mai mult sau mai puţin guvernamentale, autorul ia atitudine prin cuvânt, exprimându-şi în acest fel protestul faţă de tot ce este strâmb în viaţă. >>>>

Anca Negru: Motivul pomului vieţii la Emil Cioran în „Îndreptar pătimaş“

Cartea „Îndreptar pătimaş” debutează şi se încheie cu o meditaţie profundă, paradoxală şi în consecinţă tipic cioraniană asupra Pomului vieţii ca simbol şi imagine biblică, pe de-o parte, pe de alta ca motivaţie a cunoaşterii adamice a binelui şi a răului, o cunoaştere prin discernământ şi o luptă pentru libertate absolută echivalentă cu egalizarea Dumnezeirii însăşi în omniscienţă („Îndreptar pătimaş”, editura Humanitas, 1991, Bucureşti, p. 9: „Cu râvnă şi amar cercat-am să culeg roadele cerului şi nu am putut. Ele se înălţau spre nu ştiu ce alt cer, când mâinile le înfruptam în rodnicia lor.”).

Există la Cioran o puternică nostalgie a păcatului originar, o melancolie a fructului oprit odată cu nevoia electrizantă de a-l reconsuma (p. 10 „Nu cu sfială şi răbdare ne vom înstăpâni în ce a scăpat strămoşul fatal. Cuget de foc ne trebuie şi ascuţind arme şi nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nostru”.). >>>>

Maria Spătariu: „De la război la reportaj“

S-a spus în literatura de specialitate că primele reportaje care stau la graniţa literaturii sunt datorate călătorilor. O privire mai atentă asupra presei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, relevă faptul că la configurarea reportajului au contribuit şi însemnările celor care au fost martori ai Războiului de Independenţă şi ai Primului Război Mondial. Elemente de reportaj sunt prefigurate în scrisori ale militarilor şi ofiţerilor, în portrete ale celor căzuţi în luptă şi în relatări din zona de boi, publicate în presă română şi, în special, în cotidianul „Resboiul”. Din acest peisaj se delimitează însă primele scrieri ce au aşezat experienţa personală belică pe o structură narativă bine închegată. Acestea i se datorează lui George Topârceanu şi sunt rodul celor doi ani de război şi prizonierat din timpul primului război mondial. În 1916, George Topârceanu a fost mobilizat pe frontul de sud, a căzut prizonier şi a rămas în captivitate în Bulgaria până la începutul anului 1918. În acelaşi an, Topârceanu publica, în ziarul „Lumina”, serialul de reportaje Amintiri din luptele de la Turtucaia, pentru ca în 1919 să îl publice în volum, alături de cel de-al doilea ciclu de reportaje Pirin-Planina. Se constată astfel că Amintirile… respectă prima cerinţă a oricărui reportaj: aceea de a fi publicat într-un ziar. >>>>

Carmen Tania Grigore: „Nu voi afla niciodată“

NU VOI AFLA NICIODATĂ

Ieri –

pentru întâia oară

pleoapele tale au transpus

nepăsarea de zbor

nu m-ai lăsat

să ating buzele

în punctul unde se reflecta semiluna

* * * *

nu voi afla niciodată

dacă  îţi era somn

sau ai dorit doar

să alungi cuvintele flămânde

care ţi-ar fi absorbit

aburul eliberat

odată cu suspinul de uşurare >>>>

Maria Spătariu: „F. Brunea-Fox, între simplitatea stilului şi complexitatea tehnicilor literare“

„Sunt de numărat pe degetele de la o mână aceia care au inovat în presa noastră.. Sunt puţini aceia care când au început să scrie au făcut impresia că lărgesc coloanele ziarului. Este pentru reportaj, Brunea Fox. De vorbă cu d-l Brunea Fox este în bună măsură de vorbă cu însuşi reporterul, într-atât în presa noastră contemporană, noţiunea de reportaj este legată de numele domniei sale, situaţie de nimeni contestată.”(1) Cu aceste cuvinte îşi începea, în 1934, Geo Bogza dialogul cu F. Brunea-Fox, publicat în „Vremea”. Este o afirmaţie deloc gratuită, dacă avem în vedere că, până la acea dată, Brunea-Fox îşi cucerise, acest statut printr-o serie de reportaje binecunoscute, precum cel despre leproşii de la Lărgeanca sau cele realizate în lumea prostituatelor şi a năpăstuiţilor sorţii din periferiile bucureştene sau din provincie. Dar inovaţia nu a fost dată doar de subiectele abordate, ci şi de stilul şi tehnica care încadrează aceste scrieri în rândul celor literare. >>>>

Mihail Soare: Poezii din volumul „Gâlceava mea cu Haydn“

ÎŢI SCRIU AVAN…

Îţi scriu avan pe dosuri de icoane,

Pe nemurirea-mi răstignită-n toane,

Pe pleoapa oblonindu-ţi noaptea ochiul

Sec de lumină, îngânând deochiul

Nesocotitei surghiunite lacrimi

Scursă-n deşertul şperţuit de patimi,

Pe sânii-ţi lăstăriţi în zorii pizmei,

Pe gleznă, gât şi pe carâmbul cizmei,

Îţi scriu amar cu neînstări aldine

Dospite toamna-n vise orfeline,

Pe goarna patefonului, pe ziduri,

Pe miazăsud, pe răsărit, pe riduri,

Pe îngerul din vremuri nibelunge,

Uimit, pierdut, apter, golit de sânge… >>>>

Amelia Mociulschi: „Anunţul de la rubrica matrimoniale“

Anica pornise dimineaţa devreme cu primul autobuz. Trenul personal avea un traseu ocolit şi prea multe staţii unde trebuia să oprească. Nu vroia să mai piardă timpul, pierduse deja destul, în aşteptări. Aşteptările nu sunt întotdeauna roditoare; îţi usucă rădăcinile. Visele fără rădăcini pleacă. Ea dorea să ajungă cât mai repede acolo. La acel acolo care făcea să-i zburde inima printre gânduri, într-un joc ca la douăzeci de ani. Gândurile se lipiseră de speranţă. Speranţa ce o determinase să pornească la drum, spre locul unde urma să-l întâlnească pe El, pe necunoscutul ce dăduse anunţul de la rubrica matrimoniale. O ceaţă matinală se aşezase peste oraş, ca o găină pe cuibar. Oamenii păreau că ies dintre pene; un cap, un picior, o mână încărcată  cu sacoşe, bulucindu-se să urce în autobuz. Toţi aveau bagaje, semn distinctiv al continuităţii vieţii lor de zi cu zi. Anica avea doar începutul, adică nimic. Mai avea totuşi ceva: încrederea pe care ţi-o dă speranţa. Încrederea poate fi înşelată uneori de speranţe, dar speranţelor nu le pasă; ele sunt de bună credinţă. >>>>

Laurenţiu Lacomchin: „Elegiile toamnei“

TOAMNĂ ÎN SUFLETUL MEU

Aleile parcului mă cheamă mereu

Pe banca unde noi ne-am cunoscut.

Sunt trist de când te-a răpit Dumnezeu,

E toamnă de-acuma în  sufletul meu.

Iubito, ce faci de când te-am pierdut?

* * * *

Aleile parcului mă cheamă din nou

Covorul de frunze se stinge-n ecou

Şi parcă-mi înăbuşă paşii.

Imaginea ta e icoană-n halou

Chemarea iubirii răsună din nou,

Din ceruri mă plâng îngeraşii. >>>>

Tania Ramon: „Iulie (femininul fluid)“

Singurătatea, matern, mă-nfăşoară. Vedenii-
copii de prin şanţuri, deportaţi de pe lună,
cu artere de apă, fără pic de ţipenii
* * * *
de globule albe şi roşii, o strigă: Nebună!
Ai uitat să-ţi iei leacul!. Afar`, mirese begonii
se vînd pe tocuri înalte. Nu ştiu de ce sună
* * * *
la uşi anotimpul cînd prin ziduri răzbat
manechine de apă purtînd crinoline
drept frunze de rasă de-şi extirpă haíne
mirarea şi dorul. Nu. N-am urît niciodat >>>>

Ana Urma: „Întâmplă-mă“

ÎNTÂMPLĂ-MĂ…

“ Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” Ps.41.9

Grăbite ploi de vară răsfiră voalul ceţii,
Intr-un vârtej de frunze prins vântul jucăuş,
Îmi flutură pe gene podoabele peceţii
Şi-arginţi de rouă crudă în palmele căuş…
* * * *
În strop de apă dulce surâde vast oceanul,
Şi spală serii umbre sub dealuri aruncate,
Când soare la vecernii trimite tot aleanul,
Rόit în raze galben cu fire de brocarte.
* * * *
Miros de ploaie caldă, în magicul apus
Îmi înverzeşte gândul plutind imaginar,
Sărutul amintirii, pe floare tandru pus,
Întoarce roata verii în mugure de jar… >>>>

Ioana Voicilă Dobre: „Sunt primăvară“

SUNT PRIMĂVARĂ

Am palmele-nflorite

cu narcise

şi la urechi, cercei

de ghiocei.

Sunt primăvara,

ce-nfloreşte vise,

pe câmpuri

unde zburdă miei!

****

Am inima-nroşită,

un bujor

şi rochia-nverzită

prematur.

Sunt primăvara ta

şi-a florilor

şi liniştea venit-am

să ţi-o fur! >>>>

Georgiana Panait: „Am vrut“

AM VRUT

Am vrut să pictez nemurirea-

dar n-am găsit culoarea.

Am vrut să pictez tinereţea-

dar mi-a dispărut paleta de culori.

Am vrut să pictez norocul –

şi-am dispărut.

____________

LUNA

Luna ca un râu

se revarsă peste noi,

pietrele…

Când sfinţii îşi întind

aripile peste noi-

luna zâmbeşte,

cântând la pian versuri

cu vise… >>>>

Florentina Loredana Dalian: „Scrisori netrimise“ (II)

Aveam să aflu curând că Nae nu terminase surprizele. În drum spre Tortona, ne-am oprit la Verona parcă, unde avea de lăsat nişte colete altor români plecaţi la muncă. Am înghiţit-o şi pe asta, oricum n-aş fi avut încotro. Am coborât din maşină la insistenţele lui Nae, nu înainte însă de a asista la un mic conflict. Înţelesesem că acolo era o fabrică de prelucrare a pielii, unde lucrau foarte mulţi români. Nici nu oprise bine Nae maşina, că patronul italian se şi înfiinţase la geam, să vadă ce „marfă” i-a adus. Nu de lucrători avea nevoie. Nae îi face semn spre Ligia; patronul, o arătare cu mâini şi picioare scurte, nemulţumit, dă din cap a negaţie. Îşi roteşte ochii prin maşină şi, părând că găsise ce căuta, arată spre mine. Nae protestează – No, no! – dându-i câteva explicaţii într-o italiană de baltă, amestecată cu română. L-a convins greu şi acesta, urzicat, a plecat dezamăgit, nu înainte de-a face semn Ligiei să-l urmeze (până la urmă, bun ce-o fi!) şi de a-l gratula pe Nae c-o dedicaţie: „Va fan cullo!”. >>>>

Cristian Lisandru: „Şoarecele“

Îl auzise cum ronţăie imperturbabil cu o noapte în urmă. Încercase să adoarmă, trăsese pătura peste cap, pornise radioul… Degeaba. Ronţăitul era ca un sfredel care avansa încetul cu încetul în creier, provocându-i o stare de agitaţie care trimisese somnul la plimbare. Când sunetele obsedante încetaseră – şi şoarecii trebuie să doarmă, nu-i aşa? – ţipase ceasul sfâşietor. Ajunsese la birou cu ochii roşii, enervat de orice cuvânt şi orice gest al colegilor, ratase un proiect pe care ar fi trebuit să îl prezinte în şedinţă, apoi vărsase cafeaua de la automat pe pantaloni. Se împiedicase pe scări şi talpa pantofului se desprinsese. După terminarea programului, se duse în piaţă şi cumpără o cursă. Acum pândea. Aşezase caşcaval pe bucata de lemn, potrivise mecanismul ucigaş şi îşi frecase satisfăcut palmele. Acum să te văd, pe unde mai scoţi cămaşa? Vrei război, o să ai război! Numai că războiul va fi unul instantaneu. Apoi voi recupera orele de somn pierdute din cauza ta. Bestie! Privi ceasul. Jumătate din noapte se dusese. Iar fac noapte albă, dar merită efortul… Stătea lungit în pat, cu pătura trasă peste el. Doar ochii i se vedeau, strălucind în întuneric. >>>>

NR. 6/2010

Loredana A. Ştirbu: „Obsesii“

Dragostea mea,

Mi-am ipotecat visele şi socot gândul frunzelor mai domol ca o ploaie tristă de toamnă. Mă îndrept înspre ziua revelaţiilor posibile ce ne bântuie ca o aşteptare şi îmi ating palmele ca o rugăciune revărsată întru orgoliul mîntuirii.

Simt  fiori de nelinişti transpirînd printre degetele firave ale destinului şi undeva o clepsidră îşi prefiră timpul, limitîndu-ne sa devenim … umbre. Întoarcem de fiecare dată clepsidra şi cercetăm mai atent spaţiile ,,sine-ului,, nostru.

Eu caut în esenţă un ideal. Eu nu exist în acest Univers.

*

Sună o singură dată, scurt şi apăsat şi încă odată mai lung. Uşa se deschise aproape imediat dovadă că era aşteptat.

Matei îşi sărută mătuşile cu delicateţe pe obraji, se bucura să le vadă sănătoase şi aproape neschimbate. Îşi petrecuse o bună parte din copilărie aici, în apartamentul, incarcat de istorie si obiecte de arta de pe Aleea Ion  Stîlpeanu 202.

-Vezi, spuse Rora, desprinzîndu-se din îmbrăţişare, că i-a priit traiul printre străini. Uite la el cît s-a maturizat şi ce frumuşel s-a făcut.

-Hai, intră şi fă-te comod Matei, las-o pe Rora că dacă începe să vorbească rămâneţi priponiţi în uşă pînă mîine. >>>>

Cezarina Adamescu: Portret liric: Violeta Andrei. „În joc spiral pe razele Selenei. Poezia clavirului şi a violinei“

Violeta Andrei  (nume predestinat) –  şi-a înfiripat deja, un nume în spaţiul virtual prin poezia şi comentariile pertinente pe care le afişează, pe site-uri,  dar şi prin solicitudinea cu care răspunde la provocările confraţilor internetişti, îndrumându-i cu vorba şi fapta în calea – destul de spinoasă – spre afirmare.

Adeptă a unui mesaj liric destul de optimist şi stenic, poeta iese în întâmpinarea iubitorilor de frumos, cu ghirlande aprinse de flori şi se înfăşoară în parfumul lor suav din creştet până-n tălpi. Cum altfel, dacă ea însăşi este o floare delicată care anunţă sosirea primăverii?  Şi, hrănindu-i pe ceilalţi, cu aceste miresme, ea se satură. Cu: doruri oarbe, cu tăria nopţii, cu depărtarea care devine arc-en-ciel, curcubeu în azur, cu vise îmbrăţişătoare care “ascund durerea surdă în braţele întinse”, cu ochiul de luceafăr care soarbe privirea.         Un univers populat de himere şi de doruri necuprinse care fac să se răscolească în somn cuvintele nerostite. O poezie senzuală şi în acelaşi timp, plină de mister, care promite reverii celeste. >>>>

Cristina Ştefan: „Douăsprezece elegii“

PRIMA ELEGIE

Tabloul    Citind scrisoarea-1656 Jan Vermeer

Aş fi vrut a fi iarnă

în scrisoarea ta…

o citesc şi-s umerii

aplecaţi într-un somn

repetabil, repetabil, repetabil.

nu-mi pătrunde lumina

prin fereastra neagră

fier greu

ca şi cum ne-am iubi-n toată vina…

brocartul e aspru în oră

ca dangăt din clopot.

îmi scrii că sunt ani

de când pribegeşti…

O, această perdea roşie >>>>

Gheorghe Postelnicu: „Poezia tânără“

Iată două autoare de poezie curtate insistent de publicaţiile locale: Carmen Tania Grigore (născută la Nehoiu) şi Roxana Mihaela Boboc (născută la Buzău). Mentorii au mizat pe energia lor de pornire şi startul a fost rapid. Nu s-au înşelat. Cea dintâi recunoaşte tutela literară, nuanţată părinteşte, a regretatului George Băiculescu, pe când cea de a doua se revendică din pagina literară a unui cunoscut cotidian. Cum s-ar spune, tinerele au început să-şi alcătuiască lada de zestre, croind modele apropiate de sensibilitate, dar caracteristici culturale diferite: Roxana locuieşte în Galaţi, iar Carmen în Anglia. Aflate la debutul editorial, dar cu un palmares online bogat, pot reprezenta, alături de Nicoleta Gâlmeanu şi de Gabriela Boboc, viitorul liricii feminine buzoiene. >>>>

Valentina Becart: „Ultima toamnă (o pagină de viaţă)“

Mai erau doar două zile până la evenimentul pe care-l aşteptam cu nerăbdare,

eveniment care a reuşit să-mi tulbure liniştea peste aşteptări. Porunceam gândurilor să

se întoarcă liniştite în matca cu ape limpezi până nu demult… Încercam să păcălesc timpul

ce mă pândea cu ochi nemilos… îndeletnicindu-mă cu lucruri mai „lumeşti”. După ce am

răscolit toată casa  – ştergând cu îndârjire fiecare „fir de praf” – şi după ce am aşezat fiecare lucru în colţişorul lui, mi-am pregătit o listă minuţioasă şi am plecat la piaţă. Ştiam prea bine

că sunt simple amăgiri, tertipuri fără fond… sperând că astfel voi reuşi să alung gândul insistent ce mă urmărea ca o umbră răutăcioasă. >>>>

Monica Sumalan: „Ascultă cuvântul“

Un fir de nisip se zbate între trecut şi prezent.

În palma mea se pierde.Prea fragil,prea străin de durere.

Când scriu ,cuvintele se transformă în răsarit ,în mare albastră.

E începutul unui alt timp,e un alt eu deschis spre cei cu un oftat.

Tu scrie.Eu vreau să simt bucuria de a trăi scriind.

Nimicul se pierde .

Un fir de nisip.O umbră .

Tu scrie.

Eu vreau să reinventez sensul   iubirii   rătacite în infern.

Aşteaptă-mă  .

Când scriu,  simt tăcerea curgând ,cuvântul mă ţine de mână.

Aşteaptă .

Timpul nostru împreună e aici. >>>>

Ana Urma: „E vară şi grâul miroase a pâine“

„Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi-“

E vară şi grâul miroase a pâine
şi lutul mă cheamă cu aburii noi,
smerit să-mi descopăr în tainice ploi
urcioare de slavă, să am pentru mâine.
****
E vatra pătată de lacrimi fierbinţi
ochi planşi au sare în cute perechi,
din trupul naturii cu rane mai vechi
curg lacrimi amare cu urme de dinţi.
****
Sapă noi vaduri şi diguri dărâmă,
herghelia ploii strivind sub copită
case şi oameni , o jertfa cumplită,
când cer răvăşit de pământ se fărâmă… >>>>

Marina Glodici: „Poezia este respiraţia cerească a sufletului pământean“

Poezia a fost şi va fi modalitatea de comunicare candidă, gingaşă, puternică prin esenţa ei umană şi mesajul pe care îl transmite, profundă şi chiar profetică. Ea se manifestă ca o respiraţie cerească a sufletului pământean căutător de sine, de fericire şi de Dumnezeu şi se adresează atât poetului cât şi consumatorilor de poezie. Totul se petrece pe baza unei capacităţi de percepţie şi simţire atât pe plan emoţional cât şi pe cel intelectual, sentimental şi al voinţei.

Dacă am face o retrospectivă în istoria poeziei am observa că, printre primele scrieri religioase se află şi poezia, ca mijloc de transmitere a unei profeţii, mulţi dintre profeţi având o vorbire versificată. Marele poet Ioan Alexandru, spunea, cu o anumită ocazie că „Biblia este cea mai mare Carte de poezii a lumii. Tot Noul Testament este format din imnuri şi poezie. Iisus Hristos a vorbit poezie. >>>>

Alma Nicole: „Iona lui Sorescu sfârtecă burţi şi învelişuri“

De-a lungul vieţii citim multe carţi…atât de multe că nu le mai putem număra peste ani; însă sunt şi cărţi care ne rămân lipite de suflet pentru că ne identificăm cumva cu istoria personajelor lor.
„Iona” lui Marin Sorescu este una dintre acele carţi pe care am citi-o de infinite ori fără să ne plictisim vreodată; e o îmbinare de elemente literare, filosofice şi biblice, e prezentată insăşi viaţa care renaşte din mare.
Dupa ce, întâmplător am citit un fragment din „Iona” mi-am dat seama că această carte mă va marca, pentru că Iona sunt chiar eu.
Tragedia în patru tablouri „Iona” e o primă bază de pornire către exploararea lumii.
Iona lui Sorescu nu e profetul care vorbeşte cu Dumnezeu ci un pescar anonim care-şi vorbeşte sieşi. El s-a abătut de la drumul ştiut, a mers spre întâmpinarea aventurii, a necazului şi a unei comprehensiuni nebune a dramei existentiale. >>>>

Monica Sumalan: „Câmpiile sufletului“

Ne rămâne trăirea. Ea încape în inima ta  tulburată.Tot ce am trăit în clipa de veghe, de rătăcire, de intalnire cu cei dragi, tot ce am iubit în această viaţă.

Alergăm dupa himere. Dupa lucruri triste care durează cât clipa unei flori.Trecătoare sunt toate. Dar ceea ce ai adunat în inima ta clocotitoare rămâne.

Rămâi cu gândul care te însoţeşte,cu privirea şi gestul omului drag de lângă tine.

Unii află asta în ultima clipă. Alţii o preţuiesc mereu ca şi când s-ar fi născut cu ea.

Ne rămâne amintirea că am iubit într-o viaţă şi toate astea nu încap în cuvinte. Trăirea aparţine sufletului.

Nu o poţi descrie în cuvinte pentru că e fremătătoare precum trestia.

Câmpiile sufletului sunt locurile unde roibii amintirilor vin să se adape. >>>>

Cristian Lisandru: „Adăpost“

ADĂPOST

sunt neobosit

pun cărămidă  peste cărămidă

cu gesturi studiate

vreau să  clădesc adăpost pentru viaţă

am respins ofertele unor firme care promiteau castele în  leasing

cu termopane fosă  septică antene satelit

cărămizile se scumpesc pe măsură ce le aşez

mă  voi rezuma la chirpici

înfig în pământ patru pereţi

acoperiş  va fi cerul

în felul acesta ne vor lumina stelele întunericul

nu-l vom mai tăia cu o lamă tocită >>>>

Carmen Tania Grigore: „Pomi însemnaţi cu majuscule“

Livezile au rămas

neîmblânzite

frunzele urlă

când le ating coapsele

inseparabile de verde

paşii mi se întorc ruginiţi

de la pomul cel lăudat

fructele stau la pândă

amestecate printre

sferele pline de şoapte

şi se rotesc cronologic

sporind poftele din

ritmul cardiac >>>>

Anca Negru: „Aripi de porumbel“

ARIPI DE PORUMBEL

aripi de porumbel

luptând cu vijelia,

glasul înăltimilor

infinitului

în necuprins fărâmitate,

plutiti în voia

libertătii,

strigati luminii

să răsară,

întindeti-vă si

zburati

peste miliarde de stelute

din neîngrădite galaxii,

visati iubire si

dor de senin. >>>>

Anca Barbu: „Bogăţie“

BOGĂŢIE

Am tot cerul sub aripi,

Am tot soarele prin vene,

Am tot cântecul nebun

Al mărilor serene…

* * * *

Am toţi macii dintre spice,

Am toţi stropii dintr-o ploaie

Am tot murmulul de înger

Al copilei mult vioaie…

* * * *

Am un suflet prea ferice

Că vă am pe amândoi

Două stele luminoase

Ce formeaz-un mare NOI. >>>>

Florentina Loredana Dalian: „Scrisori netrimise“ (I) – roman în pregătire

Primăvara asta cam şuie mi-a amintit că am o datorie către tine. Rămăsese să-ţi povestesc cum au decurs lucrurile la întoarcerea din Italia. O! Dar să vezi mai întâi cum am plecat!

Inutil să-ţi mai spun cât de radioasă pornisem, cum aş fi străbătut ţara în zbor între punctele cardinale, de la sud-est la nord-vest. Trec peste dulcegăriile expirate care-mi hălăduiau prin cap, cu tot ce zboară şi se mănâncă totodată.

Din călătoria cu trenul, singurul lucru demn de amintit – înafară de fixaţia pe care o făcusem pentru ceas şi calculul mental al orelor/ minutelor/ secundelor rămase până la destinaţie – ar fi modul aproape agresiv în care o babă insista să mă culce, după ce, trăgându-mă insistent de limbă, aflase că îmi voi continua călătoria din BM până în nordul îndepărtat al Italiei. Mi-a trebuit cam mult să mă prind că mobilul bătrânei era, de fapt, să găsească un pretext ca să şi-l tragă mai aproape pe bătrânelul care împărţea bancheta cu mine. >>>>

Georgiana Elisabeta Panait: „Chipul tău“

CHIPUL TĂU

Ochii tăi de copilă

oferă flori de liliac,

părul creţ şi castaniu –

curge pe umeri ca fluviul printre pietre.

Gura ta dulce şi zâmbitoare –

fredonează  valsul primăverii,

Chipul tău de înger

aprinde rugul vieţii mele.

_________________

TU…

Sufletul  în căutarea ta începe să rătăcească-

printre pietrele vieţii, necontenit aleargă,

deschide uşa gândurilor şi iese –

tăcerea filosofică…

Sub soare, legată strâns, stă iubirea.

inima-mi spune:

“Miroase a păsări călătoare”! >>>>

Liviu Florian Jianu: „Versuri pentru Mădălina“

Iti scriu si azi, pe albul fara numar

Al unei coli de suflet, Madalina,

Si tu-mi citesti  hrisovul peste umar,

Si-alini in cant pacatele, si vina –

* * * *

Traiesti, si canti, si razi, si plangi, si poate

Astepti scrisori  pulsand de mangaiere,

Odihna tie, ce ai fost de toate,

Odihna tie, cantec in tacere –

* * * *

Te cheama lumea-n ropot de aplauze,

Si nici nu se mai stie, jos, sau sus,

Cum ai luptat pentru atatea cauze,

De-al vietii tale cantec, mai presus – >>>>

Marieta Gabriela Secu: „Foc“

FOC

De câte ori aud de tine

Se sparge în ochii mei

Un val de lacrimi

Şi-n văzduhul ce mă înghite

Alunec umbră şi tresar…

Şi nu mai sunt nici poezie

Nici amintire

Nici parfum

Mă  simt un strop de nebunie

Răspântie

Ca foc pe drum… >>>>

Corina Ciuraş: „Copaci“

COPACUL CU ZULUFI

Primăvara trimite adieri timide,

Degete fine printre zulufii copacului.

Ar vrea să-l răsfeţe, dar se teme

Să nu-l trezească prea devreme

_______________

COPACUL CU VALURI

Dacă obosesc de prea mult frumos

Aleg să mă odihnesc.

Mă aşez pe banca primei iubirii,

Las inima să-şi primenească odăile,

• • Iar copacul cu valuri mă poartă spre ţărmul speranţei. >>>>

Nastasia Savin: Deconstruirea Bvd. Brătianu (analiza romanului „Patul lui Procust“ de Camil Petrescu)

În prezenta lucrare, Deconstruirea bulevardului Brǎtianu, vom supune analizei un fragment din romanul ,,Patul lui Procust” de Camil Petrescu, şi anume, descrierea bulevardului Brătianu[1].. Această problemă, urmărită pe parcursul prezentei lucrări, se va baza pe un suport ştiinţific şi metodologic, în linii mari, descriptivist (e.g. Jean-Michel Adam, ,,Le texte descriptif”, Jean Ricardou, ,,Noi probleme ale romanului”).

Metodele de cercetare utilizate sunt atât tradiţionale, cât şi moderne: analiză-sinteză, inducţie-deducţie, comparativă etc.

Termenii cheie ai acestei lucrări sunt: personaj[2], descriere[3], izotopie[4].

Cum se cunoaşte, iluzia posibilităţii descifrării textului literar prin biografie cade ori de câte ori suntem tentaţi să recurgem la diferite chei pe care povestea ni le pune la îndemână. Aceste elemente, cheile, sunt transformate pe parcursul romanului într-un material de construcţie îmbinat la moduri ce duc spre un cu totul alt ansamblu, a cărui rigoare demonstrativă nu poate fi niciodată cea a unei vieţi reale. >>>>

---

NR. 5/2010

Ana-Maria Bălaş: „Cojile sufletului“ (fragment)

Şosetele ude şi reci din cizme îmi dădeau senzaţia că nu sunt singură. Picioarele îmi îngheţaseră , deşi stăteam la căldură de mai bine de două ore. Încercam să mă concentrez să citesc dintr-o carte pe care abia o începusem pentru examen, însă şosetele reci nu-mi dădeau pace. Semăna cu o aţâţare ce rămânea totuşi inertă, nevrând să iasă din ou.

Receptorii prezenţi pretutindeni în coaja ce mă acoperea se treziseră, iar  atenţia se îndrepta spre picioarele reci..tot mai reci. La inceput, a fost bine.

Ieşisem în stradă de dimineaţă, printre fulgii îngheţaţi de vântul tare care-i transformă în mici pietricele, ce-mi şfichiuiau obrazul. Era o senzaţie plăcută, dând la o parte umezeala ce o strângeam în mine, ca o sugativă.

Pe munte, vântul îţi şuieră şi mai adânc prin toate mădularele, şi simţi pe obrazul îngheţat cum se sparg pietricelele de fulgi, amestecate cu cele furate din stâncile-mamă, năpârlite şi sfidătoare în singurătăţile lor.

Acum, pe străzile oraşului, aveam aceeaşi senzaţie pe piele şi în suflet. Picioarele smulgeau din albul aşezat de-a lungul nopţii pe alei, aruncându-l înainte şi înapoi, pe distanţe nedefinite. >>>>

Jianu Liviu Florian: „Cântec pentru Mădălina“

CANTEC PENTRU MADALINA

Madalina, Madalina,

Canta-ne tacut,

Acolo, tot cu Lumina

De la inceput!

* * *

Ce e viata? Ce e vina?

Ce nu e pacat?

Unii iau din el doar tina,

Altii, cer curat!

* * *

Madalina, Madalina,

Suflet de copil,

Mai compune cu Lumina

Primului tau tril!

* * *

Canta, canta, niciodata,

Nu uita sa stii,

Fata draga, draga fata,

Ca murim copii!

* * *

Madalina, Madalina,

Fii mereu frumoasa!

Canta-ne cu toata vina

De-a  fugi de-acasa! >>>>

Ana Urma: „Îndemnul“

ÎNDEMNUL

In memoriam Artur Silvestri

Eram pribeag pe cale
Şi-mi căutam o umbră,
Când am simţit din vale
Un miros ca de ambră.
***
Venea din floarea albă
Dintr-un copac lumină,
Cu vâsc de frunze salbă
Şi rouă în cunună…
***
Mă atrăgea copacul
Cu umbra-i de levit,
Cum liniştea pe lacul
Din preajma unui schit.

Cu-al grabei nod descins,
Când sufletu-mi să trag,
Blând ramu-i m-a atins
Cum stelele pe-un mag! >>>>

Cornel C. Costea: „Priviri“

PRIVIRI

Aprinde o lumină în negura-nserării

Şi fă-o să vegheze al nopţilor hotar

Dezvăluind în cuget misterul fericirii

Pe care o tot cauţi, dar pare în zadar.

Nu te-ntreba acuma ce e această lume

Şi pentru ce poeme se scriu în pribegie,

Întreabă-te, mai bine, de ce sub al tău nume

Se-ascunde-un infinit de doruri şi magie.

Sunt dorurile vieţii ce se trezesc în tine

Şi e magia clipei ce veşnică rămâne,

Atunci când vei cunoaşte că totul e în sine

Şi-e dincolo de spaţiu, dar regăsit şi-n mine. >>>>

Alfred Cristian Chirculescu: „Dragoste de noi“

DRAGOSTE DE NOI

1.Când va fi început,

Când se va fi sfârşit,

Când voi rămâne mut,

Privind spre asfinţit…..

***

2.Când orb de bucurie,

Când surd de întristare,

Când am sa-ti dau şi ţie

Plăcerea care doare….,

***

3.Va  fi-nceputu-ţi clar!

Să vezi că simplul este,

Complexul atât de amar,

De acum trista poveste….   >>>>

Cristian Lisandru: „Minuni“

MINUNI

minunile nu apar în fiecare zi
poţi depune o cerere dacă vrei
va avea număr de înregistrare în gândurile tale
aşteptarea aruncă mănuşa
te duelezi cu ea pierzi lupta de fiecare dată
e răbdarea o invitaţie pentru uluirile viitoare
aşa te întrebi dar nu dai răspuns
poate nădăjduieşti că eşti chiar tu o minune
nu-ţi mai trebuie nimic
pocneşti din degete întinzi fir de gând peste abis
echilibristica permanentă te-a învăţat să nu priveşti în jos
ameţeala strigă lasă baltă aşteptările la ce bun
e mai bine să plonjezi cu capul înainte prin canion de trăiri
păsările au aripi
tu ai mâini cu degete acoperite de fulgii bătăturilor
zborul cuvintelor protest cotidian neauzit
fiindcă minunile nu apar în fiecare zi
sunt capricioase
trăiesc cu dopuri de vată în urechi >>>>

Mirela Savin: „Philippe Lejeune şi actualizarea relaţiei memorie (ficţiune în romanul Elena de Dimitrie Bolintineanu)“

Actualitatea temei prezentului eseu este determinată de faptul că fenomenul narativ, în permanentă transformare, este continuu reinterpretat. Pe de altă parte, când  critica de specialitate a stabilit că modelul liric sau problematic reprezintă axa literaturii moderne şi, indirect, ,,imaginea de sine, sentimentul existenţei personale ca valoare absolută se impune (pe un ton de sfidare şi de seducţie) conştiinţei occidentale”[1], este firesc să ne intereseze cum s-a manifestat relaţia memorie /vs./ ficţiune în romanul Elena de Dimitrie Bolintineanu şi, indirect, axa autobiografie-autobiografism-biografie, axă care oferă sugestii multiple, utile pentru înţelegerea şi definirea fenomenului narativ paşoptist şi postpaşoptist.

Romanul pe care îl supunem analizei, în această lucrare, apare, printr-o lectură a previzibilităţii matematice, ca victorie a morţii asupra cotidianului obscur. Pe această linie, notăm motivemul bacovian al victoriei temporare: ,,Alexandru îi sărută gura ei rece (…), faţa sa avea expresiune de blândeţe şi de fericire.” >>>>

Carmen Tania Grigore: „Descătuşare“

DESCĂTUŞARE

Degetela tale

sunt ca un mănunchi

de clepsidre

cu fiecare mângâiere

am senzaţia

unei decantări senzoriale

din care doar

duhul sărutului

m-ar putea tulbura

uneori atingerea ta

mă străbate

ca o fibrilaţie

alteori ca o siderală

urmă de melc

de fiecare dată însă

respiraţia ta

este sinonimă cu descătuşarea. >>>>

Gabriela Marieta-Secu: „De ce ma-ş face vis?“

DE CE M-AŞ  FACE VIS ?

Am înţeles,

Prin Univers

Sunt umbra

Răsăritului pierdut

Într-un apus

De început …

De ce mi-aş face

Vise de aripă ?

De ce m-aş face

A frunzelor risipă

Când vara mea

De secetă fierbinte

De-un curcubeu rotat

Nu-şi mai aduce aminte ?

De ce să bat cu gândul

În orişicare poartă,

Când iată,

Câinii timpului

Mă  latră

De parcă >>>>

Florentina Orza: „Ultimul cuvânt“

Prin fiecare folicul al pielii

mă hrănesc cu raze de soare.

creierul meu absoarbe,ca un burete,

cuvintele tale.

imaginea ta vie o strâng în braţe

plină de speranţă

că mâine nu voi mai fi

o furnică escaladând muntele,

oprindu-mă la fiecare piatră

ce-o voi întâlni.

trag de sforile ploii s-ajung

printre nori.

în liniştea cerului

voi face zgomot

lăsând bagajul amintirilor

pe hol. >>>>

NR. 4/2010

Cezarina Adamescu: „Panseuri lirice sau tânăra pasăre a înţelepciunii“

Aşa cum mărturiseşte tânărul autor în Cuvântul în care-şi motivează  demersul reflexiv de la începutul noii sale lucrări, “Toate aceste panseuri, extrase în majoritate din volumele precedente de versuri, nu se vor a fi definiţii sau idei preconcepute despre ce trebuie să credem şi ce trebuie să facem în vieţile noastre. Îmi voi cere scuze dacă vor apărea unele contradicţii, ele reflectând stările diferite prin care trece un om, fie de luciditate şi credinţă în anumite valori, fie de rătăcire. Însă, cum spuneam mai demult într-un eseu despre fericire, în interiorul contradicţiilor se află cheia. Datoria noastră, a tuturor, este să ne căutăm sensul existenţei, indiferent de disciplinele sau artele prin care înfăptuim acest lucru.”

Şi celor care cârcotesc împotriva acestui gen care solicită atât inteligenţa, experienţa de viaţă  dar şi trăirea afectivă, Ionuţ Caragea le spune: „Nimeni nu este obligat să-şi caute fericirea în <Dicţionarul suferinţei>. >>>>

Cristina Gabriela Nemeş: „Rugă la ceas tainic de înserare“

Soarele coboară-n dulce asfinţit,

Se-mprăştie în zare miros de fân cosit.

Liniştea s-aşterne tainic peste sat,

Toaca lin răsună,clopotele bat.
**********

Lumină lină a rugăciunii de seară,

Pătrunde printre lumânări de ceară.

Şi-o pace neânţeleasă se pogoară lin,

În sufletul meu,peste floarea de crin.
**********

Cuvinte negrăite ard tainic în inima mea

Şi dorului din suflet,apă-i dă să bea,

Izvoare nesfârşite,de iubire cerească,

Lumină şi căldură  dumnezeiască. >>>>

Cristina Ştefan: Din volumul „În umbra lui Sisif“

EA

Ea este sufletul terestru al ierbii

în care condurii patimilor lui

se afundă universal şi genetic.

*********

Ea îl iubeşte cu verdele viu…

*********

Ea este membrana chemărilor lui

în puritatea ne’nţeleasă a ecoului

lovit de stânci, de scoici, de albastru…

*********

Ea îl iubeşte cu transparenţa ei fulguită.

*********

Ea este ochiul de lumină  al curcubeului

solar, întors în torţa beznă  a răsăritului. >>>>

Tania Ramon: „Ador să iubesc călcâiul din tine“

ador să iubesc călcîiul din tine.

*********

priveşti la fel de năuc
ca şi mine fotografii de zeiţe,
mîncăm biscuiţi,
deja ne-am turtit de trei ori
între haos şi lene,
ce lume dom`le, ce lume
cu destine sau fiţe de filme
cînd de fapt o coapsă-n mătase
e arcada lumii pe unde
armate amoreze cu salutul la tîmplă
îşi fac defilarea  >>>>

Cornel C. Costea: „Mama“

Cu tine, Mamă, azi totul se-nnoieşte,

Iar din tăcuta-ţi taină lumina înfloreşte

Şi urcă-ncet spre locul ce-n linişte aşteaptă

Să  fie-umplut de Tine cea pură şi-nţeleaptă.

Din Tine, Mamă, azi toate se vor naşte

Aşa cum orişiunde lumina te cunoaşte

Şi înspre Tine-aleargă cu sufletul deschis

Iertare  să îţi ceară, aici, ca şi  în vis.

Spre Tine, Mamă, se-ndreaptă-a mea chemare,

Ascultă-mă  şi vino-mi întu întâmpinare

Şi-adu cu Tine, Mamă, al tău surâs divin

Ce noaptea-o luminează şi-mi face somnul lin. >>>>

Magdalena Albu: „Omul contemporan şi ecuaţia timpului său“

„Destinul nostru nu este înfricoşător pentru că este ireal, este înfricoşător pentru că este ireversibil şi de fier. Timpul este substanţa din care sunt făcut. Timpul este fluviul care mă ia cu el, dar eu sunt chiar timpul; este tigrul care mă descompune, dar eu sunt chiar tigrul; este focul care mă consumă, dar eu sunt chiar focul.” Jorge Luis Borges

Mă procupă  timpul în măsura în care ştiu că îmi este foarte drămuit de divinitate. Fiecăruia dintre noi Dumnezeu îi lasă o părticică de vreme, în care îşi consumă mai mult dilematica existenţială proprie prin fel şi fel de întrebări cu răspuns neconturat, decât încearcă să îşi simtă viaţa pulsând cu patimă nedisimulată în oricare secundă a sa. Şi, în tot acest interval scris în cheia explicit a secundelor vagi de conţinut, culmea, „avem remuşcarea de a nu fi zei, ca şi cum ar fi stat vreodată în puterea noastră să devenim; avem remuşcarea de a fi muritori, ca şi cum asta ar fi urmarea ignoranţei noastre…”, aşa cum scria cândva Marcel Moreau în „Discursul contra piedicilor”. >>>>

Cristina Lorincz: „Lucruri simple“

Iartă-mi îndrăzneala gândului care caută

răspuns.

Aici sufletul meu se izbeşte de

prejudecată

şi rămâne atârnat de ultima speranţă

în turnul tăcerii.

Tăcere,  lumini de întuneric…

De ce răspunsul trebuie să  urmeze   unei

întrebări?

De ce întrebarea trebuie să  afle

un răspuns?

De ce?… Şi totuşi îndoiala e cel mai de preţ

dar. >>>>

Cezarina Adamescu: „Gânduri înflorite-n cuvinte“

*Nu există  bucurie mai mare decât aceea de a fi viu în inima ta, pentru a avea darul, libertatea şi privilegiul de a iubi.

*Smulg cuvintele de pe suflet ca pe nişte tuleie de pe o pasăre vie; în urma lor, crâmpeie de vise ţâşnind roşii, pe albii pereţi ai sinelui fiinţial  de dinaintea de sine.

*Tăcerea –  ca o felină la pândă, gata să-şi înfigă gheara în jugulara, tresărind abia perceptibil, a nopţii astronomice.

*Dintr-o mie de gânduri care-ţi trec zilnic prin minte, măcar unul, demn de reţinut, vrednic de a-ţi împlini rostul în lume. Restul, păstrează-le pentru un timp mai prielnic.

*Din umilul grăunte de gând poate răsări un lăstar care va deveni un arbore în toată splendoarea şi măreţia.

*Nu toţi cei care gândesc sunt gânditori, aşa cum nu toţi cei care învaţă să scrie devin scriitori. >>>>

Mirela Savin: „Elemente crepusculare în poezia «Altfel» de George Bacovia“

ALTFEL

Omul începuse să vorbească  singur…

Şi totul se mişca în umbre trecătoare –

Un cer de plumb de-a pururea domnea,

Iar creierul ardea ca flacăra de soare.

********
Nimic. Pustiul tot mai larg părea…

Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, –

Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,

Omul începuse să vorbească  singur…

În abordarea prezentei lucrǎri, Elemente crepusculare în poezia Altfel de George Bacovia, am avut ca punct de plecare afirmaţia lui Angelo Marchese, şi anume faptul că statutul comunicativ al textului poetic va fi, în structura de suprafaţă, incomplet şi neomogen din punct de vedere semantic. Marchese constatǎ faptul cǎ la o re-lecturǎ, lectorul-leone (trad.n. M.S. cititorul-leu), în structura de adâncime, va închide aceastǎ lume care se va transforma în lumi, devenind, în fapt, deschiderea unei autoreprezentări a propriei individualităţi.  >>>>

Monica Sumalan: „Dincolo de constelaţii“

Ne-am  ridicat deasupra tuturor chiar şi atunci când  curcubeul  s-a rătăcit în marea inimii noastre.

Ne-am privit umbra chiar şi atunci când ultima speranţă fusese pierdută.

Noi şi iubirea.

Iubirea ca o rază a dimineţii.

Uneori ne opresc dureri fără număr,uneori uităm de tot şi toate.

Iubirea   ,ne-a dat puterea să  privim spre soarele dimineţii,iubirea ne-a dăruit puterea de a înfrunta neputinţa şi dezolarea.

Noi şi iubirea.

Gândul de a ne putea privi umbra, dincolo de constelaţii.

Ne învăluim trupul în tăcere, in primăvară şi speranţă.

Am sorbit clipele,şi ele s-au prefacut în fire de iarbă ,în iarba cea verde a câmpiei. >>>>